Cautare
Newsletter
Loading ...Foileton
Amendamentul Dawson 11 (Incheiere) Amendamentul Dawson 10 Amendamentul Dawson 9 Amendamentul Dawson 8 Amendamentul Dawson 7 Amendamentul Dawson 6Anunturi
-
Ultimele clipe sînt extrem de scumpe
scrisa de Mircea Coman -
Lacul păsării Wandoo
scrisa de Marcel Luca -
Între Lacuri
scrisa de Bogdan-Tudor Bucheru -
Mitologii creştine. Anatema
scrisa de Aurel Cărăşel -
O carte pentru copii
scrisa de Liviu Radu -
Pătrat alb pe fond alb
scrisa de Liviu Radu -
Oare de ce asasinii trebuie să fie buni?
scrisa de Liviu Radu -
Înainte de pauză…
scrisa de Liviu Radu
Noi povestiri:
Ultimele recenzii:
Nautilus - Povestiri
Ultimele clipe sînt extrem de scumpe
publicata in Februarie 2010
Lacul păsării Wandoo
Cu puţin înainte de ivirea zorilor forfota din interiorul bazei aeriene de la Ohopoho păru să se diminueze. Autocisternele lungi, fantomatice în culorile lor de camuflaj, se desprindeau una cîte una de prizele de alimentare ale elicopterelor de asalt şi ...
scrisa de Între Lacuri
publicata in Februarie 2010
Mitologii creştine. Anatema
publicata in Februarie 2010
Trîmbiţele Apocalipsei sunat-au
publicata in Ianuarie 2010
Resurse nelimitate
publicata in Ianuarie 2010
Maniere, mahmureală şi molii
publicata in Ianuarie 2010
Vanatorii
Lama stiletului luceşte stins în lumina scăzută, apoi se abate asupra trupului tînăr, străbate rochia de mătase, epiderma şi muşchii toracelui, pătrunde în inimă. Sîngele izbucneşte violent, străbate, în ordine inversă, muşchii, epiderma şi rochia de mătase. Stropi mari pătează ...Poveste cu un satir selenar
publicata in Decembrie 2009
Afacerea Verei Nicolaevna
publicata in Decembrie 2009
Strada era pustie. Înserarea se lăsa cu paşi repezi şi oamenii se grăbeau să ajungă la casele lor. Era una dintre acele seri de decembrie care te făceau să nu-ţi doreşti nimic altceva decît să te strecori sub plapumă în ...
Un rău necesar
publicata in Noiembrie 2009
Închinată memoriei lui Radu Gafiţa (1980 -2009)
Se afla în faţa unei uşi înalte. Atît de înalte încît îl făcea să se simtă ca un Guliver pierdut în ţara uriaşilor. Chiar dacă s-ar fi înălţat pe călcîie, era puţin probabil ...Timpul schimbării
publicata in Noiembrie 2009
Globalizare
publicata in Noiembrie 2009
Ultimul cîntec
Orchestra tăcu şi pe scena învelită în catifea albastră apăru prezentatorul.
Într-un colţ cineva chemă chelnerul; voia un pahar cu apă. Lebăda neagră din bazinul placat cu marmură - aflat în mijlocul meselor - îşi înfoie penele.
- Doamnelor şi domnilor, veţi ...
Muntele-cu-batrani
publicata in Octombrie 2009
Patimile unui diavol de rangul trei
publicata in Octombrie 2009
La Pocilga
Nu i-am înţeles niciodată pe nemulţumiţii ăştia care spun mereu şi mereu că o ducem prost, că viaţa e un calvar, că nici nu se compară cu prima jumătate a secolului douăzeci şi unu. Atunci a-nceput marea criză post-atomică, oameni ...
scrisa de Tristeţea meşterului pietrar
publicata in Septembrie 2009
Eu Tarzan, tu Jane
publicata in Septembrie 2009
Cronotron
publicata in Septembrie 2009
Mişcă, aproape insesizabil, un deget... Apoi un altul... Îl mişcă şi pe al treilea. Îl ascultau şi picioarele. „Măcar sînt întreg." gîndi. Dar nu deschise ochii. Circumspect, miji doar pleoapele. Nu ...
Agentul Neantului
publicata in August 2009
Damnatul
publicata in August 2009
Rotoghila
publicata in August 2009
Peţitorul
publicata in Iulie 2009
Goguţa latră a sfîrşit de lume. Corcitura asta neagră cu picioare prea scurte s-a pripăşit în ograda redacţiei acum cîteva luni, s-a îngrăşat din pomana noastră şi a prins prea mult curaj. Înainte nu îndrăznea să se apropie nici cît ...
Verde
publicata in Iulie 2009
Alergi.
Pe treadmill. Cu castile în urechi, în sort chiar daca afara nu e vremea atît de calda.
Pîna la urma cine mai stie cum ar trebui sa fie vremea afara, care-i temperatura normala pentru anotimpul… care anotimp?
Pîna la ...
Singuratatea regelui din Corfu
publicata in Iulie 2009
Celor care stiu ce înseamna singuratatea
De ce Corfu? Simplu: aici am descoperit ce sfîsietoare poate fi singuratatea. De atunci au trecut zeci, poate sute de ani. Apostolii se petrec prin lume ca sa inventarieze si sa amplifice dimensiunea crestina, ...Zantiacii
publicata in Iulie 2009
Deratizare (I) (1983)
1.
- Da, m-au bătut, răspunse bătrînul. Eu i-am rugat să mă bată... dar m-au lovit atît de tare, încît nu cred c-aş mai rezista o dată... Mîinile, aşezate pe genunchi, îi tremurau.
- Săracul de tine, spuse Lenore, scoţîndu-i masca ...
Overwrite
publicata in Iunie 2009
Omul negru a venit
publicata in Iunie 2009
Trup şi Suflet
publicata in Iunie 2009
Interviul. De angajare
Aşadar, sa trecem la ultima parte a interviului, care nu este, după cum se crede în mod comun, şi cea mai uşoară, deşi e încadrată la Hobby-uri şi alte calităţi. Va mulţumim şi vă felicităm că aţi rămas alături noi…. S-a ...Justiţie de fier
publicata in Mai 2009
Sala de judecată, lungă şi îngustă, era de-a dreptul scufundată în întuneric. Doar două şiruri de lămpi, echipate cu becuri de voltaj redus, înzestrau birourile grefierilor. Erau aşezate în aşa fel încît aruncau o dîră palidă de lumină doar pe ...
