Ne-am întîlnit pe la sfîrşitul anului 1982 sau începutul lui 1983, nu-mi aduc prea bine aminte, la Convenţia naţională de la Sibiu (nov. 82) sau la zilele Clubului „Univers” din Bistriţa (iarna lui 83), unde participam în calitate de preşedinte al cenaclului „Modul 13 SF”, pe care-l înfiinţasem cu doar cîteva luni înainte, la Clubul Uzinelor „23 August” din Bucureşti, împreună cu alţi doi prieteni – Ionel Panţuru şi Mihai Manea (ultimul mai cunoscut sefiştilor şi participanţilor la tabăra Atlantykron sub porecla de „Croco”). Era pentru mine o perioadă de efervescenţă creatoare în care încercam să mă afirm ca promotor şi scriitor, luasem şi cîteva premii – nu de primă mărime, e-adevărat – dar care mă stimulaseră îndeajuns cît să continuu să scriu, cel puţin pînă am descoperit fascinaţia traducerilor. Aşa am ajuns să-i cunosc personal, frecventînd diversele cenacluri din Bucureşti (şi erau destule, credeţi-mă, nu ca acum!), pe cei mai importanţi scriitori de literatură „ştiinţifico-fantastică” de la noi, între care îmi face plăcere să-i amintesc pe Vladimir Colin, Adrian Rogoz, Viorica Georgina Rogoz, Ion Hobana, Horia Aramă, Romulus Bărbulescu, George Anania, Ovid S. Crohmălniceanu, Victor Bîrlădeanu, Sanda Radian, Dorel Dorian, Gheorghe Săsărman sau Victor Kernbach – ordinea este una absolut întîmplătoare. Odată cu ieşirile „pe teren”, la diversele manifestări SF ale cenaclurilor din ţară (la un moment dat existau cam 50-60 dintre acestea, deşi active la nivel naţional erau doar vreo 20), lista s-a îmbogăţit cu nume ca Mircea Şerbănescu, Mircea Opriţă, Voicu Bugariu, Ovidiu Şurianu şi – bineînţeles – Cornel Robu.

Personaj de modă nu veche, ci clasică, domnul Robu m-a impresionat atunci cînd l-am cunoscut prin cunoştinţele despre SF-ul vestic, în principal anglo-saxon, obţinute graţie faptului că ştia limba engleză şi citea cărţile în original. Eseurile şi studiile sale de sinteză fuseseră de altminteri publicate în diverse reviste specializate din Occident, unde se bucura de o apreciere mai mare decît în ţară, ceea ce s-a văzut în momentul cînd a fost solicitat să scrie articolul despre SF-ul românesc pentru faimoasa „The Encyclopedia of Science Fiction”, de John Clute şi Peter Nicholls. Fire deschisă, comunicativă, extrem de politicos şi de manierat, domnul Robu a publicat după 1989 două antologii de SF românesc (dintre care una în limba engleză) şi mai multe volume de eseuri, critică şi istorie literară (ale căror coperte le puteţi vedea mai sus), în care se arată însă şi ca un veritabil polemist, mai ales cînd vine vorba de teoria sa asupra „sublimului” în science fiction. Pentru cei interesaţi, lista de lecturi „obligatorii” semnate Cornel Robu cuprinde volumele: Timpul este umbra noastră (antologie comentată – 1991); TWELVE of the Best Romanian SF Stories (Selected and introduced by Cornel Robu – 1995); O cheie pentru science-fiction (2004); Paradoxurile timpului în science-fiction (2006); Scriitori români de science-fiction (2008); Teoria pierde omenia (2009).

În ceea ce mă priveşte, nu uit faptul că domnului Robu îi datorez premiul revistei „Tribuna” în 1983 pentru povestirea „Şi leii se împuşcă, nu-i aşa?”, publicată în acelaşi an în ediţia estivală a almanahului revistei, ca şi menţionarea mea la categoria „tinere speranţe” ale SF-ului românesc în „Enciclopedia” lui Clute & Nicholls. Domnia sa a avut întotdeauna încredere în mine ca scriitor – fapt pentru care îi mulţumesc din toată inima. Îmi pare rău că realităţile vieţii de sefist m-au dus într-o cu totul altă direcţie, dar… cine ştie? Poate vreodată voi reveni la proza SF, chiar dacă acum, la prima vedere, pare cam tîrziu. Vom trăi şi vom vedea…

&

După anul 2000, apare o nouă generaţie – dacă nu de critici literari, măcar de comentatori avizaţi ai fenomenului, a căror muncă se materializează într-o serie de cărţi pe care vi le prezint pe scurt mai jos:

* Dan Petrescu – Tentaţiile anonimatului (1990). Cuprinde, considerabil dezvoltat, eseul care a obţinut premiul I la secţiunea de profil a Consfătuirii naţională a cenaclurilor de anticipaţie de la Bucureşti, în 1983.

* Cătălin Badea-Gheracostea – Alternative critice. O vedere asupra literaturii SF româneşti (2001). Prima carte de critică aparţinînd unui reprezentant al tinerei generaţii de literaţi cu diplomă de specialitate, din păcate rămasă şi singura lui creaţie pînă acum. De menţionat şi editura, Karmat Press, „mică şi independentă”, dar care a făcut mult bine SF-ului românesc prin publicarea aproape în exclusivitate de autori autohtoni, ca şi a faimoasei antologii-manifest „Motocentauri pe acoperişul lumii” (1995).

* Radu Pavel Gheo – Despre science fiction (ed. I – 2001). Altă editură de buzunar, Omnibooks, devenită ulterior Millenium Press, şi un nou volum scris de un profesionist cu studii filologice. Interesant şi incitant, cu puncte de vedere noi.

* Mircea Naidin – Literatura Science Fiction (2003). Dacă nu mă înşel, o lucrare de doctorat transformată într-un volum de tip compendiu, asemănător cu „Literatura SF” a lui Florin Manolescu, dar adusă la zi cu rigoarea cadrului universitar care se bucură de toată libertatea de informare obţinută în anii de după 1989.

* George Ceauşu – Spaţiul literar românesc şi „postmodernismul fără postmodernitate” (2005). În ciuda titlului derutant şi chiar confuz, este vorba despre un volum cu referinţe la SF-ul actual, la noi şi aiurea, realizat cu meticulozitatea pe care-o presupune statutul de filosof şi de universitar al autorului.

* xxx – Ipostaze ale fantasticului contemporan (2006). Altă editură mică, Granada, unde-şi publică în ultimii ani creaţiile scriitorul Mihail Grămescu, inclusiv această antologie „benevolă” de studii despre fantastic, semnate de diverşi autori români.

* Radu Pavel Gheo – Despre science fiction (ed. a II-a, revăzută şi adăugită – 2007).

* Michael Haulică – Nu sînt guru (2007). O selecţie a celor mai interesante articole publicate de autor, de-a lungul anilor, în „Observator cultural”. Incisiv, instructiv şi cu vocaţie de sinteză.

Cam acestea sînt volumele apărute pe piaţa criticii şi a eseisticii science fiction, după relansarea genului la noi, la începutul anilor 2000. Cam puţin, e adevărat, dar cred că se putea şi mai rău… De pildă, revistele menite aceluiaşi scop au „decedat” una după alta, la doar cîteva numere de la prima apariţie, indiferent cît de profesionist au fost realizate. Să vedem ce-o să ne rezerve viitorul, umblă vorba cum că în 2010 vor vedea lumina tiparului nu una, ci chiar mai multe reviste de profil! Să fie doar un zvon… SF?

&

În fine, nu pot să închei această lungă serie de episoade fără să nu menţionez şi cîteva compendii şi dicţionare foarte utile pentru cei interesaţi.

De departe, cel mai interesant mi se pare Dicţionarul horror (2003), realizat de Florin Mircea Tudor pentru editura Institutul European. Autorul, poate cea mai avizată persoană în domeniu de la noi din ţară, reuşeşte o lucrare cu adevărat de referinţă, care se extinde dincolo de literatură, la film, BD şi muzică. Un „must have” pentru orice iubitor al horror-ului şi nu numai…

Restul titlurilor merită consultate fie măcar şi pentru caracterul lor de obiecte de colecţie (Dicţionarul SF al lui Sorin Pîrvu, de exemplu, ar fi trebuit să aibă 3 volume, ultimele 2 nemaiapărînd niciodată, nu se ştie din a cui vină. Iar „Dicţionarul SF” de la Nemira este de fapt un compendiu de nume, foarte repede uzat moral şi care n-a mai fost reactualizat pînă în prezent.)

Pentru iubitorii serialului The X-Files, Florin Iorga oferă un compendiu cu subiectele celor mai interesante episoade, încercînd şi o explicare a ideilor ştiinţifice din acestea. Nice!

Pînă la episodul următor, aveţi grijă de voi.

