Tronul era tare şi rece, iar încăperea friguroasă şi întunecoasă, ca o hrubă.

Ce rost are să domneşti, dacă te simţi ca în coşciug, iar cei din ju­rul tău vorbesc în şoaptă, ca la un priveghi? gîndea voievodul, ascul­tînd numai cu o jumătate de ureche vorbele grăbite, înspăi­mîntate, ale boierilor jurători.

Minţeau cu toţii, chiar dacă spuneau adevărul, aşa cum se juruiseră. Trăiseră prea mult în minciună, ca să mai deosebească adevărul de înşelătorie, iar ceea ce era adevărul lor nu însemna şi adevărul legii. Se temeau. Dar nu porniseră ei vrajba? Nu le fusese domn bun şi iertător, pînă începuseră să uneltească? Îl porecliseră Cel Rău, aşa cum Vlad fusese poreclit Ţepeş, iar Mircea, Ciobanul. Domni buni, iubitori de ţară şi buni gospodari, dar care se săturaseră de minciuni şi de comploturi şi se porniseră să-i taie pe nerecunos­că­torii pe care tot ei îi ridicaseră în ranguri şi averi.

Mai devreme sau mai tîrziu, îi vor veni de hac, aşa cum au făcut şi cu alţii. Îl vor pîrî la Poartă sau îl vor ucide prin trădare, în somn sau la vreun ospăţ… Da, domnia e un fel de a muri, iar pînă să mori cu adevărat, trăieşti în fiecare zi spaimele morţii, pentru că trăieşti ca într-un sicriu, iar palatul duhneşte a mucegai şi a tămîie… Şi toţi vorbesc în şoaptă, cu nasul în pămînt, fără să îndrăznească să te privească în ochi, arătîndu-ţi doar creştetul chelit prea devreme, de frică şi de lăcomie…

Toţi sîntem morţi, îşi zise voievodul, numai că n-am aflat încă asta, visăm că trăim şi luptăm pentru averi trecătoare şi pentru zădărnicii de-o clipă…

Oftă şi se strădui să înţeleagă bolboroseala grăbită a celui ce stătea în faţa lui.

— Şi mumă-sa, Tudora, a locuit în Tîrgul de Floci, unde a fost mă­ritată cu un negustor bogat, numai că a rămas văduvă, iar fratele ei, Iane Epirotul, de-i spun unii Buzoianul, a avut grijă de ea şi de băiatul ei, şi l-a tras după el, cînd a ajuns mare dregător. Că pînă atunci s-a ocupat cu negustoria, ca şi tătîne-său…

— Lasă astea, zise Vodă, obosit şi plictisit. Banul Mihai este sau nu fecior de domn?

— Nu-i, Măria Ta, pentru că mumă-sa a fost femeie la locul ei, nu vreo tălăniţă de cîrciumă…

Într-o ţară în care mai toată femeia nu se gîndea decît cum ar face să se tăvălească un pic cu domnul, cît să rămînă grea şi să ajungă mamă de beizadea şi, de se putea, de viitor voievod – pentru că drep­tul la tron era dat doar de descendenţa din os domnesc –, argumen­tul dovedea sau prostie, sau o convingere ce nu se baza numai pe cele spuse în faţa judecăţii.

Ăştia nu numai că-s tîmpiţi, îşi zise domnul, prea plictisit să se supere, dar mă cred şi pe mine la fel de prost…

Făcu semn că-i ajungea cît auzise şi că dorea să vină următorul.

Boierul îşi termină grăbit pledoaria, turuind iute jurămîntul că banul Mihai nu era fiu de domn.

Ce situaţie aiurea, mormăi vodă Alexandru. Au venit aici doi­spre­zece boieri cu rang înalt, să juruiască în faţa mea că fiul ăsta de lele nu‑i de neam domnesc, deci n-are drept la tron. De parcă ar fi singurul caz cînd la conducerea ţării a ajuns vreun boier sau chiar vreun aventurier, despre care nu se ştia al cui fiu este… Banul unel­teşte împotriva mea, asta-i sigur, iar voi uneltiţi alături de el, de v‑aţi zorit să juraţi pe Biblie că Mihai n-are nici o vină, înainte chiar de a fi acuzat de ceva. Ah, dacă sîngele bunicului meu, moldo­veanul, nu s-ar fi subţiat atît, ce v-aş tăia de îndată pe toţi, minci­no­şilor şi nere­cunoscătorilor!

— Şi nici n-are cum să fie fecior al lui vodă Pătraşcul, grăia cu mare încredere un boier dolofan, în veşminte verzi ca smaraldul, pen­tru că am fost curtean al acestuia şi ştiu că din vara anului 1558 de la naşterea domnului nostru Iisus, vodă fusese bolnav rău şi nepu­tincios, aşa că nu avusese cum să zămislească prunc, oricît de nurlie va fi fost pe vremea aceea Tudora…

Adică, făcu repede socoteala voievodul, nu era vorba că Mihai se născuse după moartea răposatului Pătraşcu, ci de faptul că se născuse la vreun an după ce zisul lui tată nu mai putuse cunoaşte femeie…

Ăsta era un argument care ar fi cîntărit greu în faţa celor care res­pectau legile pămîntului şi-l sprijineau pe banul Craiovei doar pentru că-şi închipuiau că are drept la tron. Dar care n-ar fi însem­nat nimic pentru cei care voiau să-l vadă domn, chiar şi fără drept.

Respectă-ţi părinţii, zice Scriptura. Halal respect, dacă strigi în gura mare că mumă-ta e curvă!

I se făcu silă de toţi şi de toate. Se uită îmbufnat la cei doispre­zece boieri jurători şi se bucură, în sinea lui, cînd îi văzu înfiorîndu‑se de spaimă. Aşa, mieluşeii mei, să ştiţi cine vă e stăpîn! Şi cine vă poate descăpăţîna, după placul lui! Dacă tot îmi ziceţi Cel Rău, atunci măcar să aveţi motiv, blestemaţilor!

Dar se stăpîni încă o dată şi făcu semn să continue jurarea.

Mai avea de îndurat pălăvrăgeala a trei mincinoşi, apoi putea să se ducă în odăile lui şi să golească o ulcea de vin dulce, să-şi spele gustul de fiere din gură…

— Din neam de oameni serioşi şi muncitori… n-a avut niciodată gîn­duri de mărire… a făcut negoţ cu cai, în ţara leşilor… a ajuns dre­gător din întîmplare, cînd unchiul lui, Iane, a primit ranguri pentru cele făptuite în slujba domniei… duşmanii vor să-l piardă, că-i om avut şi mîndru… cine ştie cine o fi scornit vorbe prosteşti, gîndind că, dacă banul Mihai o ajunge domn, n-o să-l uite şi o să-l miluiască, dîndu-i dregătorii şi avere…

În sfîrşit, Dumnezeu se îndurase de el şi jurătorii terminaseră.

Putea să fugă din sala aia cu miros de mormînt şi să se ducă în iatacul lui, unde bătea soarele…

*

Numai că, pînă să ajungă la căldura razelor aurii, dătătoare de viaţă şi de potolire, mai trebuia să îndure un timp bezna rece, care‑ţi îngheţa măduva din oase şi izgonea din tine orice bucurie, orice trăire…

Avea de vorbit cu omul lui de taină.

Omul lui? Putea să spună că Mavros era omul lui? Sau că era omul altcuiva? Nici gînd. Nu părea a se supune cuiva din lumea asta, iar de avea vreun stăpîn, acela locuia în adîncurile pline de vîlvătăi.

Dar îi cîştigase încrederea şi aveau nevoie unul de altul.

Făcu semn străjerului să nu-l însoţească şi coborî treptele din piatră tocită către beciul ascuns în care îşi făcuse culcuş vraciul, zodi­acarul, cititorul în stele, solomonarul sau ce va fi fost.

La capătul scării găsi o făclie aprinsă şi o luă, ca să-şi lumineze calea prin coridorul strîmt, cu pereţii din piatră umedă. Şi podeaua era jilavă, de aceea păşea cu grijă pe dale, să nu-i alunece ciubotele din piele fină, adusă de neguţătorii turci tocmai din Magreb. După ce merse un timp prin bezna apăsătoare, se opri în faţa unei uşi din lemn de stejar, întărită cu plăci de oţel. Bătu în fier cu inelul, de patru ori. Auzi zgomot de paşi, apoi zăvorul zăngănind.

Se trase un pic înapoi, să lase loc uşii, ce se deschidea în afară.

Panoul din lemn fu împins cu putere, iar în prag apăru un bărbat înalt, solid, cu păr lung şi barbă pînă pe piept. Păr blond şi barbă la fel. Mavros nu arăta defel a grec. Mai degrabă a neamţ. Dar vorbea bine greceşte, de-ai fi zis că se născuse cu adevărat în Elada.

Cînd venise în palatul domnesc, la miez de noapte, ocolind nu se ştie cum străjerii, ajungînd de unul singur pînă-n dormitorul voievo­dului, şi ceruse adăpost şi apărare, Alexandru simţise, într-un fel ciudat, că omul acela îi va fi de ajutor. Că va fi în viaţa lui o clipă în care veneticul acela îi va răsplăti pe deplin bunătatea.

Ceruse doar să ştie despre ce-i vorba şi ce primejdie îl va pîndi de-l va găzdui. Îi turnase străinului vin chiar în cupa lui şi-i făcuse semn să se aşeze pe un jilţ de lîngă pat.

Lucru de mirare, nu simţise nici o clipă spaimă, nici nu-şi simţise viaţa ameninţată. El, atît de bănuitor, avusese încredere în străin din prima clipă. Nu, nu se speriase deloc, îl copleşise doar o curio­zitate de copil, dornic să afle cît mai mult din ciudăţeniile lumii.

Străinul spusese, cu glas liniştit, că fusese cunoscut sub numele de Mavros la curtea paşei din Silistra, unde fusese tămăduitor şi zodi­­­acar. Stătuse acolo un timp, iar vindecarea unui mare număr de bol­navi îi adusese renume şi avere. Dar, după un timp, paşa îi spusese că ştia fără tăgadă că tămăduitorul putea să facă aur, şi-i ceruse să‑i umple visteria.

— Şi chiar ştii să faci aur? fusese vodă curios să afle.

— Ştiu, mărite, răspunsese grecul cel blond, dar e un lucru pericu­los, care pune în primejdie sufletul celui pentru care-l fac. Plata e prea mare. Nu merită. Turcul n-a vrut să priceapă, aşa că am fugit. Mi‑am pierdut urma, iar neferii care s-au luat după mine au crezut că am ajuns deja la saşii din Braşov. Însă eu nu m-am grăbit şi am ales să zăbovesc un pic prin Valahia. Dar pentru asta trebuie să stau ascuns, în loc ferit, apărat de puternicii ţării. Căci de-ar afla musulmanul că mă aflu încă în puterea lui, ar trimite ordia după mine şi ar pîrjoli totul în cale.

Stătuseră de vorbă toată noaptea, iar străinul – care rugase să i se spună tot Mavros – bîiguise, după cîteva pocale, că de fapt se năs­cuse cu mai multe veacuri în urmă, că purtase multe nume, cel mai vestit fiind Johann Faust, în împărăţia nemţească (vodă Alexandru nu auzise nicicînd de numele ăla, dar nu spusese nimic) şi că-l va răsplăti pe domn citindu-i soarta în stele, ba chiar şi pe aceea a duş­manilor săi, ca să ştie de cine trebuie să se ferească.