Capela excomunicaţilor
publicata in Mai 2009
Gambitul regelui
„Nu-mi spuneţi ce şi cum s-a întîmplat, ziceţi-mi ce cred oamenii despre incident. Acela este adevărul care mă interesează.” Reacţia vice-dominarului Leopold Bastian la aflarea veştii că Dominionul European avea să declare în cele din urmă război Consulului Planetar şi susţinătorilor săi Fortăreaţa lui Zheng Wei se profila ameninţătoare pe cerul pictat în nuanţe de gri mohorît al provinciei Sichuan. Un munte masiv găurit de freze laser ai căror colţi au tăiat adînc în carnea dură, lăsînd în urmă depozite de arme şi muniţii, camere de comandă, cazărmi, coridoare şi un impresionant buncăr, denumit foarte sugestiv în rapoartele de spionaj „bîrlogul lupului”. Acesta era Ierusalimul meu, sfîrşitul unei cruciade de şapte ani la capătul căreia aveam de gînd să-mi plătesc datoria în cel mai pur stil biblic, ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Totul era pregătit, singurul obstacol pe care mai trebuia să-l depăşesc pînă cînd aveam să mă aflu faţă în faţă cu Zheng Wei era timpul, o piedică ce făcea apel la singura calitate de care eram mîndru şi care în acel moment părea să-mi lipsească cu desăvîrşire, şi anume răbdarea. Din fericire, desfăşurarea evenimentelor indica faptul că inevitabilul avea să se pună în sfîrşit în mişcare. – Alexeyev-sama? – Da? – Tocmai am primit confirmarea. O escadrilă de navete de vînătoare şi trei dispozitive Oca sînt gata să acţioneze în caz că inamicul ar încerca să fugă pe calea aerului. – Excelent. Mulţumesc Takahashi. Soldatul întrerupse comunicarea, lăsîndu-mă din nou singur cu gîndurile mele. Ce ciudat. Deşi eram comandantul grupului de armate Europa, o parte însemnată a ofiţerilor superiori erau japonezi. Pe de altă parte, dacă e să dăm crezare maximei care spune că o armată eficientă e cea construită după chipul şi asemănarea comandantului, atunci se putea spune fără nici o urmă de îndoială că mă aflam la conducerea celui mai performant organism militar al planetei, ceea ce era adevărat. Rînd pe rînd, generalii lui Wei capitulaseră în faţa maşinii mele de război, în condiţiile în care luptasem mai tot timpul în inferioritate numerică şi, ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, mai fusesem pus şi în ingrata situaţie de a juca rolul atacatorului. Din nefericire pentru adversarii mei eram suficient de încăpăţînat încît să-mi doresc victoria şi să o obţin indiferent de costurile implicate. Aşa am ajuns să am sub comandă divizii întregi formate din răcani proveniţi din locuri mai mult sau mai puţin exotice. Inuiţi înveşmîntaţi în haine groase de blană specifice nordului extrem al Siberiei, africani robuşti şi indisciplinaţi din sudul continentului negru, fundamentalişti arabi din Orientul Mijlociu şi voluntari tineri, entuziaşti şi prea puţin informaţi din Ţara Cafelei. O armată colorată ar spune unii, o corcitură ar spune alţii şi toţi ar avea dreptate. Doar era o forţă creată după chipul şi asemănarea mea. Rus după tată, englez după mamă şi japonez prin educaţie. Desigur, după crearea Federaţiei Planetare ce a dus la desfiinţarea graniţelor, asemenea combinaţii nu mai reprezentau rarităţi şi, prin urmare, n-ar fi trebuit să mă simt diferit de ceilalţi, însă cazul meu era ceva mai special. Deşi rus prin cetăţenie, tatăl meu avea sînge inuit, mult sînge inuit, iar mama era o engezoaică cu pronunţate caracteristici latine, aşa că amestecul de ADN rezultat a fost unul deloc reuşit, cel puţin din punct de vedere al înfăţişării. Din păcate, nouăzeci la sută din oamenii cu care intri în contact te vor judeca după aspectul fizic pe baza căruia vor decide dacă merită să te cunoască sau nu. Însă, la fel ca orice altă problemă, şi aceasta avea soluţii, cum ar fi construirea de ziduri. Nepăsarea, superioritatea, dispreţul, toate erau cărămizi care, deşi nu făceau izloarea să dispară, îi ofereau o logică, un sens care putea fi acceptat şi justificat în faţa propriei conştiinţe. Pînă la vîrsta de douăzeci de ani construisem atît de mult şi de intens, încît mă puteam măsura cu oricare dintre împăraţii Chinei, însă tot pe la acea vîrstă am început să-mi şi dărîm edificiul. Devenisem bun, chiar foarte bun în domeniul strategiei militare, fapt dovedit nu doar de notele mele ci şi de aplicaţiile virtuale în care reuşisem să înving cîţiva generali în rezervă care avuseseră amabilitatea să mă testeze. Eram valoros şi începuseră să mă trateze ca atare. Dintr-odată nu mai conta cum arătam sau cît de ciudat mă purtam, aveam prieteni, chiar şi prietene, ceea ce m-a făcut să dărîm zidurile şi să construiesc buncăre. Nu eram atît de disperat încît să mă agăţ de toţi ipocriţii şi, mai mult decît atît, nu puteam rata oportunitatea de a le plăti cu acceaşi monedă răutăţile pe care le îndurasem din partea lor. Acum puteam să-i ignor ştiind că îşi doreau atenţia mea, ceea ce era o consecinţă mai mult decît binevenită a talentului cu care mă înzestrase natura. Întotdeauna îmi plăteam datoriile, singura diferenţă era că de data aceasta aveam să le plătesc în sînge. Ceasul arăta ora cinci şi patruzeci şi şapte de minute. Era timpul. Am atins micul comunicator fixat pe lobul urechii drepte. – Kutuzov, la ora şase fix primul modul de atac va începe asaltul asupra cotelor două sute trei şi o sută paisprezece. Artileria să îşi concentreze tirul exclusiv asupra cotei patru sute şapte. De asemenea, în acelaşi timp, al doilea modul de atac şi unitatea de „mamuţi” vor începe manevra de încercuire şi se vor poziţiona în formaţie de atac la est de patru sute şapte după care vor aştepta ordinul meu. Modulul trei rămîne în rezervă. – Am înţeles. – Excelent. Alexeyev, terminat. Peste exact treisprezece minute avea să se dezlănţuie iadul. Corpuri sfîrtecate, rachete izbindu-se cu ură în blindajul tancurilor, mortiere scuipînd obuze inteligente care la contactul cu solul se sparg în sute de aşchii metalice, numai lucruri teribile. Cel mai îngrozitor rămîne însă mirosul morţii, acea duhoare puturoasă de carne arsă şi metal topit care-i făcea pe răcani să-şi verse maţele, iar pe veterani îi întărîta transformînd jocul războiului într-un sinistru festival bahic, în care