(VA URMA)

Să vedem însă ce ne oferă anii ‘80 în domeniul de care ne ocupăm în acest episod… Două lucrări sînt, după opinia mea, extrem de importante pentru orice amator de SF/fantastic (fantasy-ul, la vremea aceea, era ca şi necunoscut sau – oricum – nu figura sub acest nume!). Este vorba de dipticul lui ION HOBANA Science fiction. Autori, cărţi, idei (Vol.1, Ed. Eminescu 1983)/Literatura de anticipaţie. Autori, cărţi, idei (Vol.2, Ed. Eminescu, 1986) (vezi foto coperte în episodul 6 al serialului nostru) şi de monumentala istorie a utopiei în trei volume, semnată de HORIA ARAMĂ: Colecţionarul de insule (1981), Insulele fericite (1986) şi O insulă în spaţiu (1991) – toate apărute la Ed. Cartea românească. Să le luăm pe rînd…

În cazul lucrării lui Ion Hobana se poate vedea deja cenzura în acţiune. Termenul de „science fiction” devine unul prohibit în România, fiind înlocuit cu acela de „literatură de anticipaţie”, care convieţuieşte cu deja existentul echivalent rusesc al expresiei „naucinaia fantastika” – tradus cu „literatură ştiinţifico-fantastică”. Mai mult, totul este dus la extrem după ce Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist – prin semnătura primului său secretar, Pantelimon Găvănescu – hotărăşte că genul se va numi „literatură de anticipaţie tehnico-ştiinţifică”, denumire sub care se va regăsi începînd cu 1981 în toate documentele oficiale ale regimului, cel puţin în ceea ce priveşte activitatea tineretului. Despre documentul cu pricina voi mai vorbi, întrucît în 1983 el avea să-mi salveze pur şi simplu existenţa – sau să zicem măcar viitorul – după celebra Consfătuire a cenaclurilor de anticipaţie tehnico-ştiinţifică din 28-30 octombrie 1983, organizată la Bucureşti de subsemnatul împreună cu colegii de la cenaclul Modul 13 SF al Uzinelor 23 August şi interzisă de comunişti în seara de dinaintea începerii lucrărilor. Despre acest subiect însă cu alt prilej…

Să revenim la lucrarea lui Ion Hobana… În 1968, autorul realizase pentru Ed. Tineretului o antologie de articole critice comentate, sub titlul Viitorul? Atenţie! (vezi coperta în episodul 6), lucrare în care publicase contribuţii ale unor nume sonore din SF-ul mondial, dacă ar fi să ne gîndim numai la Kingsley Amis, Isaac Asimov, Roger Caillois, Stanislaw Lem sau Pierre Versins. Se pare că ideea şi modalitatea i-au plăcut foarte mult pentru că cele două volume din Literatura SF… au cam aceeaşi structură şi un cuprins extrem de variat, referindu-se în special la anticipaţia clasică – domeniu atît de drag principalului nostru istoric literar într-ale SF-ului. Iată, de exemplu, o serie de titluri din cuprinsul celor două volume: A calcula şi a prevesti imposibilul (despre greşelile ştiinţifice din operele lui Jules Verne); Maşina timpului: 1888-1895. Metamorfoze şi semnificaţii; Îngeri… sau monştri? (despre imaginea extratereştrilor în SF); De la Sherlock Holmes la Edward Challenger; Temă cu variaţiuni (despre tema invizibilităţii în science fiction-ul clasic); Sub zodia mistificării şi a speranţei (despre Edgar Alan Poe); Călătoria lui Jules Verne prin imposibil; Oameni ca zeii; Literatură şi film; Numele genului etc. la care se adaugă noi contribuţii la istoria mai puţin cunoscută a SF-ului românesc, pe calea deschisă de volumul Vîrsta de aur a anticipaţiei româneşti (1969). Prin urmare două volume solide, meticuloase şi bine documentate, aşa cum ne-a obişnuit Ion Hobana de-a lungul întregii sale cariere scriitoriceşti.

Lucrarea de referinţă care m-a impresionat însă cel mai mult în anii ‘80, după cele menţionate deja, a fost trilogia dedicată utopiei de către Horia Aramă. Despre autor n-am să vă spun mare lucru – doar că l-am cunoscut personal şi că era un om de mare cultură şi de o şi mai mare modestie, un scriitor de excepţie (premiat şi publicat în Japonia) care – după 1989 – s-a ocupat de reviste ştiinţifice destinate copiilor şi adolescenţilor, într-un gest de superbă dedicare faţă de viitorul acestei naţii – gest care acum, să fim cinstiţi, nu prea se mai practică. Şi pentru că tot am ajuns aici, vă atrag atenţia că în revista „Nautilus” există o excelentă rubrică de Dicţionar SF, semnată de scriitorul Aurel Cărăşel şi pe care vă sfătuiesc s-o consultaţi cu toată încrederea, pentru că de acolo puteţi afla cam tot ce se poate despre diverşi autori români şi străini. Sigur că sînt şi multe spoilere privind conţinutul unor opere, însă pe vremea asta de criză eu cred este chiar bine, măcar ştiţi în avans dacă merită să daţi banii pe o carte sau nu!

Revenind, mi-e foarte greu să vă prezint Colecţionarul de insule, Insulele fericite şi O insulă în spaţiu ca încadrabile într-o categorie specifică a criticii sau istoriei literare. Cele trei cărţi nu sînt o istorie propriu-zisă a utopiei, nu sînt eseuri, nu sînt culegeri de aforisme evocate de utopiile citite, nu sînt însemnări de lectură, nici jurnal personal sau studii de caz ori de autor. Şi totuşi… sînt toate acestea, la un loc!!! Impresia de mozaic, de structură fractală care se autosusţine şi se completează pe parcurs este atît de puternică, încît lectura celor trei volume este o adevărată aventură şi produce o plăcere intelectuală deosebită. Scriitor – înainte de a fi critic, eseist – înainte de a fi istoric literar, Horia Aramă reuşeşte în trilogia sa una dintre cele mai interesante cărţi din istoria imaginarului românesc. Iată un scurt fragment – edificator, spun eu – din Colecţionarul de insule:

„Regrete după lectura Bibliotecii lui Fotios:

Dacă India lui Ctesias din Caidos nu s-ar fi pierdut, utopistul ar fi putut relata prietenilor săi despre fîntîna care, în fiecare an, se umple de la sine cu aur.

Dacă romanul lui Antonius Diogene Minunile de necrezut de dincolo de Thule nu ar fi dispărut, am fi putut afla din paginile lui despre neamul cimmerienilor, despre ibericii nictalopi, despre Astraios, prieten al bătrînului Zamolxis.

Dacă Ţara meropelor a lui Teopomp din Chios nu ar fi pierit fără urmă, am fi putut urmări descrierea oraşelor Eusebios şi Machimos, primul – o cetate a păcii, al doilea – una a războiului într-o lume care mai credea în dihotomii.

Ce nu am fi putut cunoaşte din opera pierdută a celorlalţi patru sute cincizeci de autori amintiţi de Fotios şi din ale căror scrieri nu s-a păstrat nimic substanţial? Dar din cele o mie o sută cincisprezece lucrări dispărute pe care le citează în antologiile sale Stobaeus din Macedonia? Athenaios transcrie în Ospăţul înţelepţilor numele a peste cinci sute de autori care nu figurează în alte surse.

Nimic de mirare. După unii autori, din cărţile Antichităţii mai multe au fost distruse decît s-au păstrat.

Să facem socoteala:

Ptolemeu I Soter ar fi înzestrat biblioteca din Alexandria cu cinci sute de mii de lucrări, iar urmaşii săi ar fi ridicat cifra pînă către un milion. O parte a bibliotecii a fost distrusă de romani, restul a folosit, sub califul Omar, la încălzirea băilor publice din oraş.

Biblioteca templului din Ierusalim ar fi avut două sute de mii de volume. Nu se ştie ce au devenit cărţile. Ştim doar că pe temelia templului se înalţă moscheea consacrată aceluiaşi Omar.

Nici Atena nu a fost scutită de ruguri. Cărţile lui Protagoras au fost arse în piaţă încă în 411 î.e.n. Augustus arde la Roma două mii de lucrări, urmat cu sîrg de Tiberius, Domitian şi alţii. Migraţiile au dus opera mai departe, iar ceea ce a scăpat viiturilor asiatice a stîrnit mînia fanaticilor credinţei.

Cu astfel de antecedente, pare natural că destui oameni politici de seamă au ţinut să perpetueze tradiţia şi, asemeni unor Torquemada ai cărţilor, să epureze prin foc inteligenţa planetei.

Pentru a desăvîrşi opera, mai trebuie ars şi romanul lui Ray Bradbury 451 Fahrenheit.” (pp. 80-81)

&

După 1989, cenzura politică a fost înlocuită cu cea economică – la fel de necruţătoare, dar care lăsa măcar speranţa că, odată rezolvată problema financiară, orice proiect putea deveni realitate.

Este ceea ce s-a întîmplat şi cu lucrarea Anticipaţia românescă (Ed. Dacia, 1994) de MIRCEA OPRIŢĂ.