Vodă nu crezuse nimic din spusele veneticului, le luase drept laude deşarte, menite să-l facă să-l adăpostească, dar omul îi plăcuse, simţise că nu-l va minţi şi că se va strădui, după puterile lui, să-l mulţumească. Ştia că omul are o soartă, ce poate fi cunos­cută, iar ce-ţi era menit fusese scris în stele. Poate că acel zodiac ar cunoştea să citească adevărul scris de Dumnezeu în astre… Oricum, nu avea de gînd să-i ceară lucruri diavoleşti, care să-i primejdiască sufletul de bun creştin ce se trăgea direct din Ştefan cel Mare şi Sfînt, că valahii ăştia peste care domnea nu avuseseră nici un domn căruia să-i fi spus urmaşii Cel Sfînt…

Şi iată, trecuse vremea, iar vrăjmaşii unelteau de zor. Care-i era soarta? Putea să scape de mişei? Mavros, cel cu nume întunecat, dar cu înfăţişare de lumină, putea să-i fie de folos. Şi venise să-i ceară ajutorul.

— Măria Ta, am făcut zodiacele pe care le doreşti, îi spuse cititorul în stele, stînd încă în prag, apoi, luîndu-şi seama, se dădu din uşă şi-l pofti să intre, cu o plecăciune ce dovedea că fusese cu adevărat pe la curţi de înalte feţe.

— Ce zodiace? se minună voievodul. Că nu ţi-am cerut nimic. Încă.

— Zodiacul Măriei tale. Şi cel al banului Mihai.

Solomonarul acela avea de-a face cu ucigă-l toaca, îşi zise domnul, din moment ce ştiuse dinainte ce-o să-i ceară. Sau, poate, era doar foarte deştept.

— Şi ce spun stelele despre mine? întrebă vodă Alexandru, dorind să ştie şi temîndu-se să ştie.

— Viaţa Măriei tale e în cumpănă. Ai duşmani mulţi şi puternici, iar de faci vreo greşeală, soarta ţi-e pecetluită. Dar stelele spun că, de vei trece de cumpăna aceea, vei trăi liniştit şi fericit, cum nici nu crezi acum că se poate.

— Iar banul Mihai?

— Zodia lui e încîlcită şi greu de lămurit. Pe de o parte, astrele zic că-şi va pierde capul, dar tot ele spun că va avea parte de mărire şi renume… Numai că renumele lui va creşte mult după moarte, chiar după ce vor trece veacuri de la sfîrşitul lui…

— Vrea să fie domn al Ţării Rumâneşti?

— Acum da, deşi în mintea lui se ţes gînduri de mărire ce mi se par nebuneşti şi fără legătură cu putinţa lui şi a oamenilor…

— Deci banul unelteşte să-mi ia locul… Şi abia ce-au jurat o mulţime de boieri că nu-i fecior de voievod, deci că n-are drept la domnie…

— Au jurat pentru că aşa au ştiut, Măria Ta. Mihai este os dom­nesc, chiar dacă lucrul ăsta nu prea-i de crezare.

— Unul dintre boierii care m-au plictisit de moarte astăzi mi-a spus că vodă Pătraşcu fusese bolnav şi neputincios chiar cu cîteva luni înainte de moarte, deci nu putea zămisli fecior în acel timp…

— Stelele îmi spun un lucru de mirare, doamne. Şi înclin să le cred, pentru că faptele vorbesc. Se pare că Tudora, muma lui Mihai, e mare vrăjitoare şi solomonară, care a gîndit cu multă grijă viitorul neamu­lui ei. Căci nu Iani, frăţînî-său, a avut grijă de ea şi de feciorul ei, ci ea a făcut, prin vrăjile ei, să curgă asupra lui ranguri şi bogăţii. Numai că nu s-a ştiut nimic din toate acestea, totul a părut obişnuit, fiindcă muierea a folosit lumina, nu întunericul. Iar pentru ca nimeni să nu bănuiască ceva, a făcut, prin vraja ei, ca pruncul să i se nască nu la nouă luni, ca orice prunc, ci la unsprezece luni. Adică nouă plus două.

— Am auzit de copii născuţi la şapte luni, dar la unsprezece… Bine, aşa o fi fost. Dar, în afară de faptul că oamenii n-au bănuit că Mihai e odraslă de voievod, la ce i-a folosit să-şi ţină pruncul încă două luni în pîntece?

— Aici se vede meşteşugul ei, mărite! Căci nu numai că pruncul a căpătat o putere deosebită, atît a trupului, cît şi a minţii, stînd mai mult sub ocrotirea maicii lui, dar s-a şi născut sub semnul lui unspre­zece, care-l meneşte faptelor măreţe. Zodia lui s-a schimbat, s-a întins, acoperă o bucată mai mare a cerului decît la un om obişnuit. Unsprezece. Doi şi cu nouă, nouă şi cu doi… Trebuie să cercetez, doamne, să văd pe îndelete ce se ascunde aici, pentru că, mărturisesc umil, n-am mai întîlnit aşa ceva, oricît de lungă a fost viaţa mea… Mă voi duce din nou la noapte în foişor şi voi privi atent cele mai mărunte stele, căci poate voi descoperi ceva de folos…

— Bine, zise voievodul, atunci vom vorbi mîine şi ne vom sfătui, să vedem ce trebuie să fac…

Apoi tu n-ai decît să cercetezi stelele tale, îşi zise Alexandru, că nu mai e nimic de cercetat. Mihai unelteşte, vrea să urce pe tron, iar eu trebuie să mă gîndesc la mine şi la familia mea, deci feciorul ăsta născut la unsprezece luni ar face bine să nu-mi stea împotrivă… Căci simt mai mult ca oricînd că-s nepotul Lăpuşneanului, şi vai de fe­ciorul din flori al Basarabului!

9 iunie 1593

Se îngîna ziua cu noaptea, cînd domnul se trezi brusc.

Visase o apă învolburată, ce curgea năvalnic prin sala tronului. Şuvoiul venea de undeva, din spate, şi înconjura piedestalul pe care se afla jilţul voievodal. Lichidul negru clocotea, purtînd cu el capete însîngerate de oameni necunoscuţi, paie, frunze şi vreascuri. Apa ace­ea murdară se scurgea prin centrul sălii şi ieşea afară pe uşa princi­pală, fără a atinge şirurile de boieri care stăteau posaci pe scaunele lor grele, cioplite în stejar masiv. Apoi, neaşteptat, că­păţînile acelea, care pluteau printre gunoaie, deschiseră ochii şi se uitară cu toatele la domn. Privirile lor ardeau ca flacăra, iar Alexandru le privea cu mirare, cu o uimire copilărească, fără să se sperie de ele. Numai că observă, cu aceeaşi mirare naivă, că toate tivgile acelea semănau leit între ele. Şi că semănau, tot leit, cu banul Mihai.

Cu toate că apa curgea cu o putere nepămînteană, de se zdrun­cina tronul sub el, scăfîrliile descăpăţînate nu erau purtate de curent, săltau pe loc şi-l priveau cu ură. Iar boierii, din jilţurile lor, se uitau la domn cu reproş şi cu răutate. Le simţea duşmănia, chiar dacă nici unul nu scotea vreo vorbă.

Deodată, apa se învîrteji brusc, clocoti de parcă ar fi fiert, iar căpă­ţînile se strînseră la un loc şi se uniră în una singură.

Apa se potoli brusc şi începu să scadă. Şi, pe măsură ce scădea, lăsa să se vadă cum acel cap, care pînă atunci plutise, stătea, de fapt, pe umerii banului Mihai. Dar nici acum Alexandru nu se sperie. Făcu doar un semn cu buzduganul, iar pe uşiţa din spatele tronului se ivi călăul domnesc, un ţigan puternic şi înalt care intră liniştit în apa ce‑i ajungea pînă la genunchi, ţinîndu-şi paloşul pe umăr.

Mihai îl privea la fel de liniştit, fără să se mişte din loc, rămînînd în balta aceea ce umpluse acum toată sala tronului şi se revărsase pînă la jilţurile boierilor. Toată lumea din sală stătea cu picioarele în apa murdară. Numai domnul, pe estrada tronului, se afla dea­supra, fără a fi udat.

Călăul ridică paloşul şi-l roti pe deasupra capului, apoi îl avîntă către bărbatul din faţa lui. Lama lungă scînteie, lucitoare, pătrunse în carne ca în unt, iar capul banului zbură de pe umerii-i puternici şi căzu în apa murdară. Lichidul se înroşi, se zbuciumă brusc, căpăţîna se sparse în mii de capete identice care acoperiră toată suprafaţa flui­dului clocotitor. Şuvoiul căpătă putere, purtă trupul fără cap către uşa deschisă a sălii tronului, dincolo de care se zărea o lumină puter­nică. Torentul cără apoi mulţimea de capete către aceeaşi lumină, iar tronul se zgudui, se prăbuşi…

Alexandru zbură prin aer, se îndreptă către apa aceea murdară, iar în clipa în care era gata să se cufunde în ea se trezi brusc.

Rămase un timp în pat, năclăit de sudoare, întrebîndu-se ce putea însemna visul acela ciudat. Apoi se decise să-l întrebe pe Mavros.

Îşi puse ciubotele, aruncă un halat gros peste cămaşa de noapte şi luă o faclă. Apa murdară înseamnă necaz şi boală. Numai că nu intrase în ea…

Coborî pînă în pivniţele palatului şi, spre mirarea lui, îl găsi pe solomonar îmbrăcat, aşteptîndu-l.

— Bine ai venit, măria ta, se ploconi cititorul în stele. Am cercetat iar astrele şi, mai ales, m-am gîndit. Banul îţi este duşman, asta-i lim­pede, nu-i nici o potrivire între zodia măriei tale şi a lui. Pe de altă parte, de-i faci rău, te paşte mare primejdie. Dar şi de nu-i faci rău, tot primejdie te pîndeşte, aşa că nu mai pricep nimic.

Bun sfătuitor mi-am mai găsit, îşi zise voievodul. Adică tot eu trebuie să hotărăsc şi, indiferent ce-o ieşi, grecul ăsta – sau ce-o fi – o să poată să-mi spună că mi-a zis el…

— Semnul sub care-i născut banul Craiovei e semn puternic, pen­tru că-i alcătuit din nouă şi doi. Nouă este de trei ori trei, adică semnul Treimii înmulţit cu el însuşi, ceea ce înseamnă că acela care a păşit în valea plîngerii sub un asemenea semn va fi mare luptător pentru credinţă şi va fi sub ocrotirea Domnului Bătăliilor…

— Jupîne Mavros, se burzului domnul. Apoi tot omul se naşte la nouă luni, adică orice copil va fi mare luptător pentru Domnul nostru Iisus. Nu mă prosti chiar aşa, de la obraz!

— Doamne, se umili solomonarul, m-ai înţeles greşit. Semnele zodiacale şi astrale n-au legătură cu numărul lunilor în care pruncul a stat în pîntecele mumei sale. Că acea Tudora a ţinut plodul în burtă unsprezece luni – bănuiesc eu acum, după ce m-am gîndit bine –, apoi a făcut lucrul ăsta judecînd foarte înţelepţeşte, pentru ca fiul ei să se nască sub un anume semn, într-o anume zodie, me­nindu-l încă dinainte de venirea lui pe lume unei sorţi nemaipo­menite.