fiecare viaţă luată reprezenta un nou pahar de vin, iar fiecare pahar de vin te ducea mai aproape de beţie, acea stare în care tot ce conta era să-ţi trimiţi cît mai repede adversarul în iad. Pe cîmpul de luptă moartea e singura raţiune de a fi, un drog puternic ce înlocuieşte toate celelalte trăiri pînă în punctul în care intri într-un cerc vicios, fără scăpare: ucizi ca să trăieşti şi trăieşti ca să ucizi. Din fericire această boală este destinată exclusiv soldaţilor, comandanţii au alte maladii. Îndoială, incertitudine, chiar şi vină uneori, toate provin din puterea de a te juca cu vieţile oamenilor pe care îi ai sub comandă. O misiune ingrată, dar una cu care te obişnuieşti pînă la urmă. Eu nici nu mai văd morţi, doar cifre. De-a lungul acestor şapte ani de război am ajuns să trăiesc avînd drept motto o cugetare a lui Iosif Stalin, care spunea că „O moarte este o tragedie, un milion de morţi devine o statistică”, aşa că am sacrificat statistici, fără nici o umbră de îndoială, fiindcă ar fi cel puţin ciudat să ai remuşcări în faţa cifrelor. Zgomotul inconfundabil al rachetelor sol-sol îmi întrerupse şirul gîndurilor anunţînd începerea asaltului final. Era timpul să cobor din postul de supraveghere şi să mă alătur ofiţerilor mei. Am aruncat o ultimă privire asupra cîmpului de bătălie. Modulul unu îşi începuse înaintarea cu tancurile Hover conducînd cele trei coloane de atac, urmate îndeaproape de infanterie. Era plăcut să fii din nou aproape de acţiune. Aici lucrurile erau mult mai simple decît în centrul de comandă şi cu siguranţă mult mai interesante. Am revenit asupra deciziei de a mă alătura subordonaţilor mei şi am rămas să privesc spectacolul. Era exact aşa cum anticipasem. Cotele două sute trei şi o sută paisprezece erau foarte slab apărate, modulul unu măturînd cuiburile de mitraliere, tancurile ascunse în desişul pădurii şi întăriturile improvizate, sprijinite de mortiere şi mini-lansatoare de rachete. Pînă aici totul decurgea conform planului, de fapt chiar mai bine, cele două înălţimi fiind cucerite în aproximativ două ore, cu una mai puţin decît prevăzusem. Acum era timpul pentru faza a doua a planului. – Kutuzov, modulul doi a ajuns pe poziţii? – Da, şi e pregătit de acţiune. – Modulul unu s-a regrupat? – Da, şi aşteaptă noi ordine. – Perfect, atunci să nu ne mai ţinem adversarii în suspans. Dă ordinul de atac modulului unu şi deplasează modulul trei în rol de suport. – Şi modulul doi? – Stă foarte bine acolo unde e. Pînă acum cred că a dus la reorganizarea defensivei şi concentrarea majorităţii armelor antitanc pe versantul drept al dealului. Ceea ce însemnă că drumul e liber pentru un atac frontal al modulului unu. – Da, domnule, am înţeles. Voi transmite imediat ordinele. Kutuzov, terminat. Păcat că nu aveam vedere spre cota patru sute şapte. Oricum, desfăşurarea evenimentelor nu lăsa loc de interpretări. Era doar o chestiune de timp pînă cînd ultimele trupe ale lui Zheng Wei aveau să fie nimicite. Acum tot ce-mi mai rămînea de făcut era să aştept şi să mă pregătesc.Ceai de Ceylon
1. Camera oglinzilor Cînd am acceptat să particip la experimentul Cubul alb, n-o făcusem nici din prietenie, nici din convingere, iar acum, chiar dacă mi s-ar mai ivi ocazia, tot nu i-aş putea mărturisi lui Yryss că întîmplarea le aranjase pe ...Creator
publicata in Aprilie 2009
“ La început a fost Cuvîntul
si Cuvîntul era la Dumnezeu şi
Dumnezeu era Cuvîntul ”
Lui Serge, pentru cuvinte
Serge stătea în faţa calculatorului, degetele îi alergau pe taste, furioase. Nu pentru că şi-ar fi descărcat aşa nervii, mai ales ...
Soarele răsare-n asfinţit
publicata in Aprilie 2009
Did I request thee, Maker, from my clay
To mould me Man? did I solicit thee
From darkness to promote me, or here place
In this delicious garden?...
John MILTON, Paradise Lost
Mă voi sinucide pe 5 Octombrie, la trei jumate după-masa, cînd fac cincizeci şi cinci de ani. Nu va fi o preţioasă curmare a suferinţei, ci o soluţie necesară, rod al unei decizii raţionale. Dintotdeauna am considerat că trebuie să murim demni, să nu împuţim viitorul cu stîrvurile noastre. Trupuri băloşite de purtat, minţi rătăcite, în derivă, saci de regrete, prejudecăţi şi clişee... n-au ce căuta în calea vieţii! Ca în cazul cailor bătrîni! Au fost buni tovarăşi, dar trebuie lichidaţi odată ce nu mai pot acoperi în servicii consumul şi afecţiunea, de-acum nejustificate.
Ani de zile lucrasem ca numărător de bani la Armenek Bank. Nu casier, cu degetele înmuiate-n salivă, cu umezitoare profesionale, cu aparate mecanice, mai apoi electronice, cu benzi de hîrtie, plastic sau sfoară, toată viaţa verificasem, numărasem, înregistrasem şi împachetasem sume colosale. Adunat, în treizeci şi şapte de ani, cred că îmi trecuse prin mînă cam un sfert din PIB-ul actual al ţării.
Pînă acum două zile...
- Aproape 70% din tranzacţii se vor realiza utilizîndu-se bani electronici. Ne vedem aşadar nevoiţi să renunţăm la serviciile tale... Bineînţeles, operatorii bancari care îţi vor prelua dificila sarcină vor beneficia de o creştere salarială de aproximativ un procent...
Punctul terminus. Aşa sînt deci banalele clipe ale concedierii...
În ultimul timp un coşmar dăduse să-mi tulbure minţile. Mă trezeam scuturat de frisoane, scăldat în sudori reci şi cu imaginea unui funcţionar diabolic imprimată pe retină. „Contul a fost lichidat!” şi-mi întindea o cartelă, un card ceva... Nu mai erau bani în circulaţie. Deloc! Totul era cuantificat în unităţi pretutindeni în lume. Munca, serviciile, mărfurile erau preţăluite în aceste „unităţi monetare” anoste. Acumularea lor varia între un nivel minim, subvenţionat, de subzistenţă şi un nivel maxim acceptat, pentru a nu sfida bunul simţ şi decenţa ce trebuie să însoţească umanitatea. Un infern fascinant din gheaţă! Munţi maiestuoşi, cu reflexe albăstrii, o sală princiară, tăiată perfect, o masă lungă şi culisantă ca un bloc imens de marmură... totul din gheaţă. „Ha, ha, ha! Lichidat! Ca şi dumneavoastră! Ha, ha, ha!” şi dinţii lui galbeni, ascuţiţi, dădeau să-mi sfîşie faţa...
Prin urmare asta-i era semnificaţia deloc ascunsă!... Disponibilizarea.
De-acum eram disponibil. Pentru ce?!