Editată cu ocazia EUROCON-ului de la Timişoara din acelaşi an, într-un tiraj limitat de 100 de exemplare numerotate şi semnate de autor (eu am exemplarul cu numărul 65, cu tot cu dedicaţia autorului!), cartea menţionată este prima istorie critică a SF-ului autohton de la începuturi (fixate de Mircea Opriţă în 1873, cu nuvela lui Al. N. Dariu Finis Rumaniae) şi pînă la începutul anilor ‘90. O a doua ediţie (substanţial revăzută şi adăugită) avea să apară în 2003, la Ed. Viitorul românesc, de astă dată într-un tiraj ceva mai apropiat de nevoile pieţei.

Adăugînd încă un deceniu de studiu la evoluţia SF-ului românesc, Mircea Opriţă reuşeşte să facă o radiografie aproape completă a evoluţiei genului în ţara noastră, pe parcursul a aproape 150 de ani de manifestare mai mult sau mai puţin activă a acestuia, incluzînd aici şi fenomene precum „noul val” optzecist sau grupul de susţinători ai cyberpunk-ului de sorginte românească, adunaţi în jurul săptămînalui Jurnalul S.F., pînă la dispariţia acestuia. Sobră, fără a fi doctă, foarte bine documentată prin lecturarea atentă a fiecăreia dintre operele menţionate, pe alocuri polemică sau uşor ironică, dar întotdeauna la obiect în aprecieri, Anticipaţia românescă este o carte de referinţă absolut necesară oricărui iubitor de SF de la noi.

V-aş mai recomanda din creaţia aceluiaşi autor: H.G.Wells – utopia modernă (Ed. Albatros, 1983) – prima monografie românească dedicată marelui scriitor englez (vezi imaginea copertei în episodul din Nautilus 20 – sept. 2009), Discursul utopic (eseu critic, 2000) şi Istoria anticipaţiei româneşti (2007), ca şi Cronici de familie (SF-ul românesc după anul 2000) (Ed. Casa cărţii de ştiinţă – Cluj, 2008) – ultimul volum cuprinzînd cronici literare dedicate atît scriitorilor cît şi celorlalţi colegi „de suferinţă” într-ale comentatului producţiei science fiction autohtone, cum ar fi Voicu Bugariu, György Györfy-Deák, Ion Hobana, Mircea Naidin, Laurenţiu Nistorescu sau Cornel Robu.

Cu multe dintre aceste nume ne vom întîlni în episodul viitor al serialului „Viitorul, aşa cum a fost”, cînd vom încheia trecerea în revistă a lucrărilor de referinţă datorate autorilor români.

Pînă atunci, vă las să meditaţi la cele spuse de Mircea Opriţă în prefaţa la volumul Cronici de familie:

„(…) Aş putea trage concluzia că SF-ul actual încearcă în mai mare măsură decît o făceau autorii din alte generaţii formula unei rafinate sinteze stilistice, secretul constînd în dozajul inspirat al unor ingrediente acceptate odinioară separat unele de altele. E o alchimie din analiza căreia studiul detaliat al momentului actual din SF ar avea iarăşi de cîştigat.

Toate acestea sînt, însă, operaţii rămase în seama viitorului.”

Ne reîntîlnim după Tîrgul de carte „Gaudeamus”!

(VA URMA)

A doua lucrare fundamentală pentru F & S.F.-ul românesc de dinainte de 1980 se numeşte Aspecte ale mitului (Editura Univers – Bucureşti, 1978). Autorul său: celebrul Mircea Eliade, profesor – la data scrierii cărţii (1962) – la Universitatea din Michigan, SUA, şi unul dintre cei mai cunoscuţi (pe plan mondial) oameni de cultură români din toate timpurile.

Colectivul care s-a ocupat de acest adevărat eveniment cultural era compus dintr-un grup de specialişti pe care orice editură şi l-ar (fi) dori(t): Paul G. Dinopol (traducător), Vasile Nicolescu (prefaţă) şi Angela Cismaş (redactor de carte). Folosesc alternanţa de timpuri pentru că au trecut de-atunci peste 30 de ani şi pentru că dintre cei trei n-am cunoscut-o decît pe doamna Cismaş, alături de care am lucrat la editura RAO prin anii ‘94-’95. Era vorba de un profesionist desăvîrşit, de la care am învăţat o mulţime de lucruri utile pentru meseria de redactor de carte. O meserie pe care la editura RAO am practicat-o într-un total anonimat, pentru că astea erau/sînt(?) regulile acolo: traducătorul poate fi oricît de prost, redactorul e musai a fi genial, dar mai ales să nu apară menţionat nicăieri în cuprinsul cărţii! Revenind, tirajul volumului lui Eliade a fost unul „modest”, conform canoanelor vremii: 10.130 de exemplare. Da, dar pentru o carte de non-ficţiune!!! Evident, comparaţia cu perioada în care trăim ar fi una inutilă. Ca şi precizarea faptului că traducerea s-a făcut după versiunea în limba franceză, ceea ce astăzi nu se mai practică. Dar aici intrăm în altă zonă de discuţie…

De ce cred eu însă că lucrarea lui Eliade a fost/este una dintre cele mai importante la momentul în care a apărut/acum – cel puţin pentru S.F.-ul din România? S-o luăm pe rînd…

1) Pentru prima dată, la nivel de critică literară, se trece de la basm (vezi şi coperta la „Estetica basmului” a lui G. Călinescu, din episodul trecut) la mit, ceea ce reprezintă un nivel calitativ superior.

2) Sumarul cărţii lui Mircea Eliade explică pe deplin rădăcinile şi succesul literaturii fantasy contemporane – în România, dar mai ales aiurea. Toată lumea este de acord că americanii îşi caută şi acum rădăcinile, de unde succesul în SUA al cărţilor fantasy, menit să acopere lipsa unei mitologii „oficiale” (ca să-i spunem aşa), echivalentă a basmelor şi – în general – a surselor folclorice similare, pe care în Europa le găsim de sute sau chiar de mii de ani. Adăugînd şi caracterul evazionist, de poveste, al acestui tip de creaţie literară care cere mult mai puţine cunoştinţe tehnice şi – hèlas! – o folosire destul de superficială a gîndirii abstracte, nu trebuie să ne mirăm de ce are atîta succes literatura fantasy în ziua de azi. Evident, există capodopere în domeniu, există reuşite literare remarcabile, dar nu trebuie să confundăm fantasy-ul cu science fiction-ul. Ar fi cea mai mare greşeală! În funcţie de gust, putem aprecia una sau alta dintre cele două tendinţe contemporane ale literaturii imaginarului – eventual, de pe poziţii de egalitate şi fără a da naştere la controverse de tipul „cine a fost mai întîi: oul sau găina?”, aceastea dovedindu-se (cred eu) inutile. Personal însă, prefer science fiction-ul…

3) După ce am parcurs (destul de anevoios) textul lui Mircea Eliade, am avut cîteva mici revelaţii de liceean abia pornit să facă primele teste empirice de literatură comparată… „Şi iată ce am descoperit” (asta ca să folosesc o formulare a prietenului Florin Pîtea): Vladimir Colin scrisese deja o epopee pe care eu aş numi-o de-a dreptul „abisală”, Legendele Ţării lui Vam (ediţia I apărută în 1974, deci înainte de traducerea în româneşte a cărţii lui Eliade, chiar dacă asta poate să nu însemne nimic, Vladimir Colin fiind un excelent traducător, aşadar cunoscător al limbilor străine în care fusese publicat eseul lui Eliade pînă la transpunerea sa în româneşte). La fel, cu 4 ani mai devreme, Sergiu Fărcăşan lua premiul EUROCON cu un roman uluitor, pre titlul său Vă caută un taur (Editura Eminescu, 1970) – după părerea mea, cel mai bun roman fantasy scris vreodată la noi. Cum şi Fărcăşan, cînd a „părăsit” România, s-a dus tot în Statele Unite, deci foarte aproape de Mircea Eliade, înclin să cred că auzise/cunoştea/citise cartea maestrului, ceea ce ar explica „ruptura” faţă de literatura SF neaoşă a timpului.