— Adică vrei să spui că muierea a ales zodia viitorului ei copil şi a ţinut pruncul nenăscut pînă cînd stelele au fost binevoitoare?

— Aşa, măria ta!

— Bine, va fi binecuvîntat de Dumnezeu, pentru că semnul lui e nouă. Şi?

— Şi mai e ceva. Semnul lui e nouă cu doi. Doi e semnul luptei în­tre bine şi rău, între apă şi foc, între lumină şi întuneric. Între Dumnezeu şi Satana. Muierea aia a vrut să întărească semnul lui nouă, adăugîndu-l şi pe doi. Numai că nu cred că a ştiut că doi mai are şi un alt înţeles. Alb şi negru, ud sau uscat. Lucruri încon­trate. Cel aflat sub semnul lui doi cade din lac în puţ, îşi joacă soarta pe‑o singură carte, nu are măsură şi poate să piardă totul, pentru că nu ştie cînd să se oprească şi cînd să se potolească.

— De felul ori, ori.

— Aşa, doamne. Adică semnul e bun, dar poate să te ducă la pier­zanie.

Să-l întreb despre vis sau să nu-l întreb? N-am căzut în apa mur­dară, pentru că m-am trezit… Deci n-o să păţesc nimic…

— Jupîne Mavros, ziceai că oricum sînt în mare primejdie.

— Aşa-i, măria ta.

— Şi ai zis ieri că banul îşi va pierde capul.

— Ai ţinut bine minte, mărite…

— Cînd şi-l va pierde?

— Am refăcut socotelile în noaptea asta. Banul Mihai îşi va pierde capul curînd, chiar dacă zodia lui e ciudată rău şi zice că va mai trăi după aceea şi va avea parte de slavă…

Voievodul nu mai avu chef să audă alte prostii ale solomona­rului. Aflase ce-i trebuia.

*

În restul zilei, Alexandru Vodă strînse oameni de încredere şi îm­părţi ordine, totul în mare taină. Curtenii băgară de seamă numai că de la palat plecaseră cîţiva olăcari, dar nimeni nu aflase ce porunci duceau, nici către cine.

La cină, domnul păru limiştit şi împăcat, ca un om care se fră­mîn­tase mult înainte de a lua o hotărîre dificilă, dar, o dată hotărîrea aceea luată, scăpase de grijă şi aştepta împlinirea vrerii Domnului.

10 iunie 1593

După liniştea din timpul serii urmă o dimineaţă furtunoasă. Încă din zori începură a sosi ştafete, pe cai leoarcă de sudoare. Olăcarii aruncau frîiele în mîinile slugilor din curte, arătau pergamente cu pecetea de taină a domnului şi cereau, cu voci dogite de praf şi de oboseală, să fie conduşi în faţa voievodului.

Alexandru Vodă îi primea în iatacul lui singur, fără a pofti pe nici unul dintre boierii divaniţi să fie de faţă. Citea scrisorile şi se tot lumina la faţă, apoi slobozea solii, să-şi vadă de odihnă şi de treburi.

Dar ce scria pe foile sigilate nu ştia decît el. Pentru că olăcarii doar aduseseră pergamentele, fără a cunoaşte taina scrisorilor. Iar curtenii încercaseră degeaba să-i tragă de limbă pe curieri. Numai că, punînd alături frînturi de ştiri, se vedea că domnul strîngea oaste din ţară, lefegii secui şi moldoveni de prin cetăţile învecinate, ba chiar şi ceva călăreţi de strînsură, de la curţile puţinilor boieri ce-i erau neamuri sau prea îndatoraţi ca să-l vîndă. Prin urmare, gîndiră cei cărora le mergea mintea, voievodul pregătea ceva. Poate măcelărirea celor care‑l pîrîseră la Poartă. Sau a celor care cuteza­seră să-l înfrunte vreodată. Sau a celor a căror mutră nu-i plăcea.

Oricum, semn de bine nu era acea strîngere pripită de oaste. Pentru că nici un om cu minte nu credea că domnul s-ar fi răzvrătit aşa, din senin, împotriva osmanlîilor, fără să fi încheiat vreo alianţă cu o pu­tere creştină. Nu, nu se vestea război, că nu fuseseră strînse provizii şi arme. Oastea aceea putea face faţă unor încăierări în ţară, putea, în cel mai bun caz, să înăbuşe vreo răzvrătire…

Iar boierii începuseră să se teamă, dar şi să spere. Pentru că se putea ca Alexandru să fi strîns lefegii ca să-i taie pe cei care i se împo­triviseră, dar la fel de bine se putea să-i fi adunat ca să se apere de cine ştie ce răzmeriţă, deşi nici asta nu părea demn de crezut, pentru că, de-ar fi apărut vreun fecior de domn care să vrea tronul, n-ar fi aflat şi ei?

Apoi, pe la amiază, începură să se strecoare la palat altfel de olăcari, care-şi lăsau caii la vreun han şi veneau pe jos la palat, unde rugau cîte o slugă de prin curte să vestească pe boier cutare că-l caută vechilul de la moşie…

Dar pînă să primească divaniţii veşti de la oamenii lor de cre­dinţă şi să lămurească vrerea domnului, în curtea palatului năvălise ceată mare de călăreţi, înarmaţi pînă-n dinţi. Iar în mijlocul lor, legat cu funii şi păzit cu grijă, călare pe-un cal sur, se afla banul Mihai.

Fusese luat pe nepregătite, îşi ziseră cei ce-l vedeau cu capul gol şi-n cămaşă. Poate că, după ce în ziua trecută boieri de seamă juraseră în faţa domnului că banul Craiovei nu era os domnesc şi nu putea avea pretenţii la tron, Mihai îşi zisese că nu are de ce să se teamă şi nu se păzise. Iar oamenii voievodului îl luaseră ca din oală şi nu-i lăsaseră timp nici măcar să se îmbrace aşa cum se cuvenea unui boier de rangul şi averea sa…

Lefegiii domneşti conduseră prinsul, înconjurîndu-l cu suliţe, în interiorul palatului. Mihai apucă să salute cîţiva cunoscuţi şi să le ceară să trimită în mare grabă solie la Stambul, la unchi-său Iane. Apoi fu îmbrîncit pe scări, către beciurile umede ale lăcaşului voie­vodal.

Curtenii, ştiind acum despre ce era vorba, se strînseră grămadă în sala tronului, zicîndu-şi că domnul le va cere părerea sau că-i va anunţa pentru ce vină va fi judecat prinsul.

Numai că aşteptară îndelung, fără ca Alexandru să apară.

Nu îndrăzniră să plece, fiind doritori să afle mai degrabă intenţiile voievodului. Şi, pe de altă parte, le era teamă să părăsească sala, de parcă acolo ar fi fost feriţi de toanele ucigaşe ale Lăpuş­neanului…

*

În ăst timp, voievodul nici nu se gîndea la divan. Nu-i trecuse nici o clipă prin minte să ceară sfatul curtenilor.

Nu era treaba lor.

Nu era treaba ţării.

Era o chestie între el şi banul Mihai. Doar între ei doi.

Nu era vorba doar de domnie. Nu era o luptă între un domn, care se ţinea cu ghearele şi cu dinţii de tron, şi un pretendent care voia să-i ia locul. Asta ar fi fost o treabă a ţării, pentru că de domn, de priceperea lui ca gospodar, depindea binele ţării.

Dar Alexandru vedea lucrurile altfel.

Doritori de domnie se găseau mereu. Aşa era firea oamenilor, să tînjească după măriri şi deşertăciuni. Unii voiau să urce, iar alţii nu voiau să coboare. În mod normal, un pretendent ce pica în mîna dom­­nului era însemnat la nas şi călugărit cu forţa, de nu însemna primej­die pentru stăpînire, sau descăpăţînat, de avea fire aprigă, pe care mînăstirea n-ar fi potolit-o. Totul după obiceiul ţării, cu judecată le­giuită.

Însă în cazul lui Mihai se vesteau ameninţări de-un soi aparte. Fecior de solomonară, menit încă dinainte de naştere unei ursite deosebite, înzestrat cu puteri nepămînteşti şi bucurîndu-se de iubirea norodului, care vedea în el copilul sărman care se ridicase prin propria-i oste­neală, banul Craiovei avusese parte de-o viaţă atrăgătoare, plină de aventură. Aşa că poporul aştepta de la el o domnie pe măsură, iar feciorul acela de lele putea să-i dea aşa ceva!

În timp ce el, Alexandru Vodă, cu lehamitea lui de viaţă, îşi dorea o existenţă neinteresantă, monotonă, după tipicul pe care-l cunos­cuse. Simţea că, de se făcea o comparaţie între ei doi, banul Mihai cîştiga în toate celea. Şi-l ura din tot sufletul.

Asta, pe de o parte.

Pe de altă parte, simţind pericolul reprezentat de feciorul lui Pătraşcu, reacţia naturală era cea de apărare. Trebuia să-l distrugă, ca să nu fie distrus.

Dar toate astea, îşi zise voievodul, erau gînduri sterpe, de om care n-avea ce face. Dorea să scape de Mihai şi nu conta care era motivul. Dorea să scape de el în aşa fel încît banul să simtă că nu avea nici o scăpare, că era mic şi neputincios în faţa unsului Domnului.

De aceea nu voia judecată şi divan. Nu voia ca Mihai să se afle nici o clipă printre oameni care-l plăceau şi-l iubeau.

Nu, feciorul Pătraşcului trebuia să stea în beznă şi în frig, şi să‑l vadă doar pe cel cu adevărat puternic, pe cel ce stăpînea ţara şi dreptatea.

— Ce-a făcut, după ce l-aţi prins? întrebă în şoaptă voievodul, adresîndu-se căpitanului gărzii.

— Nimic, doamne. A mers cu noi liniştit, de parcă nu s-ar fi întîm­plat chiar nimic. Doar cînd am ajuns în Bucureşti şi am trecut pe lîngă biserica Sfîntului Nicolae, a cerut să-l lăsăm să se roage. Singur, fără să vorbească cu popa, fără să se spovedească. L-am lăsat în faţa icoa­nelor şi m-am tras doi paşi înapoi. Aşa că, stăpîne, nu ştiu ce-o fi cerut el sfîntului sau chiar Atotputernicului.

Alexandru se uită la prins, care stătea drept în faţa lui, liniştit, de parcă n-ar fi simţit frigul şi umezeala beciului. Fie că Tudora era din neam de greci, cum zicea lumea, fie că banul se trăgea cu adevărat din Basarabi, dar arăta smead la faţă, ca primii domni ai ţării.

— Ce-ai de zis, banule Mihai? întrebă cu voce mieroasă domnul. Te aşteaptă răsplata cuvenită vînzătorilor de domn. Vei îndrăzni să ceri mila noastră?

— Nici gînd, răspunse calm prinsul.

— Atunci, cît ai clipi o să ajungi mai scurt cu un cap! rînji voievodul.

— Nu poţi să-mi faci nimic, ripostă, sigur de sine, Mihai.

— Nu pot? se înfurie subit Alexandru.

Şi, cuprins de mînie, hotărî deodată ceea ce nu îndrăznise să hotărască pînă atunci:

— Să vină călăul! răcni el.