Timp de atîţia ani se succedaseră directori de bancă, miniştri de finanţe, se schimbaseră semnăturile guvernatorilor de pe bancnote, regimurile politice, dar eu rămăsesem înfipt în birouaşul meu, piesă a unei ordini prestabilite, credeam eu. Pînă acum!
Tengiz Kobulov, cel mai nărod dintre şefii pe care-i avusem, mi-a pus o mînă pe umăr:
- Stai, Kunia! Nu bei un cuniac?
Chiar nu mi s-a părut momentul potrivit pentru futile jocuri de cuvinte! Îndoit, am luat paharul, i-am măsurat absent culoarea de chihlimbar, i-am mirosit damful de alcool fin şi, de dragul poveştilor auzite despre reacţiile concediaţilor, de dragul ridicării moralului unora dintre colegi, i l-am zvîrlit în faţă.
- Ce ai, Kunia? aproape că-i venea să plîngă. Nu a fost decizia mea, sediul central a hotărît suspendarea posturilor de numărător din toate filialele!
Nu mă gîndisem nici o clipă că e într-atît de stupid că nici nu ştie cum se pronunţă corect cognac...
Nu mă putea băga la ghişeu, „fincă n-aveţi studii, domnu’ Tsibuladze!”. De vină cred că erau însă urechile mele clăpăuge, nasul borcănat, uşor într-o parte şi vorba tăioasă – aşa mi se aşezase după ce, în urmă cu treisprezece ani, murise Nica, pufuletele meu drag... În ceea ce priveşte mustaţa, mă conformasem şi-o lăsam doar în concedii...
- Domnu’ Tsibuladze, nu freau să ofensez... (Era Iurka, fonfăitul, omul bun la toate...) dar m-a trimis domnu’ director să fă dau ăsta! şi, ferindu-se ca de ciumat, mi-a pus un plic pe marginea biroului.
- Bine, Iura! La revedere!
- Cu bine, domnu’ Tsibuladze! Cu bine!
Compătimirea din glasul lui m-a trezit din starea de letargie. Am început să-mi îndes cele cîteva lucruri personale în servietă. Dacă nu mă grăbeam, cunoscuţii plini de compasiune aveau să transforme micul oficiu într-o odaie de priveghi.
Am pus şi plicul în buzunar şi am ieşit pe-un culoar dosnic.
Aveau să-mi lipsească bănuţii, mirosul lor, poveştile lor nespuse... Chiar dimineaţă numărasem un teanc sfrijit de bancnote soioase şi morfolite, îndoite şi roase de purtat prin buzunare, probabil economiile unui moşneguţ, banii lui chivernisiţi pentru înmormîntare... Şi de Şkurin îmi părea rău. Cui o să-i mai împuie el capul cu planurile lui socialiste de dezindustrializare, instaurare de preţuri unice şi raliere la o politică fiscală dură?
M-am oprit în colţ să-mi iau un corn:
- Unul cu mac, ca de obicei!
Am răsfirat biletele scoase din plic. Nu erau bani, atît de dragi mie la pipăit, ci vouchere de călătorie! În loc de vreo plată compensatorie, aveam în faţă un tenculeţ de hîrtii valabile doar la agenţia de turism a nevestei directorului. Ori făcuse un gest nobil, din proprie iniţiativă!, ori convertise suma propusă de centru în tichetele astea idioate... Am zîmbit. Oricum ar fi fost, era un pas mare înainte pentru el. M-aş fi bucurat ca Tengiz să se deştepte şi foştii mei colegi să aibă într-adevăr un diriguitor!
Unde să plec? Nu eram un tip plimbăreţ. Pe cînd trăia Veronica mai ieşeam să ne preumblăm prin zonele muntoase apropiate, iar singurele aşezări urbane în care ţinusem s-ajung şi ajunsesem chiar, fuseseră simbolurile supreme ale inconştienţei umane: Hiroshima şi nenorocosul Nagasaki. Am văzut pe o piatră urma unui om vaporizat, arsuri încrustate-n scoarţa copacilor-martori, mii de lumînări aprinse pentru sufletele morţilor plutind pe rîul Ōta spre Seto, marea interioară, domurile, monumentele memoriale şi oamenii-Phoenix, care nu ştiu cum de reuşiseră să-şi îngroape resentimentele şi să le ierte învingătorilor oribilele crime de război... În rest, de la Biblia ilustrată a Capelei Sixtine sau construcţiile uriaşe din Centrul Spaţial Kennedy şi pînă la pietroaiele de la Stonehenge sau Piramide, cu toate nu sînt decît nişte... banale destinaţii turistice. Nu ai cum să meditezi, să te reculegi sau să mai admiri ceva printre zecile de blitz-uri şi sutele de ochi conectaţi la automate ce vin doar să bifeze în fugă cîteva... obiective.
I-am zis lui Şkurin, de-acum un fost coleg de muncă, de intenţia mea.
- De, mă Kunia, ştiu şi eu ce să spun?... Pe de-o parte, dacă te-ai afla la peste 4,7 miliarde de ani lumină depărtare, ai considera că Pămîntul nu există!
- Şi dacă ceva mai există sau nu pe ceva care oricum nu există puţin mai contează!... Înţeleg!...
- Î-hîm, cam aşa ceva... Şi... cum ai s-o faci? Te spînzuri?
Na, că la asta nu mă gîndisem! Oare ce modalitate mi s-ar fi potrivit?
Deşi circulă o groază de poveşti legate de excitaţia sexuală nemaiîntîlnită ce poate însoţi deznodămîntul, nici odată nu m-a pasionat ideea funiei! Am ochit un stejar falnic, maiestuos, cu o coroană bogată, rezistentă şi accesibilă, aşa... ca variantă de rezervă, dar una la mînă: mă tem să nu-i zică după momentul părăsirii Stejarul lui Tsibuladze, Kunia’s Oak sau mai ştiu eu cum! Ar fi o etichetare nedreaptă pentru frumosul exemplar! A doua la mînă, deşi aş fi optat pentru o spînzurare completă, verticală, cu nod culant întregul proces putea dura pînă la patru-cinci minute, erau toate şansele să-mi fac restul nevoilor pe mine, din cauza relaxării sfincteriene, iar lipsa aerului mi-ar fi făcut rău... Or eu vreau să mor rapid, conştient şi liniştit, de asta şi exclusesem din start supradozele, înecul, injecţia letală, aruncatul sub şine sau electrocutarea voluntară.
Sinuciderea prin împuşcare prezintă anumite riscuri, între care, cel mai grav, glontele poate ricoşa în oasele craniului şi să nu lovească decisiv creierul. Doar să poziţionez ţeava în unghiul corect folosind o oglindă, or asta îmi pare un gest narcisiac ultim inadmisibil!
Saltul în gol. Odată ce nu mă preocupă estetica leşului meu, se pare că-i varianta optimă!