4) În fine, iată şi cîteva citate semnificative din cartea lui Eliade, care pot explica pe deplin locul şi rolul literaturii F & S.F. în epoca noastră:

„Se ştie că povestirea epică şi romanul, ca şi celelalte genuri literare, prelungesc pe un alt plan şi în vederea altor scopuri naraţiunea mitologică. În ambele cazuri se urmăreşte a se povesti o istorie semnificativă, a se relata o serie de evenimente dramatice care au avut loc într-un trecut mai mult sau mai puţin fabulos. (…) Ceea ce trebuie subliniat e faptul că proza narativă, îndeosebi romanul, a luat, în societăţile moderne, locul ocupat de recitarea miturilor şi a basmelor în societăţile tradiţionale şi populare. Mai mult încă, se poate degaja structura «mitică» a anumitor romane moderne, se poate demonstra supravieţuirea literară a marilor teme şi a personajelor mitologice.(…) În această perspectivă, s-ar putea spune aşadar că pasiunea modernă pentru roman trădează dorinţa de a auzi cît mai multe «povestiri mitologice» desacralizate, sau numai camuflate sub forme «profane».” (pag. 178)

„(…) «Ieşirea din timp» realizată prin lectură – îndeosebi prin lectura romanelor – e ceea ce apropie cel mai mult funcţia literaturii de aceea a mitologiilor. Timpul pe care-l «trăim» citind un roman nu este, fără îndoială, acela pe care-l reintegrăm, într-o societate tradiţională, ascultînd un mit. Dar şi într-un caz, şi într-altul, «ieşim» din timpul istoric şi personal şi ne cufundăm într-un timp fabulos, transistoric.” (pag. 179)

„Surprindem în literatură, într-un mod mai viguros decît în celelalte arte, o revoltă împotriva timpului istoric, dorinţa de a ajunge la alte ritmuri temporale decît cele în care sîntem siliţi să trăim şi să muncim. Ne întrebăm dacă această dorinţă de a transcende propriul nostru timp, personal şi istoric, şi de a ne cufunda într-un timp «străin», fie el extatic sau imaginar, va fi vreodată extirpată. Cît timp dăinuieşte această dorinţă, putem spune că omul modern mai păstrează, încă, măcar anumite rămăşiţe ale unei «comportări mitologice». (…)

După cum trebuia să ne aşteptăm, avem de-a face cu aceeaşi luptă împotriva Timpului, cu aceeaşi speranţă de a ne scutura povara «Timpului mort», a Timpului care striveşte şi ucide.” (pag. 180)

Spunea cineva că science fiction-ul şi fantasy-ul nu sînt fenomene de mitologie a secolului XX (mă rog, acum XXI)? Că nu au un caracter evazionist? Că povestirea se citeşte la fel de mult ca şi romanul? După cum se vede, Mircea Eliade ştia răspunsul corect la aceste întrebări încă din 1962…

&

Să ajungem acum la al treilea titlu de referinţă din anii de care ne ocupăm în acest episod… Este vorba de celebra lucrare de doctorat a lui Florin Manolescu Literatura S.F. (Editura Univers, 1980).

N-am să insist cu prezentarea ei, pentru că este destul de accesibilă faţă de eseul lui Eliade. Vă recomand prefaţa autorului şi bibliografiile, adevărate comori pentru cunoscători, şi nu numai. Altceva vreau să vă povestesc…

Pentru mine, apariţia acestui volum a fost – la vremea respectivă – un adevărat şoc. Să încerc să mă explic puţin… De-a lungul anilor, aşa cum am vrut să vă arăt în episodul precedent, apăruseră unele lucrări de istorie şi critică literară, dar – exceptînd probabil eseul lui Ion Hobana despre filmul S.F. (asupra căruia voi reveni mai pe larg într-un alt episod), precum şi cartea oarecum colaterală a lui Silvian Iosifescu dedicată „literaturii de frontieră” – nici o operă de sinteză referitoare strict la domeniul literaturii science fiction. Se publicaseră destule articole, e drept, în volume sau reviste (aşa cum aveam să aflu chiar din cartea lui Manolescu la capitolul XIII, Bibliografie specială), însă nimic închegat, menit să ofere o imagine de ansamblu asupra fenomenului în sine. Aveam o multitudine de nelămuriri despre ceea ce citisem de-a lungul anilor chiar în româneşte şi nimeni nu fusese în stare să-mi ofere răspunsuri. Pînă atunci…

Apoi, într-o zi din vara anului 1980, intrînd în sediul librăriei Editurii Univers de lîngă Piaţa Sfîntu Gheorghe, am zărit un tom groscior, cu o copertă sobră, de-a dreptul ciudată, avînd în vedere că adăpostea un desen realizat pe computer (!), lucru nemaivăzut la vremea aceea pe plaiuri mioritice. Două lucruri m-au izbit atunci, în afara graficii: 1) numele editurii, una dintre cele mai „scorţoase”, dacă putem spune aşa, din branşă – dar care, prin Colecţia „Romanelor ştiinţifico-fantastice” inaugurată în 1975 cu superbul Seniorii războiului al lui Gerard Klein, arătase că are bani, gust şi mai ales „voie” pentru acte de cultură, şi 2) titlul scurt şi la obiect, de-a dreptul agresiv prin sigla „S.F.” scrisă cu litere de-o şchioapă, care atrăgea privirea ca un magnet. Despre autor habar n-aveam cine e şi nici mai tîrziu n-am avut ocazia să-l cunosc îndeaproape, deşi am vorbit de cîteva ori la telefon cu domnia sa, pe motive de colaborare pentru radio, care însă nu s-a materializat din motive independente de voinţa noastră.

Atunci însă, în momentele magice în care – după ce-am achitat cartea (10 lei mari şi laţi!) – mergeam pe stradă citind cu frenezie o pagină după alta, mi-am dat seama pe ce „comoară” pusesem mîna. Şi am descoperit chipul real al genului science fiction, ce avea să mă îndrume după nişte ani, încet, dar sigur, spre statutul de traducător. Despre asta însă, cu alt prilej…

(VA URMA)

Care este caracteristica tuturor acestor volume? Din punctul de vedere al acestui serial, una singură: lipsa de informaţii despre carte/autor/aria naţională de provenienţă/valoarea în contextul literar intern sau extern. Adică exact ceea ce căutăm cu toţii în zilele noastre cele atât de agitate, atât de scurte şi atât de preţioase din punct de vedere financiar, al nervilor, al stresului sau al destinderii. Căci despre nevoia de cultură generală, încep să nu mai fiu atât de sigur, după comentariile pe care le-am văzut (şi citit) în ultima perioadă pe diverse site-uri şi bloguri care – declarat sau întâmplător – se ocupă de science fiction. Lipsa acestei „culturi generale”, infatuarea şi absenţa bunului-simţ, credinţa că dacă te vâri mereu în faţă – cu orice preţ şi indiferent ce idioţenie spui – vei fi luat drept un tip măcar „avizat”, dacă nu „expert”, conduce la situaţii de-a dreptul hidoase, cum este avalanşa de lături aruncată asupra lui Cristian Tudor Popescu pe site-ul SRSFF, la cronica domnului Dumitru Cl.Stătescu despre una dintre cele mai importante povestiri din S.F.-ul românesc din toate timpurile, Omohom. Rar mi-a fost dat să văd o asemenea adunătură de elucubraţii, mizerii, poliţe plătite cu vârf şi îndesat, înjurături şi minciuni cum s-au adunat în locul destinat comentării unui articol şi a unei povestiri. Oare aceşti „băieţaşi de Dorobanţi” ai S.F.-ului românesc uită că noi am trăit acele vremuri? Că am fost la şedinţa de cenaclu la care s-a citit în premieră acea povestire? Că ştim toate amănuntele despre cum a fost scrisă? Cum a trecut de cenzura comunistă?
Să ne înţelegem: eu nu am nimic împotriva celor care se ocupă de site-ul SRSFF, dimpotrivă – colaborez cu ei, aş putea spune, foarte bine. Ba mai mult, faptul că majoritatea membrilor SRSFF au prins şi perioada de dinainte de 1989 se vede din problematica pe care o pun în comentariile şi editorialele extrem de la obiect pe care le scriu şi care stârnesc atâtea patimi printre „bizonii” clonaţi ai noii epoci de aur pseudo-capitaliste. Ce le reproşez colegilor mei de generaţie este faptul că în numele unei „libertăţi de expresie” prost înţelese permit murdărirea unei întregi perioade creative (anii 80) din care şi ei, şi eu facem parte. Și că nu iau măsurile de rigoare. Căci mitocănia şi prostul gust/proasta educaţie trebuie puse la zid indiferent de epocă. Cum spunea un prieten, „pe blogul meu mi se rupe magnific!” – iată un antidot împotriva cocalarilor din S.F.!
Revenind la subiectul episodului de faţă, vreau să precizez că – excepţie făcând puţinele informaţii oferite de editorii cărţilor prezentate (pe coperta a IV-a ori în prefeţe mai mult sau mai puţin documentate şi/sau generoase) – resimţeam o acută lipsă de date despre S.F., la modul general vorbind. De pildă, până pe la sfârşitul anilor 60, singurele cărţi de referinţă de care reuşisem să fac rost au fost următoarele:

În anii următori, colecţia mea de critică şi istorie literară în domeniu s-a îmbogăţit cu o serie de lucrări valoroase, dar dintre care multe erau foarte, foarte specializate, până la a ajunge adevărate creaţii „de nişă”. Titlurile cred că sunt mai mult decât grăitoare:

Istoricii şi criticii literari din România păreau să se preocupe fie de Jules Verne sau de H.G.Wells,

fie de domenii specializate dar clasice, gen utopii sau istoria religiilor. (Asupra acestora din urmă voi reveni.)
N-am să stau să comentez acum fiecare dintre titlurile ilustrate de copertele de mai sus; nefiind specialist, nu pot emite judecăţi de valoare asupra lor, în afara deja celebrei fraze ajunse criteriu estetic de bază în România zilelor noastre şi care sună cam aşa: „Mie asta mi-a plăcut, asta nu.” Deşi – credeţi-mă – se poate să-ţi placă sau nu o carte de critică literară la fel de mult ca orice alt lucru din viaţă, după cum am să vă povestesc foarte curând.
Vreau doar să spun că o serie de scriitori n-au încetat să mă surprindă de-a lungul acestor ani ceţoşi ai realismului socialist, prin schimbarea unghiului de vedere asupra unei probleme, prin abordarea unor domenii care – chiar dacă nu erau interzise, vezi de pildă utopia – erau privite chiorâş de oficialii culturii regimului sau prin introducerea unor idei şi a unor interpretări originale, cum ar fi de pildă cea lui Silvian Iosifescu despre „literatura de frontieră”. (Mai târziu, o impresie la fel de puternică avea să-mi lase demitizarea pe care i-o aplică Lucian Boia lui Jules Verne, cam la modul cum este tratat acum Eminescu de literatura mainstream de la noi – evident, încă nu m-am lămurit dacă pe bună dreptate sau nu!)
Au existat însă până în 1980 trei cărţi pe care eu le consider fundamentale pentru progresul literaturii F & S.F. în România…
Prima dintre ele poartă titlul Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti (Ed. Tineretului, 1969) şi-l are ca autor pe scriitorul, traducătorul, criticul şi istoricul literar Ion Hobana – la acea oră secretar al Uniunii Scriitorilor din România şi responsabil cu colecţia de science fiction a editurii amintite. De ce este importantă această antologie critică, ori mai degrabă eseu dacă ne luăm după comentariile extrem de pertinente ale autorului? Dintr-un motiv foarte simplu: este pentru prima dată când – printr-un studiu extrem de amănunţit şi de bine argumentat cu documente literare incontestabile – începuturile science fiction-ului românesc sunt mutate în timp cu mai bine de jumătate de secol, până în anul 1875, când tânărul Demetriu C. Ionnescu (cunoscut în istoria politică a României sub numele de Take Ionescu, şef al Partidului Conservator la finele secolului al XIX-lea) scria utopia Spiritele anului 3000, publicată în „Revista Junimei” – revistă înfiinţată chiar de el.
Interesant mi se pare un pasaj din „Cuvântul înainte” al cărţii, scris de autor: „Adevărul este că am investigat o arie temporală relativ restrânsă, fenomenul pe care-l numim astăzi science-fiction făcându-şi apariţia în România mai târziu decât pe alte meleaguri. Faptul nu se datoreşte vreunei carenţe de imaginaţie a poporului care a creat Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, sau vreunei împotriviri latente la ofensiva spiritului ştiinţific, cum susţineau filozofii retrograzi dintre cele două războaie. Închegarea mai târzie a structurilor economice şi industriale moderne a avut drept urmare, la noi, o evoluţie mai înceată a progresului tehnico-ştiinţific. Or, nu e un secret că literatura de anticipaţie s-a născut, sub pana lui Edgar Allan Poe, în America primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, tocmai pentru că puternica dezvoltare a capitalismului şi înflorirea consecutivă a ştiinţei şi tehnicii generaseră impulsul necesar şi publicul receptiv la reflectarea implicaţiilor pasionante ale acestui proces.“  Aceste cuvinte au fost scrise – atenţie! – în 1969, în miezul epocii comuniste din România şi, după cum se vede, îşi păstrează actualitatea şi astăzi. Nemaivorbind de folosirea termenului „science-fiction”, care (chiar dacă în forma cu cratimă arată că provine din franceză) n-avea să mai fie folosit prea curând de autorii români, pentru ca în cele din urmă să ajungă să fie chiar interzis!
În antologia ce avea să schimbe percepţia despre adevărata istorie a S.F.-ului de la noi figurează nume importante ale literaturii române, cum ar fi:  Alexandru Speranţă, Alexandru Macedonski, Victor Anestin, Victor Eftimiu, Gib Mihăescu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Tudor Arghezi, Felix Aderca, Ion Biberi, Al. Dem. Colţeşti, Ilie Ienea, Victor Papilian, I.C. Vissarion, Mircea Eliade. Să mai spună cineva că science fiction-ul românesc n-are strămoşi iluştri!
Deocamdată mă opresc aici. Despre alte lucrări de referinţă scrise de autori români, având ca subiect literatura S.F., data viitoare… Fiţi pe fază!

(VA URMA)

ȘTEFAN GHIDOVEANU

Sa mai fac niste precizari…
Daca veti citi lucrarile de specialitate dedicate SF-ului din perioada respectiva (în special cele scrise de Ion Hobana, Mircea Oprita si Cornel Robu), veti descoperi mai multe orientari co-existente sau succesive în productia editoriala a momentului. Fie ca era vorba de „tehnicism”, de „teme mari în gama minora”, de ”coordonata poetica” ilustrata în „mitologii apocrife”, de „gena satirica a anticipatiei” sau de „omul-orchestra, anticipatorul total” (termeni preluati, într-o usoara adaptare, din lucrarea „Anticipatia româneasca” a domnului Mircea Oprita), toata lumea avea loc în peisajul editorial al literaturii „stiintifico-fantastice românesti” – cel putin între anii 1965 – 1971, de pilda, în perioada considerata de multi drept cea mai liberala (din punct de vedere cultural) în istoria comunismului românesc. Asa se face ca au putut aparea si acele volume pe care le-am numit „mai altfel” si ale caror coperte le aveti prezentate în acest episod. Carti „ciudate”, aflate în afara orientarii generale a SF-ului momentului, au aparut si mai tîrziu, dar acestea pe care vi le propun sînt primele în ordine cronologica.
Sa ne ocupam un pic de ele, cu precizarea ca nu va fi vorba propriu-zis de niste prezentari sau recenzii, cît de niste impresii personale, cele mai multe ramase chiar dupa prima lectura… Si, de asemenea, ca e vorba numai despre carti din literatura straina, celor românesti din aceeasi categorie urmînd sa le rezerv un capitol special în viitor.

Cred ca cea mai neobisnuita carte pe care am citit-o la vremea cînd eram copil a fost Fahreheit 451 (vezi coperta în episodul din luna mai). Evident ca n-am înteles mare lucru din ea. Cum adica: pompierii, în loc sa stinga focul, îl aprindeau – si înca folosind carti în loc de lemne? Iar daca unii tot ardeau cartile, de ce altii se chinuiau sa le învete pe de rost? Noua, pionierilor, ni se spunea sa avem mare grija de carti, sa ne purtam frumos cu ele – adica sa nu le rupem, sa nu le îndoim, ba dimpotriva sa le învelim în hîrtie albastra (învelitorile din plastic aveau sa apara abia peste cîtiva ani!), iar capitalistii aia din America îsi bateau joc de ele!? Prea complicat, la vîrsta de 10 ani, în socialism…
Asa ca am pus cartea deoparte, urmînd sa revin la ea mai tîrziu. Si-am facut-o, pe vremea liceului, cînd altele erau datele problemei. Doua observatii mi-au ramas însa din aceasta întîmplare: 1) curajul celui care a publicat-o si a promovat-o atunci, punîndu-i ceea eu numesc o „eticheta inversa” (da, tovarasi, iata o carte care demasca putreziciunea capitalismului, oprimarea maselor populare tinute în bezna inculturii, desconsiderarea anumitor categorii socio-profesionale obligate sa faca altceva decît gradul lor de pregatire, recte pompierii, bla-bla-bla), „favoare” de care s-au bucurat multe dintre titlurile pe care vi le prezint aici; si 2) cum a ajuns acea carte în biblioteca mea, pentru ca parintii mei nu-si amintesc s-o fi cumparat? S-o fi primit la premiu, la scoala? Asta ar fi fost chiar culmea, dar nu imposibil, încercati sa va imaginati tabloul, hi, hi, hi…
Alte volume care au trebuit sa treaca de filtrul interpretarii „culturii socialiste” sînt cele ale lui Edgar Allan Poe (Aventurile lui Gordon Pym si Mellonta tauta), dar si Aventurile profesorului Challenger de Arthur Conan Doyle. Ambii scriitori erau mari adepti ai curentelor spiritiste si spiritualiste, cu vieti nu tocmai model pentru marea masa a cititorilor, dupa cum aveam sa aflu mult mai tîrziu. Evident ca destule dintre aceste trasaturi transpar din operele lor, dar cum cineva a reusit sa aplice la timp „eticheta inversa”, iar cenzura la vremea aceea se mai relaxase, totul a fost O.K. Fiind multa aventura în acele carti, dar si un pic de stiinta pe întelesul tuturor, le-am citit cu multa placere si le-am pus la loc de cinste pe raftul cu „favorite”.
La fel am facut si cu Astronautii lui Stanislaw Lem – prima carte citita de mine din opera lui Lem, desi cu niste ani înainte aparuse la noi si „Norul lui Magellan”. Paradoxal, acest ultim roman l-am vazut o singura data în viata mea, în vitrina unui anticariat care era – bineînteles! – închis. Cînd m-am întors a doua zi, cartea disparuse. Fusese, evident, vînduta – si nu mie, grrrr! „Astronautii” face parte din ceea as denumi „perioada tehnicista” a lui Lem -multa ipoteza, multe speculatii, detalii „stiintifice” (si stiintifice) cu carul, respectarea liniei ideologice a anilor ’50 (cartea a aparut în 1951, atentie, iar la noi a fost publicata dupa 13 ani). Problema este: de ce le-a trebuit atît de mult? Nu cumva pentru ca tocmai se pritocea programul „Apollo” care avea drept scop sa duca un american pe Luna? Si-atunci, macar în literatura sa fie esticii primii (nu uitati ca astronautii din romanul lui Lem se duc pe Venus, asolizeaza si trec pe-acolo printr-o multime de întîmplari neobisnuite – ca sa-l parafrazam pe maître Jules Verne). Teoria conspiratiei (fie ea si literara)? La vremea aia, ma durea exact în cot, caci despre respectiva notiune aveam sa aflu abia dupa cîteva zeci de ani. Prin urmare: citit, placut, depozitat la locul cunoscut… (Coperta, ca si la „Aventurile lui Gordon Pym”, o gasiti tot în numarul din luna mai al acestei rubrici, asta doar asa, ca sa ramîneti în contact permanent cu tot serialul! Glumesc, evident…)