Gîdele ţigan, care stătuse pînă atunci retras, în fundul încăperii, pătrunse în cercul de lumină al faclelor. Era un bărbat solid, mai înalt decît oamenii obişnuiţi, cu muşchi ce-i ieşeau în evidenţă pentru că avea pe el doar o pereche de pantaloni din pînză roşie. În mîna dreaptă ţinea un paloş uşor curbat, cu vîrful mai lat decît restul lamei.

— Poruncă, stăpîne! rosti el, cu glas dogit.

— Jupîne gîde, se fandosi domnul, poţi să-l descăpăţînezi pe ne­trebnicul ăsta, aici de faţă?

— Pot, stăpîne, cum să nu pot? se minună ţiganul.

— Apoi, de vorbe sînt sătul, zise voievodul. Fapte, nu vorbe! Arată-mi de poţi, ca să te cred!

Ţiganul se uită la Alexandru, puţin cam uimit, pentru că altfel se desfăşurau lucrurile cînd trebuia să scurteze pe cineva de-un cap – judecată, condamnare, eşafod în piaţă, mulţime care asculta pristavul citind hotărîrea judecăţii, tot tacîmul, că de, nu tăiai oameni de seamă ca pe prostime! –, dar în vremurile din urmă văzuse multe şi avusese de lucru din greu, aşa că nu-l mai mira nimic.

— Cum ţi-e vrerea, măria ta, răspunse el supus, lăsîndu-şi paloşul pe pămîntul bătătorit ce alcătuia podeau pivniţei.

Se strecură apoi în beznă şi se întoarse imediat, rostogolind un butuc masiv, pe care-l aşeză la cîţiva paşi în faţa voievodului. După care se duse la prins şi-l apucă de funia ce-l lega. Îl ridică fără nici un efort şi-l purtă pînă la butuc. Îl aşeză apoi în faţa tăietorului, apă­sîndu-l pe umeri şi silindu-l să se lase în genunchi. Se părea că banul Mihai era atît de uluit de cele ce i se întîmplau, încît nu opuse nici un fel de rezistenţă. Dar, şi de s-ar fi împotrivit, mare şansă de izbîndă în faţa călăului cel solid n-ar fi avut.

În cele din urmă, gîdele se duse şi-şi ridică sabia cea lată de pe jos, apoi apăsă capul prizonierului pe butuc, lipindu-i obrazul de acesta şi aşezîndu-i gîtul pe marginea tăietorului. După care, înainte ca banul Mihai să apuce să reacţioneze, să-şi ridice capul sau să-şi modi­fice poziţia aceea, propice execuţiei, călăul ridică paloşul şi-l abătu cu putere asupra victimei.

Lama şuieră prin aer, despică gîtul prinsului şi se înfipse în lemnul buturugii.

Capul lui Mihai căzu de pe tăietor şi se rostogoli pe pămîntul bătătorit al podelei.

Se rostogoli şi se opri în faţa voievodului.

Ochii mortului rămaseră deschişi şi păreau a privi cu uimită mînie spre vodă Alexandru, de parcă i-ar fi transmis un mesaj plin de neîn­credere: Ce-ai făcut, netotule?

Scena semăna atît de mult cu visul pe care-l avusese, încît domnul se aştepta ca, din clipă în clipă, căpăţîna banului să se înmulţească subit, iar podeaua beciului să se umple de capete retezate, toate ale lui Mihai, toate privindu-l cu asprime şi mînie…

După şuieratul paloşului prin aer şi bufnitura ţestei ce săltase pe podea, în pivniţa umedă se aşternuse o tăcere densă ca o aba ţără­nească, şi apăsătoare ca o piatră de mormînt. O tăcere ce zdrun­cina creierii mai puternic decît un urlet disperat. O tăcere ce nu dură mai mult de cîteva secunde, dar care îi păru domnului că se întinsese pe timpul mai multor veacuri. Şi care fu întreruptă de glasul dogit al gîdelui, care strigă, plin de veselie:

— Văzuşi, doamne, că am putut?

— Văzui, rînji mulţumit vodă şi-i aruncă ţiganului o mînă de galbeni.

În timp ce călăul aduna monedele din aur de pe jos, cineva bătu în uşa beciului, iar domnul întrebă, nemulţumit, cine-l deranjează.

— Doamne, răspunse îngrozit un aprod de dincolo de tăblia groasă din lemn întărit cu benzi din oţel. A venit un trimis al sulta­nului şi vrea să te vadă de îndată!

— Bine, vin, bombăni voievodul, întrebîndu-se cine era acel trimis şi ce voia.

Probabil bani, pentru că asta ştiau turcii să ceară.

Mai aruncă o privire către trunchiul decapitat care rămăsese reze­mat de butuc, şi din gîtul căruia continua să picure sînge, apoi încă una către ţeasta ce stătea pe podea – îşi întorsese privirea spre el, deşi ajunsese acum lîngă uşă, sau i se părea lui? – şi ieşi.

Orice va fi, de un lucru era sigur: scăpase de un duşman periculos.

*

Cînd ajunse în sala tronului, se opri în prag şi privi atent.

Văzu că boierii se adunaseră cu toţii şi-şi ocupaseră locurile cu­venite. Îl mai văzu şi pe trimisul sultanului, care-l aştepta, lîngă tron. Iar la intrarea în sală, garda de spahii a trimisului, care împie­dica intrarea oricui. Ca şi orice încercare de fugă…

Se petreceau lucruri grave, îşi zise vodă.

Se uită mai atent spre turc şi-l recunoscu. Ibrahim paşa. Se cunoş­teau de multă vreme. Îi era prieten şi-l ajutase în multe ocazii. Aşa că se lumină la faţă şi-i zîmbi turcului cu toţi dinţii:

— Bine ai venit, Ibrahim paşa! Să-ţi fie neamul slăvit şi să ai parte de ce-i mai bun!

Îşi permitea să nu respecte întru totul protocolul, tocmai pentru că-l cunoştea pe turc de multă vreme. Îşi turuise urarea de bun-sosit în timp ce se apropia de sol. Cînd ajunse lîngă acesta, deci lîngă tron, otomanul îi zîmbi şi el, apoi îi răspunse:

— Bine te-am găsit, Alexandru bei! Aduc firman de la măritul sultan.

— Slăvit fie numele său! Mă plec prea supus la picioarele înălţa­tului nostru sultan, ca o prea ascultătoare slugă.

— Eşti prea ascultătoarea slugă a sultanului, Alexandru bei?

— Încape îndoială, Ibrahim paşa?

— Deci te supui poruncilor sale?

Alexandru simţi că lucrurile încep să se încurce, dar răspunse cu tărie:

— Sînt credincioasa slugă a padişahului şi mă supun fără crîc­nire poruncilor sale!

Atunci, turcul scoase din sîn pergamentul cu pecete roşie.

Dar, înainte de a începe să citească dorinţa stăpînului său, scoase din sîn, cu cealaltă mînă, o cîrpă neagră, pe care o puse cu un gest gră­bit pe umărul voievodului, rostind vorba fatidică ce bîntuia coşmaru­rile domnilor români:

— Mazil!

Alexandru vodă simţi că i se înmoaie genunchii şi dădu să se lase pe tron. Însă osmanlîul îl opri:

— Nu te aşeza! Nu mai e tronul tău!

Voievodul simţi că i se lasă un văl întunecat peste ochi şi, un timp, nu mai văzu şi nu mai auzi nimic din jur. Reuşi, nici el nu-şi dădu seama cum, să se ţină pe picioare. Cînd i se limpezi mintea, turcul citea de zor mesajul împărătesc:

— … iar cu nici un chip să nu i se întîmple vreu rău credincio­sului nostru Mihai, ban al Craiovei, care va fi următorul bei de Cara-Iflak. Dar de beiul Alexandru va vătăma în vreun fel pe Mihai, asupra lui se va abate mînia noastră. Aşa că să nu se clintească nici un fir de păr de pe capul banului Craiovei, altminteri beiul Alexandru va fi sugru­mat fără întîrziere…

Bietul Alexandru regreta acum că-şi recîştigase darul auzului.

Ce să facă?

Porunca padişahului era limpede.

Iar el era bun de plată.

Cel mai rău era că turcii nu ştiau de glumă, iar prietenul lui, Ibrahim, îşi va pune gîdele să-l sugrume pe loc fără să-i lase timp să se spovedească şi să se împărtăşească, măcar să moră împăcat cu Dumnezeu, pentru că despre împăcarea cu oamenii nici nu putea fi vorba…

Solul turceasc terminase de citit scrisoarea şi aştepta.

Probabil un răspuns.

Ce să-i răspundă?

Pe de altă parte, nici boierii strînşi în sala tronului nu ştiau ce se petrecuse în beciul palatului, pentru că s-ar fi găsit vreunul care să‑l vîndă turcului şi să-i spună că porunca sultanului venise prea tîrziu.

Turcul tăcu ce tăcu, apoi, văzînd că nu capătă nici un răspuns, zise:

— Să-l anunţe cineva pe banul Mihai, să vină şi să asculte porunca preamăritului sultan, care-l numeşte bei în ţinutul nostru, Cara-Iflak!

— Păi, mărite paşă, mormăi unul dintre boieri, preacinstitul ban a fost arestuit de oamenii lui vodă Alexandru…

Ibrahim se întoarse către voievod şi-l fulgeră cu privirea, apoi şopti ameninţător:

— Ghiaur spurcat, ce tot taci acolo? Nu cumva făptuit-ai vreo mişelie?

Domnul ştia că nu mai era nici o speranţă, dar şi că nu mai era nimic de pierdut… Nu-i rămînea decît să-şi mărturisească vina.

Cînd să vorbească, de lîngă uşa din spatele tronului, ce ducea către beciurile palatului, se auzi o voce liniştită, chiar nepăsătoare:

— Banul Mihai se află, într-adevăr, în pivniţa palatului dom­nesc. Mă voi duce de îndată să dau poruncă să fie eliberat şi-l voi conduce fără întîrziere în faţa domniilor voastre…

Alexandru nu avu nevoie să se întoarcă şi să se uite, ca să-şi dea seama cine vorbise. Recunoscuse glasul lui Mavros, solomonarul.

Ce voia grecul cel blond, ce se pretindea neamţ – sau neamţul ce se pretindea grec? Poate doar să-i cîştige cîteva minute de viaţă… Şi, Doamne, cît de bine simţea frumuseţea şi dulceaţa vieţii acum, cînd ştia că nu se va mai bucura mult timp de ea…

Aşteptară cu toţii: boierii, plini de nerăbdare, dornici de schim­ba­rea domnului, paşa, voind să-şi termine misiunea neplăcută şi să primească peşcheşurile din partea noului domn, iar vodă Alexandru, curios să afle ce fusese în mintea cititorului în stele de se amestecase unde nu-i fierbea oala.

Şi aşteptarea aceea, ce măcina nervii, luă sfîrşit într-un fel nepre­văzut de voievod: uşa din spatele tronului se deschise şi în sală pătrun­se banul Mihai, viu şi nevătămat. În urma lui, zodiacarul Mavros. Iar în urma tuturor, gîdele ţigan, cu figură nedumerită, care exclamă, văzîndu-l pe voievod:

— Domne, n-am putut! Nu ştiu cum, dar n-am putut! Pedepseş­te‑mă, dar n-am fost în stare!