Va trebui să lucrez la detalii însă! Nu te arunci aşa... fără minte într-o prăpastie! Poţi să te juleşti, să te zgîrii, să te agaţi în cine ştie ce arbust uitat de Dumnezeu acolo şi să ratezi plecarea! Să te chinui zile în şir sau - culmea ghinionului! – să te găsească vreun alpinist rătăcit şi să-ţi petreci restul vieţii într-un postmergător... E vorba de tehnică!
Azi am făcut un tur al oraşului.
Mă voi arunca de pe hotelul La Bocciata. Are douăzeci şi două de niveluri, e fără balcoane, în faţă nu are copaci înalţi şi e înconjurat de o parcare mare, de care sigur m-aş zdrobi fără sorţi de eşec. Ar trebui să fiu cascador să realizez un salt acrobatic pînă la îndepărtatul spaţiu verde, aşa că prezintă o siguranţă nesperată.
Hm! Un drum pînă la munte nu ar fi recomandat... Într-o călătorie cu trenul de cîteva ore se pot petrece lucruri neaşteptate, instinctul de conservare ar putea urzi vreun tertip ca să scape din chingile raţiunii.
- Fir întins, domnu’ Tsibuladze!
Am înclinat din cap răspunzînd astfel la neobişnuitul salut al îngrijitorului din capul scărilor.
Jos, am rămas pironit în faţa chioşcului de ziare:
„Sinuciderea ca spectacol”, „Ultimatumul lui Tsibuladze”, „Se va sinucide sau nu John Doe-ul nostru?”, „Cronica unei sinucideri anunţate”, „Cine îl plăteşte pe Kunia Tsibuladze?”
Am luat un „Sakartvelo” care avea pe prima pagină „ O NOUĂ CRIZĂ FINANCIARĂ ? Angajaţii băncilor încep să se sinucidă!”. Vînzătorul mi-a zîmbit complice:
- Şi mult noroc, domnu’ Kunia!
Pe seară, aveam să aflu că Şkurin îi divulgase lui Babasşvili data pe care o fixasem pentru plecare, ăsta i-o spusese lui Gagadze, iar nevasta-sa, redactor la principalul concurent al televiziunii publice, răspîndise posibila ştire de senzaţie mulţimii de prieteni care lucrau pe la cotidianele centrale.
Iată-mă peste noapte „cazul Tsibuladze”, „exponent al reacţiei necontrolate a funcţionarului care alienează şi este alienat la rîndu-i”, exemplu al „demnităţii strivite-n cleştii capitalismului” etc.
La casele de pariuri sinuciderea mea e cotată cu 1/6.
M-am trezit nitam-nisam cu patru handralăi în sufragerie. Figura celui care ţinea ceata îmi părea cunoscută, favoriţii respingător de bogaţi, aluniţa din colţul sprîncenei stîngi şi ochii extrem de vicleni îmi tot forţau memoria.
- Domnule Tsibuladze, ce s-o mai învîrtim atîta? Sînt Alfeas Haas, Preşedintele Partidului Cinquantiştilor.
I-am poftit să se aşeze şi pe cei care rămăseseră în picioare. Am scos şi paharele pentru musafiri.
- Cu ce v-ar deranja dacă în după-masa zilei de 5 octombrie aţi fi executat? Nu-i totuna? În plus, vă garantăm precizie, o moarte de vis, profesionalism! Andrei - şi bătu pe umăr matahala care-mi sorbea direct din sticlă votca ce-o pusesem pe masă - nimereşte o copeică de la o sută de paşi! Îţi oferim statutul de Prim-Client, vei deveni istorie, mă trase de mînecă şi-mi clipi complice. Pe deasupra îţi dăm şi ce vrei mata!...
- Să înţeleg că e... un schimb?
Chicoti şi ridică mîinile stil „ce să-i faci, aşa merge treaba!”.
- Ce oferiţi?
- Ce vreţi dumneavoastră să lăsaţi rudelor: apartamente, maşini, opere de artă, reglări de conturi...
- Nu am rude.
- Atunci apropiaţilor...
- Au ce le trebuie!
Mie chiar nu-mi era de folos nimic. Cu banii de pe cupoanele de călătorie aveau să fie achitate cheltuielile pentru transportul cadavrului, incinerare etc.
Se lăsă o tăcere greţoasă, pe care am spart-o într-un tîrziu:
- O sută de unităţi fiecărui om!
- O sută de... ce?
Consternarea care schimonosea de tot faţa lui hidoasă, de om rău, mă făcu să mă corectez:
- Zece arginţi fiecărui cetăţean!
N-avea rost să-i explic reminescenţele visului meu cu acea Elveţie îngheţată. Că-i mîncarea pe-o lună pentru sărac, banul de băutură pentru nenorocit sau... un bacşiş pentru bogat, nu contează! Zece arginţi fiecăruia!...
Îşi aplecară capetele şi şuşotiră ceva, apoi preşedintele îmi aruncă cu sete un pumn în nas.
- Naşterea mă-tii de smintit! Andrei se va ocupa de tine. Ai două zile să te răzgîndeşti!
M-au bătut cu răbdare, pe îndelete. Cum luam cantiar, aveam muşchii tari, înţepeniţi, aşa că au dat ca-ntr-un sac, pînă s-au săturat.
Mă durea rău în dreapta, o coastă ruptă, cred... Am tras aer în piept puternic de cîteva ori şi junghiul m-a mai lăsat.
- Şi ai grijă, bă balaure, că data viitoare îţi dezumanizăm şi faţa!
Am dat din cap, ca un salut.
M-am dus la profesorul Hatatila Chronau. Îl cunoscusem cu mult timp în urmă, cînd îl ajutasem să schimbe o mare sumă de bani ciuciuliţi de căldura unui radiator. Relaţia noastră era una bipolară: el trăncănea, eu ascultam. Rar aflam lucruri interesante, de multe ori mesajul era prea încifrat ca să-l înţeleg, însă chiar îmi plăcea să-l ascult. Avea o voce cîntărită, un timbru plăcut cu o fraza coerentă şi melodioasă, aşa cum mi-i imaginam şi pe vechii înţelepţi.
- Dragul meu Hati! Am o problemă!
A dus mîna la buzunar.
- Cît vrei?
- Nuu...! E o problemă legată de sinucidere...
- Aaa...! Ai picat la ţanc! Intră şi şezi o clipă. Am un seminar despre “Problema morală a sinuciderii” de Landsberg. După ce termin, sînt al tău!
Puţin stînjenit, am luat loc în prima bancă din amfiteatru. Alături un flăcăieţ tuna către un coleg o tîmpenie: “Sinuciderea e un păcat de moarte!”. Moartea aleasă e un păcat de moarte, un nonsens!
- Poate că în cazul martiriului nu intră în calcul ataşamentul visceral faţă de preţioasele clipe ale vieţii, dar poate fi vorba de o imitaţie patologică a Mîntuitorului! La rigoare, chiar martirajul autoimpus al Împăratului iudeilor poate fi considerat un act sinucigaş!