La întîlnirea cu cehul care-a inventat cuvîntul robot, Karel Capek, eram deja pregatit. Crescusem, citisem destul de multe alte carti, nu numai de SF, începeam sa prind gustul literaturii straine, iar în 1971 avea sa-mi vina în ajutor si o monografie excelenta a lui C. Barborica, publicata la editura Univers si intitulata scurt „Karel Capek”.
Lectura romanului Krakatit a constituit punctul de la care am descoperit ca science fiction-ul este într-adevar literatura. Sigur ca si operele lui Wells sau romanul lui Bradbury erau literatura, dar eu le citisem prea devreme, cum am spus. În plus, cu „Krakatit” era altceva, exista acolo un anume tragism – al situatiilor, al personajelor, al societatii în general – pe care alte carti nu le aveau si care se îmbina cu un comic subtil, apropiat de satira. Cînd am dat apoi peste Fabrica de absolut si peste Razboi cu salamandrele, locul întîi pe podium a fost clar adjudecat. Iar teatrul SF si povestirile politiste au completat imaginea unui scriitor care va ramîne mereu la loc de cinste în inima mea.  Pentru ca timpul nu iarta, iar locurile pe podium se cîstiga greu si se pierd usor, altcineva s-a instalat confortabil în vîrful clasamentului si nu cred ca mai are vreo sansa sa fie detronat de acolo cît voi mai trai. Este vorba despre Philip K. Dick…
Pîna la acel moment ce urma sa vie însa, aveam sa cotinuu sa citesc fara nici o jena Jules Verne!

P.S.: Cînd veti da clic pe poze, ca sa le vedeti mai mari, veti descoperi denumirea fiecarei fotografii. Anul înscris acolo reprezinta anul editiei de la care provine coperta respectiva, nu anul primei publicari a cartii cu pricina. Asta ca sa evitam orice confuzie. Pe curînd!

(VA URMA)

Desigur, vedeta incontestabilă a literaturii ştiinţifico-fantastice sovietice de atunci era Ivan Antonovici Efremov, autorul celebrului roman „Nebuloasa din Andromeda”, ce se dorea o replică de tip comunist la celebra utopie a lui Wells „Oameni ca zeii”. Măcar şi din curiozitate, publicul din Vest a asigurat acestei cărţi un succes absolut ciudat, ea fiind cea mai cunoscută creaţie SF provenind din Est, cel puţin pînă la apariţia operelor de maturitate ale lui Stanislaw Lem şi ale fraţilor Strugaţki. În româneşte, numai eu ştiu vreo 3 ediţii ale romanului, dar e posibil să fi fost mai multe.

Alte volume interesante de Ivan Efremov sînt „La hotarele Oikumeniei” şi „Limanul curcubeului” (ultimul cuprinzînd o culegere de povestiri din seria „I.A.Efremov – Opere alese”, apărută la aceeaşi eternă Editură a Tineretului!). „Maestrul” a avut şi prozeliţi: Valentina Juravliova, Anatoli Dneprov, Ghenadii Gor etc., multe dintre creaţiile lor putînd fi citite de-a lungul timpului în celebra CPSF sau în cele două antologii de SF sovietic apărute înainte de 1989.

Aşa am ajuns la unul dintre cei mai interesanţi scriitori ruşi de science fiction, Aleksei Nicolaevici Tolstoi (1883-1945), rudă apropiată cu Turgheniev şi membru al „aripii sărace” a conţilor Tolstoi, fiul unei scriitoare pentru copii şi al unui husar pensionat, proprietar de pămînt. Acest scriitor, care altminteri n-a prea strălucit în domeniul mainstream, va rămîne însă pentru totdeauna în memoria cititorilor de pretutindeni cu două romane publicate la interval de numai trei ani: „Aelita” (1923) şi „Hiperboloidul inginerului Garin” (1926). Dacă primul era o utopie socialistă atît de naivă încît s-a dovedit numai bună ca material de propagandă (vezi filmul lui Yakov Protazanov din 1924, de la care vă ofer alăturat imagini cu coperta DVD-ului şi afişul de cinema folosit la lansare),

cu „Hiperboloidul…” treaba stă cu totul altfel. Satiră de excepţie, îmbrăcată sub haina unui roman de acţiune, creaţia lui Tolstoi a devenit imediat celebră, fiind şi ecranizată în două rînduri, în 1965 şi 1973. Coperta uneia dintre ediţiile româneşti ale cărţii o aveţi mai sus.

&

Şi-am ajuns acum la ceea ce mă interesa în mod deosebit, seriile de „opere alese” ale lui Al. R. Beleaev şi H.G. Wells. Spuneam în prima parte a acestei prezentări că volumele celor doi autori apărute la Editura Tineretului au devenit obiect de colecţie, întrucît nu s-au mai reeditat niciodată de-atunci, chiar dacă multe romane şi (în cazul lui Wells) povestiri au fost retipărite într-o veselie după 1989, cel puţin pînă la apariţia legii copyright-ului. După aceea lucrurile s-au mai aşezat, aşa că acum aşteptăm cu toţii ediţii de „opere complete SF” semnate H.G. Wells sau Al.R. Beleaev – dacă se poate şi într-o nouă prezentare/traducere. De altminteri, în urmă cu puţini ani, într-o discuţie cu domnul Mironov, căzuserăm de acord asupra faptului că Wells are nevoie de o nouă traducere, mult mai modernă şi adaptată spiritului epocii noastre. Întrucît la limba rusă nu mă pricep (chiar dacă am învaţat-o patru ani la facultate, ca la galere!), nu-mi dau seama dacă lucrurile stau la fel şi în cazul lui Beleaev – bănuiesc totuşi că da.
Să ne ocupăm pe rînd de fiecare dintre cele două ediţii…
Pentru că tot am vorbit mai înainte de ruşi, să începem cu Aleksandr Romanovici Beleaev (1884-1942). Cînd era copil, a căzut de pe acoperişul unui hambar şi cît a stat la pat ca să se refacă s-a apucat de citit… ghiciţi ce sau pe cine? Hai să vedem… Jules Verne, H.G. Wells şi K.E. Ţiolkovski? Bingo!!! Pînă pe la 25 de ani episoadele de paralizie temporară din cauza căzăturii din copilărie s-au tot repetat, aşa că Beleaev s-a apucat de scris la modul cel mai serios cu putinţă. A debutat în 1925, cu uimitorul roman „Capul profesorului Dowell” şi a continuat cu o serie de alte creaţii de mare succes, între care „Omul-amfibie” (1928) şi „Ultimul om din Atlantida” (1926) par a fi cele mai cunoscute pe plan mondial.

„Omul-amfibie”, îndeosebi, a cunoscut o carieră multimedia ieşită din comun – e-adevărat, spre sfîrşitul secolului XX. Filme („Celovek-amfibiia” – 1962, regia: Vladimir Chebotaryov & Ghennadi Kazansky; idem – 2004, miniserie, regia: Aleksandr Atanesyan), jocuri pentru PC şi PS3 (realizatori: KD Vision Games, un RPG în curs de apariţie), seriale „inspirate de” (celebru fiind „Omul din Atlantis”, cu Patrick Duffy în rolul principal) – toate au contribuit la menţinerea popularităţii acestui roman clasic din istoria literaturii SF. O ultimă precizare: Al.R. Beleaev a murit de foame în 1942, în oraşul sovietic Puşkin, ocupat de nazişti… Uff!
Şi-acum, despre ediţia românească:

* Volumul 1 (1962) – titlu: „Omul-amfibie” (trad. V. Probeanu & M. Cardaş), cuprinde
-  Prefaţa – „Portul ştiinţei” (B. Leapunov)
- „Omul-amfibie” (1928)
- „Capul profesorului Dowell” (1925)
- „Omul care şi-a găsit chipul” (1929)

* Volumul 2 (1963) – titlu: „Steaua KEŢ”, cuprinde
- „Steaua KEŢ” (1936) (trad. M. Cardaş & V. Bîrlădeanu)
- „Traficantul de aer” (1929) (trad. M. Cardaş & V. Probeanu)
- „Pîinea veşnică” (1928) (trad. M. Cardaş & V. Bîrlădeanu)

* Volumul 3 (1964) – titlu: „Stăpînul lumii”, cuprinde
- „Stăpînul lumii” (1926) (trad. D. Manu & M. Cardaş)
- „Ultimul om din Atlantida” (1926) (trad. A. Ţimpău & I. Andreescu)
- „Ariel” (1941) (trad. A. Ţimpău & I. Andreescu)