Ce să-i zică vodă? Că se dovedise a fi mai bine că nu putuse să-l descăpăţîneze pe feciorul Pătraşcului?

Oftă uşurat şi-şi propuse ca, după ce se vor termina toate, să-i ceară solomonarului să-l lămurească. Pentru că văzuse în beci lucruri care nu se potriveau cu sosirea unui Mihai nevătămat, în stare să pri­mească firitiselile boierilor şi ale trimisului sultanului.

Cele petrecute în beciul palatului fuseseră doar un vis? O închi­puire?

19 august 1601

Zorii abia se risipiseră, lăsînd loc unei dimineţi senine, fără pic de nor, ce prevestea încă de atunci căldura amiezii.

Călăreţii valoni, în platoşe uşoare şi cu lăncile proptite de şei, îna­intau la pas prin cîmpia Turzii. În fruntea lor, căpitanii Jacques Beauri şi Mortague, trimişi de Giorgio Basta să stabilească planul de bătaie, împreună cu vodă Mihai.

Corturile valahilor – vorba vine valahi, căci oastea Ţării Româ­neşti era alcătuită din tot felul de lefegii, nu numai valahi, ci şi sîrbi, bulgari, secui sau nemţi – se întindeau în faţa lor. Cunoşteau drumul, cunoşteau cortul, îi cunoşteau şi santinelele, pentru că nu veneau pentru prima oară. Şi, din cîte ştiau ei, nici pentru ultima.

Trecură printre grupurile de soldaţi, salutînd şi fiind salutaţi de cunoscuţi, pînă ajunseră la cortul voievodului. Acolo, soldaţii opriră caii şi descălecară, pregătindu-se să aştepte, pentru că nu aveau de ce ia parte la sfatul de taină al căpeteniilor.

Beauri şi Mortague intrară în cortul mare, larg, cuprinzător, iar domnul, care stătea la o masă improvizată, se ridică să le iasă în în­tîmpinare. Era doar în cămaşă şi pantaloni de călărie, haina zăcea aruncată pe patul aflat într-un colţ. Căpitanii îl salutară ceremonios încă din prag, măturînd podeaua cu penele pălăriilor, iar voievodul le răspunse la fel de ceremonios, după care îi pofti să se aşeze la masă, să stea de vorbă avînd hărţi în faţă, hărţi întocmite de cer­cetaşii săi.

Însă, înainte ca trimişii lui Basta să fi apucat să pătrundă cu ade­­vărat în cort, se întîmplă ceva care-i făcu să rămînă, un timp, locului.

Domnul valah, care stătea în picioare, se cutremură brusc, apoi se prăbuşi pe podea. Cei doi valoni crezură în prima clipă că i se făcuse rău, că-l cuprinsese vreo ameţeală trecătoare, şi voiră să se repeadă să-l ridice, pentru a-l stropi cu apă sau să-l trezească, dîndu-i o pere­che de palme. Se opriră însă, împietriţi de groază, cînd văzură că voievodului i se desprinse capul de pe umeri, cap care se rostogoli pe podea, către ei…

Din gîtul lui Mihai se scurgea un şuvoi de sînge, de parcă fusese decapitat chiar în faţa lor, de un călău nevăzut, cu o sabie nevăzută…

După un timp, Beauri zise:

— Ce facem? Îţi închipui că o să ne creadă cineva cînd o să spunem ce s-a întîmplat?

— Nici vorbă, răspunse Mortague. Toată oastea valahă cunoaşte duşmănia pe care o poartă căpitanul Giorgio domnitorului român. Şi noi fiind oamenii săi, iar voievodul murind aici, doar cu noi de faţă, este limpede că numai noi putem fi vinovaţi. Aşa că, dacă vom anunţa că vodă Mihai a murit, toţi oamenii săi vor crede că l‑am omorît mişeleşte. Şi or să ne facă bucăţi!

— Păi, atunci cel mai bine va fi fiind s-o tulim cît mai iute şi să ne îndepărtăm de viesparul ăsta periculos.

— Şi tu crezi că după ce vom ieşi din cort şi ne vom strînge oame­nii în grabă şi vom goni ca disperaţii din tabără, nu se va găsi nimeni să se întrebe de ce fugim cu asemenea zor? Că nu se va găsi nimeni care să intre în cort şi să-l vadă pe domnitor decapitat? Iar urmarea va fi că toată oastea asta se va lua după noi şi ne va hăitui, fără ca noi să avem siguranţa că vom scăpa cu viaţă.

— Şi ce propui?

— Să zicem că noi l-am ucis. Să-i înfigem ţeasta într-o suliţă şi să dăm strigare că am îndeplinit ordinul generalului Basta.

— Şi Giorgio ce va zice, cînd va auzi asemenea chestie?

— Cred că se va bucura că a scăpat de un duşman. N-a îndrăznit să dea asemenea poruncă, dar, de lucrurile vor ieşi bine, nu ne va con­trazice.

— Stai un pic. Putem să zbierăm în tabăra valahilor că am înde­plinit vrerea generalului, dar cum să-i spunem chiar lui Basta că aşa ne-a poruncit? Ştiu că-i convine, dar n-o să se lase prostit.

— Măi băiatule, Giogio nu-i tîmpit. Cum să creadă că voievo­du­lui valah i-a sărit capul de pe umeri în timp ce stătea de vorbă cu noi? Lui o să-i spunem că Mihai ne-a insultat şi ne-a ameninţat, că a voit să ne omoare şi că am fost siliţi să ne apărăm. Şi, de aici încolo, îi vom spune adevărul: că ne-a fost frică de valahi şi că am susţinut că am îndeplinit un ordin, ca să scăpăm din tabăra neprie­tenilor.

— Şi crezi că oamenii lui Mihai ne vor lăsa în pace?

— Păi dacă l-am omorît din poruncă, înseamnă că asta-i voia ge­neralului, dar nici generalul n-ar fi dat un asemenea ordin de n‑ar fi avut învoirea împăratului. Deci, de s-ar lua cineva de noi, ar însemna să fie duşman al maiestăţii sale şi al întregului imperiu.

— Să sperăm că ai dreptate. Oricum, nu văd altă soluţie…

O dată de acord, cei doi trecură la fapte. Luară de pe podea capul voievodului şi-l puseră în vîrful unei suliţi, lăsînd trupul în locul în care căzuse, fără să se atingă de el. Apoi ieşiră în faţa cortului şi înfip­seră coada lăncii în pămînt, să fie văzută de departe.

Oştenii care stăteau prin preajma corturilor văzură că se întîmpla ceva şi începură a se strînge. De îndată, Beauri strigă în gura mare:

— Ascultaţi cu toţii! Din porunca generalului Basta şi din voinţa împăratului, l-am executat pe vodă Mihai, care l-a trădat pe maies­tatea sa imperială! Aşa să păţească toţi trădătorii!

Apoi, înainte ca privitorii să-şi revină din uluială, cei doi căpitani valoni urcară iute pe cai şi, urmaţi de trupa lor de oşteni, părăsiră în grabă tabăra din cîmpia Turzii.

Trupele lui Mihai se risipiră. Un boier credincios luă capul voievo­dului şi-l duse în ţară, pentru a fi înmormîntat între ai săi.

Astfel se sfîrşi un vis de mărire, care începuse pe 10 iunie 1593 şi care durase, cu totul, două mii nouă sute nouăzeci şi două de zile.

11 iunie 1593

Lucrurile se potoliseră, turcul se liniştise după ce-l văzuse pe Mihai şi-i citise firmanul care-l numea domn al Ţării Româneşti, fiind sigur că avea să-şi primească peşcheşurile la care năzuise.

Iar el, fostul voievod Alexandru, îşi putuse strînge lucrurile în grabă şi plecase, cu toţi ai săi, către Giurgiu, să fie sigur că, sub ocro­tirea osmanlîilor, nu-l va ajunge răzbunarea boierilor.

Abia acum, cînd văzu în zare turnurile minaretelor, Alexandru avu timp să se gîndească la cele petrecute în ziua trecută şi să se întrebe cît adevăr şi cîtă închipuire fusese.

N-avusese ocazia să se mire că solomonarul cel ciudat, Mavros, îl însoţise în drumul către Poartă în loc să-şi vadă de drum către Ţara Nemţească, după cum ar fi fost mai potrivit. Dar acum, cînd fuga se terminase şi avea răgaz de gîndire, se bucură că zodiacarul se afla în convoiul lui şi putea să-l întrebe, să afle ce se întîmplase şi să-şi liniştească gîndurile.

Trimise un servitor să-l caute pe cititorul în stele, iar cînd acesta se înfăţişă, îl pofti alături de el, în caleaşcă.

După nimicurile introductive, vodă ajunse la ce-l frămînta:

— Spune-mi, jupîne Mavros, ce-a fost cu descăpăţînarea banului Mihai? Visat-am totul? A fost doar o închipuire, pornită din dorinţa mea de a-l vedea mai scurt cu un cap? Sau ai făcut vreo vrajă amăgi­toare, care să-mi arate cît de primejdioasă era dorinţa aceea a mea?

— Mărite doamne, răspunse zodiacarul. Totul s-a întîmplat aievea, întocmai aşa cum a văzut măria ta cu ochii. Banului Mihai i-a fost tăiat capul, cu adevărat.

— Bine, bine, zise Alexandru, neîncrezător, atunci înseamnă că a murit. Deci cine domneşte acum în Ţara Românească, dacă fiul Pătraşcului a răposat?

— Chiar banul Mihai. Care răposase, într-adevăr, dar pe care l‑am readus – într-un fel – din morţi, pentru a-şi îndeplini ursita.

— Adică tu, jupîne Mavros, ai puterea de a învia morţii? se miră foarte voievodul, cuprins şi de o oarecare frică.

— Nu, măria ta, n-am asemenea putere, pe care numai Domnul nostru Iisus o are. Nu-mi place să mă laud cu lucruri de care nu-s în stare. Dar, după cum am mai spus măriei tale, soarta banului Mihai – aşa cum o citisem eu în stele – părea foarte ciudată şi deosebit de neobişnuită. Căci i se tăia capul, dar avea încă multe de izbîndit. Atunci am stat şi m-am gîndit bine şi am ajuns la următoarea conclu­zie: banul Mihai urma a trece printr-o cumpănă a sorţii, în care putea uşor să-şi piardă capul, deci şi viaţa. Dar, atunci, cum putea să-şi îm­plinească ursita? Mai ales că strădania maicii sale de a-l naşte sub semnul lui unsprezece însemna că fusese menit unor fapte mari, ce nu puteau fi oprite înainte de soroc. Toate acestea însemnau că acea porţiune de timp în care i se întîm­pla nenorocirea nu se potrivea în cursul vieţii şi că, de intervenea cineva care se pricepea, putea fi mutată în altă parte a vieţii sale. Dar cum? Atunci mi-a venit gîndul cel bun: numerele sale erau nouă şi doi, deci, de le inversam, adică doi cu nouă, schimbam şi soarta. Numai că nu puteam să înlătur pe nouă cu doi cu totul, pentru că sub semnele astea se născuse. Atunci, nu­merele totale erau doi, nouă, nouă şi doi. 2992. Puteam să mut peri­oada nenoro­cirilor după ceva ce conţinea aceste numere. Clipe? Nici nu s-ar fi simţit. Ceasuri? Ar fi însemnat doar vreo trei luni de zile. Nu cred că şi-ar fi înfăptuit ursita în acest timp. Ani? Păi ce, era Matusalem, să trăiască atît? Rămîneau doar zilele. Totul rămăsese însă doar ca posibilitate. Pînă cînd turcul a ameninţat că va lua viaţa măriei tale, dacă banul Mihai păţise ceva. Aşa că, măria ta, atunci m-am hotărît să fac ceva şi iată ce am făcut: prin puterile care le am, am tăiat din cursul vieţii banului Mihai – acum vodă Mihai – o bucată de cîteva ceasuri şi am mutat-o în viitor, peste două mii nouă sute nouăzeci şi două de zile. Ce va fi atunci, vom afla, de vom trăi pînă-n vremurile acelea.