- Nu! În cazul lui apare un alt paradox: o fiinţă divină se roagă sieşi să scape de suferinţa prilejuită de crucificare, o practică atît de obişnuită pentru acele vremuri. Au fost şi morţi mult mai chinuitoare!
Tonul magistrului făcu un moment de linişte:
- Să nu fugi de moarte este un act sinucigaş? Aceasta e o întrebare care apare la Paul Ludwig. Mă băieţi, aţi citit textul?
- Sigur, sigur! Sînt acceptate actele de bravură, cu doza lor de nebunie, curmarea vieţii pentru a spăla cît de cît dezonoarea înfrîngerii, pentru a şterge tot cu moarte moartea soldaţilor avuţi în subordine...
- Da! Derogările creştine de la a şasea poruncă, să nu ucizi: războiul drept şi pedeapsa cu moartea.
- ...Să spinteci un mahomedan, să dai foc unei femei oacheşe îmbrăcate-n roşu, să torturezi un evreu sau un om de ştiinţă erau permise, să-ţi zbori creierii, nu! E o crimă abominabilă!
- Vrea să demonstreze poziţia conform căreia dispreţuirea vieţii este o atitudine tipică martirilor!
Se ridicau sau abia înălţau mîna dreaptă. Pătimaşi, luau cuvîntul aproape nebăgîndu-i în seamă pe antevorbitori.
- Să te omori pentru a evita suferinţe viitoare înseamnă grijă, interes faţă de calitatea propriei vieţi, iar nu dispreţ!
- Eu am o întrebare! Faptul că Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să-şi ucidă fiul, pe Isaac, nu poate fi un îndemn la o sinucidere parţială, a părţii de fiinţă transpusă în urmaş?
- Lasă chestia asta, problema rămîne: Iisus, Socrate au comis sau nu
demi-sinucideri? Doar aveau o viaţă pe dos ca alternativă!
Buimac, încercam să găsesc un fil rouge care să străbată cavalcada ideilor, care de care mai sărită.
- Te sinucizi pentru că eşti prea nevolnic ca să trăieşti sau trăieşti pentru că eşti prea laş ca să te sinucizi?
- Dar Apicius care s-a otrăvit fiindcă s-a temut să nu moară de foame?!
- Dumnezeu nu are nici un amestec aici! El ţi-a lăsat posibilitatea să iei viaţa oricui, inclusiv pe a ta!
- Sui caedere, să te ucizi pe tine însuţi, să-ţi ucizi sinele de fapt!
- Mă copii, se făcu din nou auzită vocea caldă a lui Chronau, sinuciderea e o problemă legată de libertate sau de eliberare? Ei? Unde putem situa “moartea liberă” - cum îi spunea Landsberg - în zona moralităţii?
Din nou un potop.
Sinuciderea ca datorie, între voinţă şi laşitate, nostalgie a abisului, caracterul infantil al deciziei ultime. De la psihanaliză la donatişti (nici nu auzisem pînă atunci de această sectă creştină ce admitea sinuciderea), la seppuku, sinucideri rituale, eroi care şi-au luat viaţa pentru a evita umilinţa captivităţii, tipizările lui Durkheim şi o groază de alte tîmpenii psiho-solipsiste.
I-am făcut semn lui Hati şi am ieşit. Eram transpirat tot, mai bine zis, transperiat. Cîte ştiau căţelandrii ăştia despre suicid, dar nu-l comiteau! Bun, era o facultate de teologie, dar orişicît!...
Asta ar mai fi lipsit! Să-mi analizez propria sinucidere, dac-i anomică, egoistă sau altruistă! Nu se prăbuşeşte nici lumea exterioară, nici nu fabulez pe marginea lumii mele muribunde, pe care o voi stinge!
Sînt plante pe care trebuie să le copileşti, să le rupi lăstarii tineri, neroditori. Ei, eu eram o ramură bătrînă pe care nu mai creştea NIMIC! Am dreptul la viaţă, la viaţa mea şi fac ce vreau cu ea, atîta timp cît nu mă iau de-a altuia!
Alţii primesc medalii pentru că ucid, vorba studenţilor, eu de ce n-aş primi... înţelegere. Atît! Şi nu mă deranjează că voi fi mort infinit mai mult timp decît am fost viu!
Şi sociologii, filosofii, teologii şi psihanaliştii ăştia! Nişte clănţăi! Nu ei schimbă lumea! Ce fel ar fi arătat lumea fără un Einstein, un Marshall sau Gates?... Ultima dată cînd s-au băgat în social, au despicat lumea-n două!
N-am hotărît să mă nasc, dar măcar atîta lucru pot face, să-mi hotărăsc data morţii! Şi nu văd de ce-aş fi culpabil, doar moartea îmi va veni de hac oricum. Cum de moartea-moarte Dumnezeu ar fi responsabil, în felul ăsta chiar l-aş absolvi prin moartea mea voluntară!
În tinereţe, cînd aflasem ştirea morţii mamei mele, izbucnisem într-un rîs nervos. Psihanalitic privind lucrurile, poate că atunci murise şi moartea-moarte a mea, moartea naturală şi-acum singura firească era moartea liberă!...
- Ce-i, Kunia, de ce-ai ieşit?
- Liberare, eliberare, salvare... nu mai înţelegeam nimic!
I-am zis în ce dilemă mă băgase propunerea lui Haas.
- Ştiu şi eu, Kunia... E o alternativă creştinească, dar parcă-ţi taie din decizie...
Mai gîdeşte-te, soarele poate să răsară şi-n asfinţit!
- Adică... cum?
- Hai, Kuniaci, n-o face pe prostul! Poţi să găseşti o rază de lumină şi-n cea mai neagră beznă!
- Eu mă gîndeam că soarele răsare-n asfinţitul nostru pentru alţii!...
Am ridicat dintre ţăndările de sticlă piatra învelită. Am desfăşurat hîrtia:
„Controlul democrafic, asta-i soluţia pentru ridicarea nivelului de trai! Bineînţeles, succesul nostru depinde de modul original, radical în care vom aborda problema! Ştii foarte bine că nu vom încerca să controlăm natalitatea
ca-n China, ci mortalitatea! Am stabilit ca limita de vîrstă să fie cinzeci şi cinci de ani, cinzeci de ani, cum au susţinut adversarii noştri politici, e într-adevăr o vîrstă ce merită să fie trăită încă! La prima noastră întîlnire n-am fost suficient de clar: cazul mata, atît de mediatizat, ne interesează pentru că coincide vîrsta de 55. Pentru binele tău, lasă-ne să te-ajutăm să te sinucizi! Aş fi venit personal, dar mă reţin treburi organizatorice!
A.H.
P.S.: Aruncă pe fereastră biletul şi răspunsul la el. Un om de-al meu va aştepta!”
„Dragă domnule Alfeas Haas,
Nu-mi era drag, dar aşa eram obişnuit să-mi încep misivele...