Ar mai fi de publicat (şi-aici voi păstra titlurile în engleză, fiindcă cele ruseşti cred că nu vă vor spune nimic!): „The Island Of Crushed Ships” (1926), „Battle In The Ether” (1928), „Jumping To The Void” (1933), „The W Lab” (1938), plus antologia post-mortem „A Visitor From Outer Space” (2001? – …hm, e cam post-mortem bine!).  Cam atît cu Beleaev…

&

A venit şi momentul cireşei de pe tort: ediţia de „Opere alese”, în 4 volume, ale lui H.G. Wells. Cîteva date tehnice:

* Volumul 1 (1962) – titlu: „Maşina timpului” , cuprinde
-  Prefaţă: „Herbert George Wells (1866-1946)” (Iuri Kagarliţki)
- „Maşina timpului” (1895) (trad. Mihu Dragomir & C. Vonghizas)
- „Omul invizibil” (1897) (trad. C. Camil & M. Ralian)
- „Insula doctorului Moreau” (1896) (trad. Mihu Dragomir & C. Vonghizas)

* Volumul 2 (1963) – titlu: „Războiul lumilor” (trad. Mihu Dragomir & C. Vonghizas), cuprinde
- „Războiul lumilor” (1898)
- „Cînd se va trezi cel care doarme” (1899)
- „Primii oameni în Lună” (1901)

*Volumul 3 (1964) – titlu: „Hrana zeilor” (trad.  Victor Kernbach & C. Vonghizas), cuprinde
- „Hrana zeilor” (1904)
- „Oameni ca zeii” (1923)
- „Dl. Blettsworthy pe insula Rampole” (1928)

* Volumul 4 (1965) – titlu: „Oul de cristal” (trad. Victor Kernbach & C. Vonghizas & B. Bereanu), cuprinde
- „Împărăţia furnicilor” (1905)
- „Cuirasate terestre” (1903)
- „Ţara orbilor” (1904)
- „Bacilii furaţi” (1894)
- „Înflorirea ciudatei orhidee” (1894)
- „În observatorul din Avu” (1894)
- „Omul zburător” (1893)
- „Fabricantul de diamante” (1894)
- „Insula aepyornilor” (1894)
- „Neobişnuitul caz al ochilor lui Davidson” (1895)
- „Argonauţii aerului” (1895)
- „În abis” (1896)
- „Năvălitorii din adîncuri” (1896)
- „Oul de cristal” (1897)
- „Steaua” (1897)
- „O poveste a zilelor ce vor veni” (1897)
- „Filmer” (1901)
- „Adevărul despre Pyecraft” (1903)
- „Noul accelerator” (1901)
- „Un vis apocaliptic” (1901).

Observaţii asupra respectivelor ediţii:
- selecţia textelor e una foarte bună, dar dacă la Beleaev este de înţeles de ce prefaţa a fost scrisă de un rus, la Wells acest fapt nu are nici o justificare. Cum veţi vedea în episoadele următoare, avem şi noi destui specialişti în opera wellsiană, chiar dacă – e-adevărat – ei nu s-au manifestat decît mult mai tîrziu (1983, Mircea Opriţă şi 1996, Ion Hobana).
- traducătorii au fost nume importante ale culturii române, doar că nu prea aveau legătură cu SF-ul, prin urmare e posibil ca versiunile lor ale operelor lui Wells şi Beleaev să poată fi îmbunătăţite în viitor.
- tirajele sînt de-a dreptul ameţitoare dacă ne gîndim la cele de-acum (50.000 de exemplare în medie la fiecare volum din scrierile lui Beleaev, 40.000 la Wells – excepţie făcînd primul volum, „Maşina timpului”, care avut un tiraj de 60.000 de exemplare!). Pare un basm frumos, nu-i aşa?

Pe moment, cred că putem să ne oprim aici. Data viitoare vom vorbi despre surse, dacă tot ne-am ocupat pînă acum de modele. Să vedem ce-o ieşi de-aici…

(VA URMA)

Să ne înţelegem: nu erau reprezentative pentru toate cărţile disponibile pe piaţă la vremea respectivă (după cum vom vedea în episodul următor), dar acestea erau – oficial – MODELELE, nişte modele extraordinare, pentru că un termen de comparaţie nu exista, nu avea cum să existe… Cine să audă în România de scriitorii aparţinînd vîrstei de aur americane (E.E. Doc Smith, Theodore Sturgeon, James Blish, Lester Del Rey, A.E. Van Vogt, Isaac Asimov, John W. Campbell), de generaţia de mijloc reprezentaă de A.C.Clarke, Frederik Pohl, P.J.Farmer, Alfred Bester, Poul Anderson etc., sau de uriaşii „transformers” ai SF-ului mondial numiţi Ray Bradbury, Frank Herbert, Robert Silverberg ori Roger Zelazny? Poate că nu vă vine să credeţi, dar oamenii respectivi (majoritatea dintre ei) erau contemporani cu noi, cei nevoiţi să citim în CPSF o lungă disertaţie vîndută pe post de „nuvelă”, în care (pe parcursul a trei fascicole de colecţie, adică aproape 100 de pagini!) ni se explica legea Boyle-Mariotte pe înţelesul maselor!!! Vasăzică, atunci cînd imperialiştii acordau prin vot democratic primul premiu Hugo, la noi nici măcar nu se punea problema publicării de „literatură ştiinţifico-fantastică”, iar la primul Nebula noi aveam doar ocazia să terminăm plini de satisfacţie operele alese ale lui H.G.Wells

şi pe cele ale lui Al.R.Beleaev,

publicate la Editura Tineretului prin rîvna unui colectiv plin de însufleţire şi de idealuri utopice, condus de tînărul (pe atunci) Ion Hobana – lucrare extrem de stimabilă şi de dificilă în contextul epocii, pentru care ar trebui să mulţumim celor implicaţi. (Pentru colecţionari, o veste proastă, ca de obicei: nu, nu s-au reeditat, vă descurcaţi cum puteţi! Dar o să revenim asupra acestui subiect, pentru că merită.)
E-adevărat, au existat şi cîteva apariţii surpriză…

Despre ele însă, data viitoare, pentru că în acest serial ţin morţiş să fac loc versiunilor scanate ale copertelor de carte din acea vreme. Dar – cine ştie? – poate cîndva vom găsi timp să vorbim şi despre imagistica SF-ului românesc al epocii respective.
Ce păcat totuşi că revista „Nautilus” apare doar o dată pe lună, nu-i aşa?

(VA URMA)