Iar fostul voievod Alexandru, liniştit că nu visase, nici nu aiurase, decise să ia lucrurile ca atare şi să-şi vadă de treburi. Pentru moment, important era să ajungă sub protecţia turcilor şi să-şi salveze viaţa. Iar mai apoi… cu bani şi cu răbdare, se puteau face multe…

Să-l pună pe solomonar să-i citească şi lui soarta în stele? Mai bine nu. Să-şi vadă de speranţele şi ambiţiile sale, de ceea ce credea el că i-ar fi ursita, să nu se lase mînat de ce-i spunea altcineva că l‑ar aş­tepta în viitor…

— Aşadar, crezi că ar trebui să îi spui adevărul. Îţi dai seama că va pricepe singur cine sîntem, atunci cînd vom dispărea. Omul nu mai e de mult o fiinţă naivă şi ignorantă.

— Am fost alături de el de la început, încă de pe vremea cînd tremura de frica fiarelor sălbatice în gura peşterii. Eu i-am deschis ochii şi i-am înţeles potenţialul, l-am protejat şi i-am dat o şansă împotriva bestiilor fără conştiinţă care îl ţineau în loc. Ce contează că n-a fost capabil să ne înţeleagă? Ne-a venerat, s-a temut de noi, dar în final a pornit pe calea pe care i-am arătat-o. Acum a ajuns doar cu o treapta mai jos decît noi. Ar fi o încheiere cît se poate de poetică pentru saga Omului alături de Noi. La urma urmei, el a devenit copilul nostru.

— Mi se pare că devii nostalgic. Ştim cu toţii cît de dragă ţi-a fost specia şi ce rol important ai avut de-a lungul rapidei ei ascesiuni. Dacă rapoartele nu mă înşală, s-ar putea ca, într-o bună zi, Omul să ne întreacă. Noi am avut nevoie de zece milioane de ani pînă să ajungem la treapta la care ei au ajuns în mai puţin de o sută de mii de ani. Cu menţiunea, desigur, că noi n-am avut pe nimeni care să ne îndrume pas cu pas.

— Mi se interzice contactul?

— Încă nu ne-am decis. Dar regulile sînt reguli, în orice caz, şi nu cred că se va renunţa la ele nici acum, cînd succesul tău şi al lor e iminent. La urma urmei, ai mai încercat să vorbeşti cu ei fără a consulta Adunarea. Eu voi ţine cont de asta. Recunosc însă că ai în tine o doză mare de umanitate. Cum altfel i-ai fi putut înţelege atît de bine? Adunarea te va chestiona, apoi ţi se va da un răspuns.

*

Poartă-Soarele-În-Ochi privea din spatele movilei de pămînt spre vietatea de culoare cafeniu-închis ce aluneca în noroi. Firicelele de pe botul animalului se mişcau continuu, urmărind dîra de miros lăsată de peştele proaspăt. Poartă-Soarele-În-Ochi nu se clinti. Animalul şerpuia spre grămada de peşte, apoi se prăbuşi în groapa mascată cu ferigi şi frunze. Abia atunci vînătorul ţîşni din ascunzătoare, se apropie din cîteva salturi de capcană şi ţintui vietatea cu o lovitură puternică de suliţă. Apucă de ceafă trupul gras, lipsit de păr. Din rană şiroia încă sînge cald, iar vînătorul îl întinse cîţiva metri mai încolo, pe iarbă. Îşi luă de la brîu cuţitul de cremene şi începu să spintece pieptul animalului, despărţind în grămezi grăsimea, carnea şi pielea. Tăieturile se făceau cu uşurinţă. Poartă-Soarele-În-Ochi era dintre cei mai iscusiţi din tribul său cînd venea vorba de jupuirea vînatului. Improviză un sac din pielea animalului şi porni spre peştera tribului său, unde copiii aşteptau întoarcerea taţilor. Gîndul că avea carne cu care să o hrănească pe Mamă îl făcu să chiuie de bucurie. Putea să se culce între umflăturile ei fierbinţi, fără a sta de pază, fără a avea grijă de copii.

Se lăsa întunericul. Din depărtare, Poartă-Soarele-În-Ochi reuşi să desluşească foşnetele viclene ale fiarelor ce simţiseră miros de sînge. Erau cu puţin în urma lui. Azvîrli suliţa şi strînse pachetul însîngerat la piept, în timp ce picioarele îi goneau pe drumul spre peşteră. Era îngrozit. În urma lui, bestiile urlau, iar sîngele i se scurgea pe blana de pe piept, schimbîndu-i culoarea cenuşie într-un purpuriu murdar. Grohăitul unui porc-suliţă se auzi doar la cîţiva paşi în urmă, iar vînătorul putea să simtă pămîntul cum se cutremură sub greutatea monstrului. Poartă-Soarele-În-Ochi ocoli un bolovan uriaş şi începu să se caţere spre intrarea în peşteră. Simţi toată forţa uriaşului animal cînd se izbi în stîncă. Îşi pierdu echilibrul şi, cînd aproape căzu spre a fi devorat, scăpă pachetul alunecos de carne şi se prinse cu amîndouă mîinile de un ciot fragil de piatră.

Dincolo-De-Rîu îşi cîştigă dreptul să doarmă împreună cu femela atunci cînd aruncă în faţa tribului trupul încă acoperit de blană al unui animal ce părea o combinaţie nedefinită între un cangur, un iepure şi o căprioară. Poartă-Soarele-În-Ochi se simţi mic. Ruşinat în faţa belşugului de fructe, animale mici, ouă şi păsări, luă de bună voie o suliţă groasă din grămadă şi ieşi în gura peşterii. Urletele fiarelor străbăteau întunericul pădurilor, amplificîndu-se în ecouri puternice care vuiau prin coridoarele grotei. Din cavernele reci, grupul de copii ţipa la rîndul lui, parodiind răgetele de afară. Poartă-Soarele-În-Ochi privi peste umăr festinul la care nu avea dreptul să participe. Ochii îi sclipeau în întuneric şi, în ciuda beznei, reuşea să desluşească contururile ce marcau căldura fraţilor de trib. Arome puternice de fructe îi încercau nările. Carne fragedă. Sînge.

Cu un sunet ciudat, cum e acela pe care-l fac şerpii cînd se tîrăsc prin nisip, încăperea mare din spatele lui se lumină vag. Un trup uriaş şi neuniform, plin de umflături ce radiau o lumină slabă, îşi croi drum spre grămada de alimente. Mama devoră masa în cîteva clipe, apoi se întoarse nepăsătoare într-una din găurile ei. Dincolo-De-Rîu o urmă intimidat, în timp ce copiii se apropiau flămînzi spre resturile cinei mamei lor.

Poartă-Soarele-În-Ochi se întoarse spre întunericul profund de afară, copleşit de gînduri, scuturat de un tremurat ce-i marca foamea la care singur se silise. Putea să vadă cum, în întunericul albastru-închis al nopii, vietăţile cu sînge cald se strecurau prin pădure. Un cîine-cu-coamă stătea la pîndă lîngă culcuşul alergătorului. Un animal masiv, poate un porc-suliţă, se scărpina de trunchiurile arborilor-cu-spini.

Un zumzet cunoscut îl făcu atent, apoi, o creatură cu aripi ce vibrau într-un cîntec sinistru se contură în gura peşterii. „Sibath!” gîndi. Molia!

— Sibath! repetă într-un urlet de spaimă şi fraţii se repeziră spre suliţe, făcură cîteva salturi, apoi formară un zid de carne şi beţe la intrarea peşterii.

Molia făcu cîteva rotaţii prin aer, după care se repezi cu cleştii înainte. Se fixă de pieptul unuia dintre fraţi şi îi sfîrtecă capul cu trei muşcături puternice. Trupul inert se prăbuşi, în timp ce fraţii puteau doar să audă zbîrnîitul aripilor prin aer şi sîngele ce țîşnea clocotind, împroșcînd tot ce întîlnea în cale. Molia mai dansă cîteva clipe prin aer, descriind cercuri strînse, apoi se aruncă într-un nou atac. Fraţii strînseră rîndurile pentru a acoperi spărtura. Totuşi, în bezna aproape totală, duşmanul era invizibil. Poartă-Soarele-În-Ochi păşi în faţa zidului cu suliţa în mînă, pregătit să o folosească. Pentru el nu era beznă; linii subţiri, galben-portocalii marcau locurile prin care carapacea rigidă şi rece a fluturelui ucigaş scăpa căldură. Tînărul vînător se întări pe picioare şi cu o lovitură rapidă ţinti direct în capul moliei. Ecoul unui ţipăt ascuţit se lovi de pereţi şi creatura căzu zgomotos la pămînt, în timp ce fraţii puteau doar să vadă silueta vag conturată ce ţinea mîna dreaptă ridicată desupra capului în semn de victorie. Ochii lui străpungeau întunericul. Două scîntei. Două rubine prin care zeii îi priveau. Ca la un semn, fraţii se plecară înaintea lui.

2.

— Regula principală este să ajutăm speciile într-o formă pe care să o poată explica. Fără comunicare directă. Fără a ne da de gol existenţa, cu atît mai puţin scopul. Mă bizuiesc pe reuşita ta cu oamenii atunci cînd sper că înţelegi motivul pentru care acţionăm aşa. Acum, în pragul succesului, ne ceri îngăduinţa să comunici cu oamenii. Cu toate acestea, în două momente din istoria umană, ai acţionat împotriva regulilor. Poţi să ne explici de ce?

— Din necesitatea momentului. Totuşi, întîia dată m-am înşelat. Sînt tînăr. N-am ştiut cît de crude pot fi făpturile primare atunci cînd au la dispoziţie o putere atît de mare precum aceea pe care le-am oferit-o eu. Sînt convins că voi ştiţi! Ştiţi cît de inventivi pot fi atunci cînd caută modalităţi de a produce suferinţă, aşa că am decis că nu sînt vrednici de a rămîne în lumea lor. Am dispărut o perioadă. Oare vă puteţi închipui cît i-au blestemat pe zeii lor? S-au retras în găuri. Într-o clipă nu mai aveau nici o putere. Într-o secundă, din cei care supuneau fiarele au redevenit nişte simpli sălbatici. Apoi am meditat. Mi-am dat seama că, de dragul a ceea ce vor deveni cîndva, merită sacrificiul. Cu toate acestea, cele mai crunte momente au fost acelea în care am asistat la chinurile lor, la clipele cînd ei mureau din pricina mea, iar eu nu puteam face nimic. Şi-au murit milioane în felul acesta. Femei, bărbaţi, copii…

— Cum au reacţionat cînd te-ai întors?