Trebuia să-i explic din ce cauză nu credeam că m-aş fi putut erija într-un crucial exemplu pentru „debarasare”, din ce cauză m-aş fi considerat un impostor ordinar!
Nu mă simt ca o buruiană într-un lan de grîu! Am sentimentul unei frunze uscate ce vrea să se desprindă singură, să n-o bată vîntul, să cadă în mîzga stradelelor lăturalnice... Nu! Am tăiat ultimele cuvinte. pe străzile mocirlite de la periferie. Nu! să cadă pe asfaltul clisos şi să fie călcată în picioare de trecătorii nepăsători!... Aşa da! Ba nu! Dacă nu înţelegea? Trebuia să fiu mai explicit: În cazul meu e vorba de o deconectare, deconectarea unei piese (de-acum) inutile. M-am gîndit la el şi am continuat: Din cauza răutăţii şi nu a prostiei oamenilor nu se poate construi o societate desăvîrşită! O idee bună, aproape perfectă doar dacă este pusă în aplicare corect poate schimba faţa lumii! Cam ambiguu... nu ştiu dacă nu suna a încurajare!... Pentru ce m-am hotărît eu să fac, este nevoie de luciditate, curaj, determinare, consecvenţă, multe calităţi, nu defecte! Pentru ce vreţi dumneavoastră este nevoie de forţă ceea ce va aduce spaimă şi nesiguranţă!... Sinuciderea ecologică e cu un pas înaintea debranşării la 55.
Cu stimă,
Kunia Tsibuladze”
Malacul care a ridicat piatra avea pe banderolă un „55” stilizat, asemănător cu vechea insignă „S.S.”. A dat scurt din cap, milităreşte, şi a plecat în grabă.
Cum era în firea lucrurilor să las totul în bună orînduială, m-am dus la bibliotecă să restitui cărţile împrumutate.
Poziţia mea socială nu-mi înlesnise întreţinerea unui pachet consistent de amici interesaţi, aşa că singura modalitate de petrecere a timpului liber fusese lectura, o continuare melodioasă a muncii mele aritmetice... Senzaţia plăcută de a da pagina era legată inextricabil de răsfoirea teancurilor de bancnote şi obligaţiuni. Mirosul de carneală proaspătă, literele uneori atît de clare, greşelile de tipar sau rarele gravuri îmi dădeau sentimentul călduţ de „acasă”. Ajunsesem să citesc 75 de pagini de beletristică pe oră, iar studii de filosofie şi oceanografie între 45 şi 52 pagini pe oră. Nu pricepeam tot, dar subconştientul reţinuse întotdeauna ce avusese nevoie.
La îndemnul lui Hatatila, „Ar trebui totuşi să circumscrii mai bine fenomenul înainte de salt!” am trecut şi pe la sala de lectură.
Cioran, „Pe culmile disperării”. Apăreau în multe locuri cuvinte cu rădăcina sinucid - mai ales pe la mijlocul cărţii – dar stilul pasionat, juvenil, beţia de cuvinte nu m-a atras. Un tînăr fără minte care zgîlţîia scăunelul spînzuratului! I-am răsfoit biografia. Murise la optzeci şi patru de ani! Neserios! Am pus-o deoparte.
Vladimir Jankélévitch. N-am înţeles de ce un om, în viaţă fiind, îşi poate pierde atîta timp scriind un Tratat gros despre moarte. Disimetria ultimei clipe, moartea ca „ordine extraordinară”, „obiectivitate subiectivă” care suprimă „chiar nălucirile reminescenţei”, despre „resemnarea la quoddittate” şi transsubstantificare, aneantizare, discontinuităţi ontice şi multe pasaje în greacă, netraduse... Mă depăşea sensibil! „Fiinţa este aceea care se află în plină lumină a amiezii (...)”; oare nu avea ceva care să-mi lămurească asfinţitul de care pomenise Chronau?
Am aruncat ţigarea şi m-am întors la masa de studiu. Camus, „Mitul lui Sisif”. "Il n'y a qu'un problème philosophique vraiment sérieux: c'est le suicide. Juger que la vie vaut ou ne vaut pas la peine d'être vécue, c'est répondre à la question fondamentale de la Philosophie" . Prostii! A hotărî dacă viaţa merită trăită e o chestiune privată!
Încă de la a doua pagină nu m-am mai înţeles cu el! Spunea că a te omorî înseamnă a mărturisi ori că nu înţelegi viaţa, ori că eşti depăşit de ea! În cazul meu nu era nici una, nici alta! Doar nu eram într-atît de special, încît să fiu atipic! Eram un om care voia să tragă linie!
„Toţi oamenii sănătoşi s-au gîndit la sinucidere (...)”. Asta da! Ce-ar fi spus despre afirmaţia asta psihologii cu stupidele lor baterii de teste pentru angajare, în care apărea invariabil „edificatoarea” întrebare: „V-aţi gîndit vreodată să vă sinucideţi?”. Toţi puneau mincinosul „nu” pentru a se feri de anatema lipsei locului de muncă într-o societate ce instaurase ca normă gîndirea pozitivă!
Urmau consideraţii pompoase, la limita derizoriului, despre existenţa absurdă, existenţialism, un excurs - ce mi s-a părut nesfîrşit - prin opere literare, plin de licenţe aiuritoare („sinucidere pedagogică”!) şi-o asumare „eroică” a absurdului. Într-un sfîrşit, îl vedea chiar pe Sisif fericit! Găsea că fericirea îi umple sufletul celui ce ispăşeşte o pedeapsă chinuitoare şi lipsită de sens!
N-am mai trecut la Schopenhauer, Kierkegaard, Lévinas şi ceilalţi propuşi. I-am înapoiat cărţile femeii palide şi bănuitoare, mi-am luat trenciul, pălăria şi am părăsit biblioteca îngîndurat.
Cîtă inteligenţă risipită! Măcar eu făcusem un lucru util întreaga viaţă: ajutasem ca banii - sîngele comerţului, limfa economiei – să circule! Un fel de doctor, cum ar fi... Nu aveam angoase, stări de anxietate, disperări, remuşcări, eram perfect sănătos şi lucid. Poate că tocmai de asta procedasem la un „mene, tekel, fares” corect şi recurgeam la sinucidere, nu ca ceilalţi care se încrîncenau atîta într-un cerc vicios. La ei era ceva putred, scriseseră despre sinucidere ca să trăiască, eu trăiam cu adevărat şi din cauza asta puteam să mă sinucid!
Sună.
De data asta mă uit pe vizor. E unul uscăţiv, m-aş descurca cu el, aşa că-l ţin în uşă.
- Lzal Krimov, de la editura Lastocika!
- Încîntat! Kunia Tsibuladze!
- N-aş fi aici, dacă n-aş fi ştiut! Ha! Nu-i aşa? Ha, ha!
Deja îmi vine să-l salut de plecare!
- Nu dau interviuri!