2. ÎNCEPUTURI
M-am născut în luna aprilie 1955, mai precis pe data de 19. Informaţia asta nu v-o dau ca să fac pe deşteptul,  ci pur şi simplu pentru că e o zi interesantă…
Au venit, aşadar,  pe lume în 19 aprilie, printre alţii: împăratul Ferdinand I al Austriei (1793), scriitorul Calistrat Hogaş (1848), inginerul Anghel Saligny (1854), „incoruptibilul” Eliott Ness (1903), cardinalul italian Roberto Tucci, preşedinte emerit al Radio Vatican (1921), actriţa Jayne Mainsfield (1933), actorul Dudley Moore (1935), prim-ministrul belgian Wilfried Martens (1936), muzicianul Nicu Covaci, conducătorul grupului „Phoenix” (1947), designerul Paloma Picasso, fiica celebrului pictor Pablo Picasso (1949), soprana franceză Natalie Dessay (1965), actriţa Ashley Judd (1968), fotbalistul Rivaldo (1972), matadorul spaniol César Jiménez (1984) şi tenismana Maria Şarapova (1987).
Au murit, în data de 19 a lunii aprilie, printre alţii: Papa Leon al IX-lea (1054), pictorii Paolo Veronese (1588) şi Canaletto (1768), regina Cristina a Suediei (1689), George Noel Gordon, lord Byron, poet britanic (ştiu că ştiţi, dar aşa scrie „oficial” la dicţionar!) (1824), naturalistul Charles Darwin (1882), laureatul Premiului Nobel fizicianul Pierre Curie (1906), criticul şi istoricul literar Ernst Robert Curtius (1956), Konrad Adenauer – primul cancelar al R.F.G. (1967), solistul trupei grunge „Alice In Chains”, Layne Staley (2002), exploratorul norvegian Thor Heyerdahl (2002) şi Norris McWhirter, co-fondatorul lui „Guiness Book Of Records”.
Cît despre evenimente, ce să mai vorbim: 1770 – căpitanul Cook descoperă coasta Australiei; 1775 – începe războiul de independenţă al Statelor Unite ale Americii, la Lexington (Massachussetts); 1839 – Belgia devine regat prin tratatul de la Londra; 1904 – Jean Jaurès fondează ziarul „L’Humanité”; 1909 – Ioana d’Arc este beatificată; 1919 – la Bucureşti apare revista „Sburătorul”, condusă de Eugen Lovinescu; 1928 – este publicată cea de-a 125-a (şi ultima!) fasciculă a celebrului „Oxford English Dictionary”; 1943 – izbucneşte insurecţia în ghetto-ul din Varşovia; 1956 – actriţa Grace Kelly se căsătoreşte cu prinţul Rainier al III-lea  de Monaco; 1961 – trupele cubaneze înfrîng forţele intervenţioniste americane la Playa Giron (Golful Porcilor); 1971 – lansarea lui „Saliut 1”, prima staţie spaţială construită vreodată de mîna omului; 1980 – scriitorul şi filosoful Jean-Paul Sartre este înmormîntat în cimitirul Montparnasse din Paris, avînd un cortegiu funerar de peste 50.000 de oameni veniţi să-l conducă pe ultimul drum; 1993 – celebrul asalt al poliţiei americane asupra sectei „davidienilor” de la ranchul-fortăreaţă Waco, soldat cu moartea într-un incendiu devastator a peste 80 de bărbaţi, femei şi copii; 1995 – atentatul împotriva clădirii federale din Oklahoma City, în urma căruia îşi pierd viaţa 168 de persoane; 2005 – cardinalii electori îl desemnează pe cel de-al 265-lea şef al Bisericii Catolice, în persoana cardinalului german Joseph Ratzinger, care îşi alege numele de Benedict al XVI-lea.
Ei gata, cred că ajunge…
De ce toată această listă „deşteaptă”, care pe unii – mai supăraţi pe lume de felul lor – i-ar putea îndemna să creadă că am nasul mai sus decît trebuie (eventual decît mintea, cum s-a exprimat recent un june cu pretenţii de PCR – „public cultural relations”, nu vă gîndiţi la altceva căci nu e cazul!)? Păi, dintr-un motiv foarte simplu: buni sau răi, proşti sau deştepţi, bogaţi sau sărăci, cu credinţă în Dumnezeu sau nu, cu toţii avem nevoie să ne poziţionăm cumva în lumea în care trăim. Că această poziţionare diferă de la persoană la persoană, în funcţie de educaţie, cultură, grad de autocunoaştere, venituri şi realizări personale, caracter şi nervi (or mai fi alţi factori, aţi înţeles însă ce vreau să spun), asta e o altă problemă. Dar ea există în toate cazurile… De ce să nu învăţăm atunci din experienţele unora aflaţi în acelaşi punct pe spirale diferite ale timpului cu noi, dacă asta ne poate fi de folos? După zodiac (în cazul în care credeţi în aşa ceva) cei născuţi pe 19 aprilie sîntem cu toţii Berbec (nu berbeci, ca în zootehnie, Urania ştie de ce!), deci cunoaştem ce atuuri avem şi cum le putem folosi. Rămîne s-o şi facem…
Eu am încercat – mai întîi instinctiv, apoi conştient, fără să pot spune că am reuşit chiar cum mi-aş fi dorit, dar suficient de mult încît să fiu mulţumit cu o mare parte din ceea ce am realizat în viaţă. Am terminat o facultate (Relaţii economice internaţionale) care mi-a permis pe vremea de dinainte de 1989 să învăţ două limbi străine (ba chiar trei dacă mă gîndesc la rusa muncită ca la galere vreme de patru ani, pentru ca s-o uit a doua zi după examenul de stat!), am lucrat în cîteva dintre cele mai prestigioase întreprinderi şi instituţii din ţară (Combinatul siderurgic Galaţi, Uzinele „Faur” Bucureşti, Radiodifuziunea Română – şi doar atît!), am tradus un raft de cărţi, am pus bazele unora dintre cele mai cunoscute colecţii de SF din România la edituri de prestigiu (vezi numai „Nautilus” de la Nemira şi „Fahrenheit” de la RAO, plus „Cyborg” la Pygmalion din Ploieşti) şi am reuşit să păstrez vie cea mai veche emisiune de science fiction radiofonic din Europa, „Exploratorii lumii de mîine”, care a împlinit în 27 ianuarie 2009 nici mai mult nici mai puţin decît 27 de ani de existenţă cvasi-neîntreruptă!
Vi se pare mult? Vi se pare puţin? Rămîne la aprecierea dumneavoastră interioară (fiindcă în public ce rost mai are, evenimentele s-au petrecut deja!).
Să ne întoarcem însă la contactul cu SF-ul…
Era în anul 1965, prin luna aprilie. Locuiam la Galaţi, pe atunci centrul unităţii administrativ-teritoriale numite „regiunea  Galaţi”, care cuprindea porţiuni din actualele judeţe Galaţi, Vrancea, Brăila, Buzău, poate şi fîşii din Ialomiţa şi Vaslui – în fine, e mai puţin important, ceea ce vreau să spun este că Galaţiul acelor ani însemna un puternic centru economic şi cultural, un oraş decent şi de bun gust, curat şi cochet, încă neatins de tarele ecologice şi sociale ale industrializării excesive (pe vremea aceea, Combinatul numit actualmente „Arcelor Mittal Steel” abia se construia). Avea tot ce-şi putea dori un copil în clasa a III-a: teatru de păpuşi, palat al pionierilor (un soi de palat al copiilor din vremea noastră) cu peste douăzeci de secţii, de la balet la planorism şi de la sculptură şi pictură la orientare turistică, muzeu de istorie, bibliotecă cu secţie speciala pentru cei mici, o mulţime de librării în care cărţile costau în general o nimica toată, un teatru muzical, o grădină publică de toată frumuseţea, o echipă de fotbal în Divizia A (Siderurgistul Galaţi, actualul Oţelul dacă nu greşesc), plus că se punea problema construirii unuia dintre cele mai mari patinoare acoperite din România noastră cea scumpă…
Credeţi-mă, totul era perfect în cea mai perfectă dintre lumi – politica în maniera ei greţoasă de acum nu exista, toată lumea era obligată să muncească (nu să mimeze doar c-o face, ca mai tîrziu) şi mai era şi plătită (cît de bine, în raport cu prezentul nostru, asta este o altă problemă, dar pe atunci nu existau nici pe departe atîţia săraci), spitalele erau spitale, şcolile erau şcoli, viitorul părea luminos şi imuabil, trebuia doar să faci cu osîrdie ce spunea Lenin („Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!”) şi viaţa ta era aranjată pînă la moarte – şcoala generală, liceul, facultatea (dacă reuşeai la examen), apoi repartiţia în producţie, stagiatura (minimum 3 ani în acelaşi loc de muncă), eventual o carieră bazată obligatoriu pe condiţia de a fi membru al partidului comunist, şi în final pensionarea lipsită de griji, după o viaţă dedicată propăşirii societăţii. O viaţă în care însă concediul era concediu (e-adevărat, numai în interiorul României sau foarte greu în vreo ţară „vecină şi prietenă”), mobila – mobilă, televizorul şi frigiderul – televizor şi  frigider,  iar casa – cu chirie de la stat, obţinută prin repartiţie după o perioadă mai lungă sau mai scurtă de aşteptare. Credeţi-mă, la un anumit nivel, realitatea respectivă părea unică şi din această cauză eternă – pentru că nu exista element de comparaţie. Un număr infim de români călătoreau pe atunci în Vest, iar la întoarcere povestirile lor erau primite cu neîncredere sau de-a dreptul cu nepăsare, chiar dacă Galaţiul se bucura la vremea respectivă de un statut aparte, fiind port cu ieşire la mare şi avînd unul dintre cele mai importante şantiere navale din Europa, ce contribuia din plin la sporirea numerică şi a faimei flotei maritime româneşti – şi aveam pe-atunci flotă, nu glumă, nenică!
Ăsta era tabloul, credeţi-mă, neinteresant pentru un puşti în clasa a III-a… Un puşti care habar n-avea în clipele cu pricina că în acelaşi an cu el, 1955, dar la 1 februarie, în cu totul altă parte a ţării, se născuse un tip (pe nume Michael Haulică) pornit pe aceeaşi linie de univers, cum spun astrologii, şi care – 54 de ani mai tîrziu – avea să-i propună să scrie acest serial ce debutează în numărul de faţă al revistei „Nautilus”. Tot aşa cum habar n-avea că la cinci luni şi jumătate după naşterea sa, la 1 octombrie 1955, apăruse pe lume o legendă: Colecţia de „Povestiri ştiinţifico-fantastice”!!! Adică revista menită să-i schimbe viaţa, în două rînduri – zece ani mai tîrziu, dar şi la majorat.
În acel moment însă, puştiul Ştefan Ghidoveanu – din clasa a III-a a Şcolii generale nr. 28 din cartierul gălăţean Mazepa – era preocupat de cu totul altceva. Fluturînd triumfător leul căpătat de la părinţi pentru cumpărarea unui covrig mare cît toate zilele, de la raionul de pîine situat la parterul blocului, o zbughea pe uşă, ca de obicei, îndreptîndu-se spre şcoală. La raionul de pîine, ghinion, se făcea monetarul fiindcă se schimbau turele. Alături însă, la standul de ziare se aflau o tonă de acadele, mentosane şi alte bunătăţuri abia aşteptînd să fie cumpărate contra sumei de 1 leu.
Inclusiv numărul 245 din Colecţia de „Povestiri ştiinţifico-fantastice”…

(VA URMA)