— Se explică totul în unul din miturile lor. L-au făcut jumătate zeu, jumătate om pe cel care m-a făcut să apar din nou. În orice caz, de-a lungul timpului povestea s-a schimbat şi a fost adaptată cerinţelor religioase, astfel că povestea iniţială a fost complet absorbită de o altă poveste. Oamenii n-au încercat să explice niciodată nimic din ceea ce nu puteau înţelege, decît punînd totul în cîrca zeilor. N-au fost capabili să-mi înţeleagă adevărata natură. Erau prea însetaţi de putere. Apoi au uitat.

— Complicaţii după complicaţii. Totuşi, noi credem că, în conştiinţa speciei, faptul că într-o bună zi s-ar putea să fie din nou lipsiţi de putere i-a învăţat să fie mai responsabili. Nu toţi. Au continuat să existe indivizi degeneraţi. Dar, în acelaşi timp, în conştiinţa maselor ai primit respectul ce ţi se cuvenea. Iar unii dintre ei, foarte puţini, la fiecare generaţie  au început să întrevadă o fărîmă mică din poteca ce le stătea înainte. Ei şi-au condus triburile pe acest drum. Recunoaştem că fiecare dintre noi am făcut la un moment dat greşeala aceasta cu una din specii. Poate că pînă la urmă nu e deloc o greşeală.

— Cum s-au petrecut lucrurile la cel de-al doilea eveniment?

— Să comunici cu o fiinţa inferioară, mult inferioară, e un lucru mai greu decît aş fi crezut. Chiar dacă fiinţa aceea e cea mai sclipitoare dintre toate ființele asemenea ei. A trecut prea mult timp în care ei, oamenii, au bătut pasul pe loc. După şocul iniţial i-a cuprins din nou letargia. Nu se mai luptau cu sălbăticiunile naturii, deveniseră nişte fiare şi se luptau cu ferocitate între ei. Evoluau atît de încet faţă de potenţialul pe care îl aveau, încît m-am temut că voi da greş. Apoi l-am simţit pe el. Am simţit în el perfecţiunea pe care, pînă atunci, n-o mai simţisem în nici unul dintre ei. A fost primul om care a trecut la un alt nivel. Primul care, speram eu, va putea să suporte cuvintele mele. Am fost atît de entuziasmat, încît mi-am pierdut capul: am încercat să comunic cu el în timp ce păştea o turmă în pustiu. A văzut în mine imaginea unui vechi zeu de familie ce-i poruncea să-şi salveze tribul din mîinile unor tirani. Am ales să-i fac jocul şi oarecum ne-am chinuit să ne înţelegem. Am acceptat masca zeului. Simţeam că e nevoie să animez puţin lumea asta ce se liniştise şi se complăcea în propria nemişcare. Era nevoie de puţină spiritualitate. Era nevoie de „foc din cer”.

*

Dincolo de peştera aflată la o înălţime suficientă pentru a le oferi siguranţa, peste pădurile dese de arbori-cu-spini acoperiţi cu brumă. În cîmpia presărată cu pîlcuri de iarbă uscată şi bolovani, în lumina soarelui rozaliu ce se amesteca cu ceaţa lăptoasă a dimineţii, tribul lui Poartă-Soarele-În-Ochi terminase înmormîntarea lui Tare-Ca-Piatra. Nu fusese o ceremonie de înmormîntare în adevăratul sens al cuvîntului: fiecare frate aducea cîte un bolovan suficient de mare cît să-l poată ridica şi îl depunea pe corpul rămas fără cap. Apoi cînd corpul fu complet acoperit, fraţii începură să se risipească. Plecau în căutare de fructe sau la vînătoare. Era nevoie să asigure nutriţia Mamei, ce purta în multele ei pîntece doisprezece embrioni, cîte unul în fiecare umflătură. Iar, odată cu apropierea iernii ce putea să vină de acum în orice moment, apetitul Ei creştea cu fiecare clipă. Să nu mai pună la socoteală că trebuiau să se hrănească ei înşişi, că trebuiau să hrănească şi copilaşii. Nu era timp de pierdut. Proviziile trebuiau să ajungă o iarnă întreagă.

Poartă-Soarele-În-Ochi scoase un urlet ce-i făcu pe toţi să se adune laolaltă. Cel-Care-Ucide-Molia voia să le vorbească aşa că făcură un cerc în jurul lui. Fratele cu ochi de rubin voia să-i înveţe înţelepciunea vînătorii. Vorbele nu-i erau articulate întru totul. Uneori mîrîia atunci cînd nu găsea un cuvînt propriu-zis, alteori din gîtlej îi ieşea un şuierat scurt, cu toate acestea încercă să le explice planul lui:

— Jumătate merge la vînătoare şi cules. Jumătate merge cu mine. Astăzi vînăm porc-cu-suliţă!

Fraţii înălţară suliţele în aer şi urlară cu toate că doar de sibath se temeau mai mult decît de porcul-cu-suliţă. Acum însă se încredeau în cel care a putut să răpună molia.

*

Fraţii săpaseră o jumătate de zi. Groapa nu era mare. Dar suficient de încăpătoare ca porcul-cu-suliţă să intre cu totul în ea. Căraseră pămîntul, acoperiseră groapa cu crengi şi frunze. Mai rămînea doar ca fiara să cadă în capcană.

Poartă-Soarele-În-Ochi le arătă fraţilor cum să se ascundă după pîlcurile de iarbă. Le explică ce trebuie să facă atunci cînd vor vedea fiara căzînd în groapă. Apoi spintecă trupul unui iepure-roşu şi-l aruncă pe covorul din crengi şi frunze. Trecu mai puţin de o oră pînă ce porcul se apropie dinspre pădure, atras de mirosul de sînge purtat de brizele reci de vînt. Se apropie încet de covorul de frunze. Pe măsură ce mirosul deveni tot mai pregnant începu să alerge spre vietatea despicată.  Făcu doi paşi pe frunze apoi se răsturnă cu capul în jos în groapă. Fraţii se porniră să urle apoi săriră din ascunzători. Străpunseră cu putere trupul uriaş ce se zbătea în groapă. Poartă-Soarele-În-Ochi se grăbi să ridice un bolovan mare pe care îl izbi direct în capul bestiei. Porcul-cu-spini mai avu cîteva zvîcniri apoi rămase nemişcat pe fundul gropii. Fraţii începură să taie bucăţi mari de carne pe care le duceau spre peşteră înainte ca mirosul să se răspîndească prea tare. Ştiau că nu vor apuca să termine de dus toată carnea inainte ca prădătorii să-şi facă apariţia. Ştiau că vor trebui să se lupte pentru carne cu fiarele, dar acum nu se mai temeau. Îl aveau alături pe Cel-Care-Ucide-Molia.

*

După lăsarea nopţii doar oasele mai rămăseseră din porcul-cu-suliţă. Fraţii căraseră toată carnea fără a fi tulburaţi de vreo fiară. Zeii le zîmbiseră însă nu pentru multă vreme. Un plafon gros de nori acoperi stelele şi cufundă lumea într-o beznă completă. Apoi se porni să plouă. Din cînd în cînd fulgere puternice luminau noaptea, iar tunetele făceau pereţii să se zguduie. Ecoul sunetului continua multă vreme prin labirintul peşterii, ca o voce groasă sau ca mormăitul unui Rupe-Oase.

Pe neştiute, în noapte, ploaia se transformă în lapoviţă, apoi în ninsoare. Frigul le mușcă din piele pe sub blana deasă. Se ridicară cu toţii și blocară intrarea în peşteră cu pietre mari, apoi trecură unul după altul, împreună cu copiii, în încăperea Mamei, prin tunelul îngust, săpat în stîncă. Se culcară peste trupul mare al ei, lipsit de păr, acoperindu-l cu propriile blănuri, să-i păstreze căldura corpului, să se încălzească ei înşişi. Copiii nenăscuţi trebuiau protejaţi de ger. Trupul Mamei părea acum o uriaşă fiinţă îmblănită, un Rupe-Oase gigant pe jumătate adormit.

Poartă-Soarele-În-Ochi simţea căldura Mamei cum se uneşte cu propria lui fiinţă. Simţea embrionii mişcîndu-se pe obrazul lui. Viaţa ce trebuia ocrotită. Viitorul tribului său.

3.

— Pentru început, trebuie să ştii că a fost luată o decizie. Reuşita ta cu planeta aceea a fost cu adevărat una mare. De asemenea mult mai rapidă decît s-ar fi crezut la început. Nu ne-am înşelat cînd am avut încredere în tine. Pe lîngă asta ne-ai demonstrat că fiecare specie e diferită în felul ei. Ne-ai demonstrat că nu putem să-i tratăm pe toţi la fel, că şi noi trebuie să ne adaptăm, nu doar ei.

— Mă bucur că Adunarea mă onorează cu astfel de vorbe. Uneori am acţionat instinctiv, alteori a trebuit să meditez îndelung înainte de a acţiona. De exemplu, în perioada vînătorii de vrăjitoare m-am abţinut cu greu să nu ripostez în faţa autorităţilor cînd au folosit rugurile pentru a pedepsi o mulţime de femei care nu aveau nici măcar o vină. În orice caz, m-au asociat prea mult cu fiecare dintre credinţele lor. Eram răzbunarea zeilor faţă de păcătoşi, au gîndit chiar şi un loc de eternă condamnare pe care mi l-au oferit mie. Eram sacru şi urît în acelaşi timp. Demon şi binecuvîntare. Iar totul a plecat doar de la durerea pe care puteam să le-o pricinuiesc şi de la alinările pe care le aduceam în timpul nopţii. Oamenii s-au învăţat atît de mult să creadă doar în ceea ce nu pot vedea, încît n-au fost în stare să înţeleagă ceea ce se întîmpla sub ochii lor. Apoi, cînd aproape nu mai aveam nici o speranţă pentru ei, s-au dedicat cunoaşterii cu atîta ardoare, încît aproape au distrus planeta. În final mai că s-au autodistrus prin experimente care îi depăşeau. Dar începuseră să înţeleagă. Ştiam că se află pe drumul cel bun. Începuseră să desluşească Codul. Era locul de cumpănă. Puteau alege distrugerea sau puteau alege să se reconstruiască. Să devină altfel. Au ales bine. De aceea am cerut să vorbesc cu ei. Acum ei nu mai pot da înapoi pe drumul acesta. Mi-ar plăcea să stau în faţa lor şi să îi felicit. Sînt mîndru de ei!

— Însă Adunarea consideră că nu avem timp de pierdut cu copilării. O să ai timp să îi feliciţi cînd ni se vor alătura. În mai puţin de o mie de ani. Cei o mie de ani pe care i-ai promis. Pînă atunci ţi s-a pregătit o nouă provocare. La multe milioane de ani lumină de această planetă am descoperit o nouă specie. Cu mult mai promiţătoare decît Omul. Totuşi, ei au nevoie de ajutorul tău. Ceilalţi îţi vor spune cum ajungi acolo.

*

Prima dată cînd s-au trezit, iarna şi toamna încă dansau. Îşi cedau cu dărnicie zilele şi nopţile. Ploaia şi ninsoarea alternau într-o îmbrăţişare nefirească. Era mîncare din belşug şi nici o fiară nu se încumetase să pătrundă în peşteră. Se hrăniră. Dădură şi Mamei. Au stat treji cîteva zile, apoi au adormit din nou.