- Nuuu...! Nu mă interesează! Viaţa ta o inventăm noi! Scrie tu ceva, dom’le! S-ar vinde ca pîinea caldă! Un roman autobiografic, un jurnal... abia astea vor fi considerate de cititori ficţiune valoroasă!
Invocînd lipsa priceperii şi timpul insuficient, am dat să închid uşa.
- Atunci o plachetă de poezii, ceva! Ce naiba, şi-un copil e-n stare să scrie poeme! Vers alb, aşterni ce-ţi trece prin cap între spălatul pe dinţi şi micul dejun, cînd te uiţi pe geam sau cînd îţi legi şireturile! De exemplu, „Ieri s-a tăiat un salcîm. // Un salcîm, / lîngă o clopotniţă veche, / a fost tăiat. / Înlăuntrul pămîntului / i-au rămas rădăcini... // A fost tăiat şi ars / sau făcut scînduri... / dar degeaba, / n-a putut fi ucis ! / I-au rămas rădăcinile, / una-n pămînt / şi una în mine.” avea privirea-n tavan şi mîna apăsată pe piept. Înţelegi?
- Asta e... poezie?
- Orice poate fi considerat poezie! Partea lu’ matale din vînzări o dăm la un orfelinat sau vreo altă caritabilă!
N-am scăpat de el pînă nu i-am promis că umplu foile astea!
- Ha... la telefon!
- Nu se aude bine! Cine?
- Alfeas Haas!
- Vă ascult!
- Măcar schimbă ziua! Pică prost! Pe 5 Octombrie e Ziua Internaţională pentru Emanciparea Prostituatelor!...
- Păi, dacă era să iau în calcul zilele astea stupide, aş fi ales eu Ziua Pămîntului, doar îi fac un bine şi-i extermin lumea mea!
- Hai, dom’le, lasă zăpăcelile! Te-ai hotărît şi mata ca naiba! Pe întîi era Ziua Bătrînilor, pe-asta am ratat-o!...
- Pe întîi m-au concediat... suna aproape ca o scuză!
- Puţin importă asta! se auzea cum răsfoieşte un calendar, o agendă... Hai să te executăm pe 10! E Ziua Sănătăţii Mintale!
Am închis telefonul.
Cum să începi o poveste
publicata in Aprilie 2009
- Prima propoziţie dintr-o povestire trebuie să fie întotdeauna surpinzătoare, spuse Zeul-Elefant.
- Bine, dar povestea? Ţi-a plăcut? intrebă Satyajit, neînsemnatul muritor de rînd.
- Trebuie să creezi ceva supranatural, ceva ce această lume nu a mai văzut, răspunse Villupuram ...
Portrete
publicata in Aprilie 2009
A sasea porunca
publicata in Martie 2009
Anchetă asupra unui Dumnezeu local
publicata in Martie 2009
- Nu!
- Comisare, hai să ne calmăm un pic! Nu-ţi cer nimic în plus faţă de sarcinile dumitale obişnuite de serviciu, iar pe de altă parte dumneata ai cea mai mare experienţă dintre toţi anchetatorii de teren.
- Domnule ...
Acasă
publicata in Februarie 2009
Treisuteşaizeci şi cinci de zile, minus patruzeci şi opt de duminici, zece zile de concediu în vară şi zece de Crăciun fac douăsutenouăzeci şi şapte de zile petrecute în văgăuna aia nenorocită, opt, uneori zece ore pe zi. Dacă ar ...
Oraşul cîinilor
„...Cu acestea, emisiunea noastră din această seară se încheie. Vă las în compania muzicii de bună calitate, cu Peter Gabriel şi Kate Bush, de această dată. Nu uitaţi, la ora 24, colega mea Adriana Cojocaru vă pune la dispoziţie un ...
Jurnalul unui animal de companie
publicata in Februarie 2009
Sînt animal de companie... Este bineω!... Este răuω!... Şi una, şi alta, dar, gîndind la rece, cei mai mulţi semeni de-ai mei şi-ar schimba bucuroşi locul cu al meu. În fine, cred că şi eu, dacă m-aş bălăci în cocinile ...
Privire în viitor
publicata in Februarie 2009
Naveta se întoarse să investigheze, şi Clara se strădui să nu ţină cont de asta, nu pentru că nu era curioasă, ci pentru că era încă, din toate punctele de vedere, o homo sapiens. O speria pierderea controlului. Dar bărbaţii ...
Eternele roluri
publicata in Ianuarie 2009
- Bine, o să vă povestesc deşi sînt convins că nu mă credeţi.
Totul a început în urmă cu ceva mai bine de un an, atunci cînd, după o îndelungată absenţă, s-a întors unul dintre cei mai buni prieteni ai ...
Shai Tan
Dacă credeţi că pe orbită lucrurile stau mai bine, vă-nşelaţi amarnic. E drept că-n habitaturi procentajul de cremă e mult mai mare. Dar şi cel de drojdie.
Eu, personal, m-am născut pe Insula Unu, deşi nu ştiu dacă "născut" e ...
Migraţii cosmice
publicata in Ianuarie 2009
Doamne, de ce-ai făcut zilele atît de asemănătoare una cu altaω De ce le-ai dat unora o viaţă leneşă, lipsită de conturul zilelor trecute, iar altora le umpli fiecare clipă cu misterul unor continente de vis, încă neatinse de curiozitateω
Poate ...
O istorie a lucrurilor de la început
publicata in Decembrie 2008
“Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pus acolo pe ...
Stare de bine
publicata in Decembrie 2008
Vîntul stîrnit din senin agita cu putere crengile copacilor, iar vîrfurile celor mai înalţi păreau bucăţi de lut frămîntate între degetele unei fiinţe uriaşe. Se înfioră, gîndindu-se la fiinţe uriaşe. Cele care erau în stare să te zdrobească dintr-o mişcare ...
Internet
Era noiembrie şi pe drumul Ploieştiului strǎjuit de copacii molfǎiţi de botul însîngerat al toamnei sosise copilul lui Onela Deleanu, terminase facultatea, dar tot prost rǎmăsese dupǎ cum aveam noi sǎ ne dǎm seama curînd, tatǎ-sǎu credea cǎ dacǎ avea ...
Sa nu te temi
publicata in Decembrie 2008
Vi s-a întîmplat vreodată să staţi o perioadă mai lungă singuri? Mai ţineţi minte cum a fost? Cît credeţi că ar fi trebuit să treacă pînă să devină singurătatea din cale afară de apăsătoare? O zi, două? O lună? Vedeţi, ...
Vinatorul
publicata in Noiembrie 2008
Cine ar zice că Rud Alvin Tazman nu avea nici un merit pentru averea uriaşă pe care a dobîndit-o ar fi cu siguranţă rău intenţionat însă nu departe de adevăr. Încă de mic toţi cei care îl cunoşteau hotărîseră că ...
Revista Nautilus © 2008 || ISSN 1844 - 0371