Cînd s-au trezit trupurile le erau înţepenite din pricina frigului. Iarna îşi intrase de mult în drepturi. S-au mişcat, s-au hrănit, o parte din ei s-au încumetat să iasă afară. Ceilalţi au rămas să aibă grijă de Mamă. Apoi iarăşi au adormit. S-au trezit după puţină vreme. Zgomotele unei lupte crîncene se auzeau din prima încăpere, doi Sfarmă-Oase se luptau pentru proviziile lor şi cînd au ieşit prin tunel am mai găsit doar resturi nefolositoare. Au vînat frenetic în următoarele zile: animale mici, ierbivore ce căutau resturi de iarbă sub zăpadă, au mai folosit o dată trucul cu groapa dar de data aceasta în zadar. Erau abia la mijlocul iernii. Au mutat cît au putut din privizii în camera Mamei, apoi frigul i-a doborît şi au trebuit din nou să doarmă la căldura Mamei.

Poartă-Soarele-În-Ochi se trezi cu dureri de cap şi trupul cam amorţit. Încercă să îndepărteze un picior ce-i apăsa peste spate, apoi cu greu se ridică în timp ce furnicături puternice îl făceau să tremure din toate încheieturile. Se mişcă singur prin încăpere. Visase. Era atît de tulburat încît simţea nevoia să respire aerul curat de afară. Era întuneric, chiar şi pentru el. Doar trupurile din mijlocul încăperii, ce emanau căldură slabă, mai erau un reper. Avea impresia că se roteşte cu o viteză infinită. Îl durea spatele. Se aşeză jos, cu picioarele sub el. În cele din urmă se linişti. Căută drumul spre tunel şi ieşi afară. Înăuntru aerul era greu, iar cînd reuşi să se strecoare afară trebui să-şi apere ochii cu palmele din pricina luminii. Totuşi era spre seara. Soarele se făcuse rozaliu şi curgea molcom spre asfinţit. Iarna se domolise, firicele de apă se scurgeau dinspre stînci pe la picioarele lui. Gheaţa se topea. Mici vietăţi mişunau de colo-colo vestind primăvara. Îşi reveni complet. Se întoarse în peşteră să-i trezească pe ceilalţi. Îl mişcă pe Frunte-De-Scoarţă, dar trupul fratelui se prăvăli lipsit de viaţă la picioarele lui. Îl prinse de mînă pe Blană. Acesta tresări, apoi deschise ochii. Se treziră cu toţii şi începură să se mişte încet, strîmbîndu-se şi mormăind la fiecare mişcare. După ce le dădu indicaţii cu privire la Mamă, Poartă-Soarele-În-Ochi se îndreptă spre ieşire. Dorea să fie singur.

Trecuse iarna. Dar cu preţul vieţii lui Frunte-De-Scoarţă. În visul lui era înconjurat de căldură. În afara peşterii viforul urla turbat, dar lui îi era cald. Era lumină, de parcă soarele coborîse în peştera lor. Făcu cîțiva paşi prin pădure. Nu-şi luase suliţa. Umbla de colo-colo în timp ce durerea de cap continua să-l supere. Primele umbre ale nopţii coborau deja peste pădure. Nu se temea.

Cerul se lumină brusc, apoi se auzi un zgomot puternic, asemănător unui tunet. O dîră luminoasă, ca o linie incandescentă străbătu aerul, perpendicular pe pămînt, şi se opri la picioarele lui, pe o buturugă rece de lemn. Dintr-odată totul se lumină. În faţa lui stătea o fiinţă de o strălucire orbitoare. Era maiestuoasă. Sublimă. Era… caldă. Cînd această senzaţie îl încercă îşi aduse aminte de visul lui. De fiinţa, de soarele pe care îl văzuse. Apoi, aşa cum apăruse, fiinţa începu să scadă în strălucire, şi odată cu ea şi buturuga pe care şezuse la început. Dintr-un instinct disperat adună cîteva vreascuri pe care le aruncă la picioarele făpturii. De îndată aceasta crescu din nou, maiestuosă. Căldura deveni mai puternică, lumina mai intensă. Zeului îi plăcea să mănînce lemne. Iar Poartă-Soarele-În-Ochi ar fi făcut orice să-l determine pe Zeu să rămînă.

Cum de i se întîmplase lui una ca asta? Şi de ce tocmai acum? De ce tocmai aici, în inima Rusiei? Nici măcar nu ştia cu exactitate unde se află. Undeva în Rusia, la dracu’ cît era de mare Rusia asta…

Mai răsuci odată cheia în contact, dar motorul refuză să scoată vreun sunet dătător de speranţe. Ducă-se dracului!…

Coborî din maşină, înjurînd în surdină. În ţara asta te puteai aştepta la orice. Şi se lăsase şi frigul.

— Ce naiba fac acum?

Îşi lovi umerii cu palmele, încercînd să-şi pună sîngele în mişcare. Ce era de făcut? Depăşise ultimul sat cu mai bine de jumătate de oră în urmă, deci măcar treizeci de kilometri îl despărţeau de cea mai apropiată brumă de civilizaţie, şi nu avea nici o idee dacă înaintea sa se afla vreo localitate, măcar un amărît de cătun, unde să poată fi găzduit peste noapte, fie şi într-un şopron. Dacă nu reuşea să pornească motorul maşinii, nu putea fi vorba să-şi petreacă noaptea în habitaclul neîncălzit. La cît de circulate erau drumurile din Rusia, putea avea şanse să nu vadă nici măcar un far de maşină pînă dimineaţa. Căcăcioasă treabă…

Înjură din nou. Telefonul mobil era mort, nici măcar o urmă de semnal. Ce putea face?

Dintr-odată, sesiză cîteva luminiţe pe partea dreaptă a drumului. Lumini electrice, printre copaci… Minune! Îi veni să chiuie de bucurie. Alergă către lumini şi după doar cîţiva metri se trezi într-o parcare bine asfaltată, situată în faţa unei clădiri cu două niveluri, o mulţime de ferestre şi cîteva turnuleţe. Pe un panou puternic luminat se putea citi „Hotel”, şi nu cu litere ruseşti. Dacă mai existau miracole, atunci ceea ce i se întîmpla intra, neîndoielnic, în această categoria. Un hotel pe marginea drumului, la doar cîţiva metri de locul în care motorul maşinii refuzase să mai funcţioneze. Poate că era mai mult decît un miracol.

Fredonînd încetişor, se grăbi către intrarea în hotel, marcată cu beculeţe strălucitoare. Parcă este ajunul Crăciunului, îşi spuse.

Apăsă clanţa masivă de bronz şi uşa se deschise cu un scîrţîit strident, acoperit însă repede de sunetul cristalin al unor clopoţei situaţi chiar deasupra uşii. Se trezi într-o sală enormă, alungită, în capătul căreia se afla un birou masiv şi lung. Sala era scufundată în semiîntuneric, doar deasupra recepţiei străluceau cîteva luminiţe care dădeau întregii încăperi un aspect misterios. Un bărbat îmbrăcat în cămaşă albă şi vestă de un verde ţipător vegeta în spatele recepţiei.

— Bună ziua…

— Bună ziua. Bine aţi venit în hotelul nostru domnule. Vă rugăm, simţiţi-vă ca acasă…

O voce caldă, protocolară, în care nu se simţea nici cea mai vagă urmă de accent rusesc, în ciuda aspectului slav al interlocutorului, un bărbat destul de masiv, cu faţa roşie, părul şaten şi pomeţi proeminenţi. Arăta chiar bine, îşi spuse, chiar dacă „foarte rusesc”. Wesley Mayer era încîntat, dar şi surprins, totodată. Nu mai cunoscuse nici un rus care să vorbească engleza asemenea unui american născut pe malurile Potomacului. Chiar şi ambasadorul Moscovei la Washington avea un accent care-i trăda originea, în ciuda faptului că bietul om făcuse tot posibilul pentru a-şi îmbunătăţi exprimarea. Prin urmare, faptul că găsise, în acest colţ de lume pe cineva care să vorbească engleza americană cu atîta uşurinţă trebuia apreciat la adevărata valoare.

— Aveţi o cameră liberă?

— O cameră liberă? zîmbi recepţionerul. Este ziua dumneavoastră norocoasă, domnule. Mai avem o cameră liberă. O singură cameră liberă.

— Ce bine…

— Da, ce bine… Norocul ultimului venit, domnule. Următorul client nu va fi la fel de norocos ca dumneavoastră…

Da, trebuia să recunoască asta. Pe o vreme mohorîtă ca asta, extrem de friguroasă, noroc însemna posibilitatea de a-ţi petrece noaptea sub un acoperiş, într-un pat călduţ. Se născuse sub zodia norocului.

— Maşina mea s-a stricat chiar la intrarea în parcare. Nu ştiu ce are, motorul nu mai porneşte…

— Nu vă faceţi griji, putem chema un mecanic şi, pînă mîine dimineaţă, motorul o să toarcă asemenea unei pisici bine hrănite. Boris este unul dintre cei mai buni mecanici din Rusia, domnule.

— Mulţumesc, vă rămîn îndatorat.

— Nu face nimic, domnule.

— Acum, că am rezolvat problema cu maşina, aş dori să închiriez camera pînă mîine la prînz.

— Desigur, domnule. Numai că, în cazul acesta, avem o mică problemă. Aici, la „Besplatnîi obed”[1], avem o regulă strictă în ceea ce priveşte închirierea camerelor.

— O regulă? Şi care ar fi aceea?

— Trebuie să eliberaţi camera înainte de răsăritul soarelui…

Wesley rămase cu gura căscată. Abia după un minut constată că îi revenise glasul.

— Cum adică?!… Păi… Nu se poate…

Aşa ceva încă nu mai pomenise. În nici un hotel de pe lumea asta nu i se mai puseseră asemenea condiţii. I se furase din bagaje în Turcia. Fusese brutalizat în Franţa. În Thailanda i se întîmplase să plătească pentru o săptămînă şi fusese evacuat după două zile pentru a face loc unui şmecher din fauna locală. Dar cel puţin, legal sau nu, închirierea unei camere dura pînă la amiază.

— Astea sînt regulile, domnule, vă place sau nu, regulile trebuie respectate. Dacă nu doriţi camera, nu este nici o problemă…

— Rahat!… scrîşni Wesley, trîntind cu pumnul în tejgheaua lungă.

— Ceva probleme, domnule?

— Nu, nu e nici o problemă…

Asta era, nu era cazul să facă scandal. Regulile erau reguli, dar, în Rusia, mai mult decît oriunde altundeva, regulile erau făcute pentru a fi încălcate.

— Închiriaţi camera?

Mai întreba? Cu maşina stricată şi în pană de soluţii, ce altă alternativă avea?

— Da…

— Numai pînă mîine dimineaţă, îl atenţionă recepţionerul, ridicînd un deget, ca pentru a sublinia importanţa spuselor sale.

— Fie numai şi pînă mîine dimineaţă…

„Asta numai dacă o să fiţi în stare să mă scoateţi din pat, ruşi nenorociţi…”

— Bagajele dumneavoastră, domnule…

Luat prin surprindere, Wesley tresări şi fu cît pe ce să dărîme un scaun înalt, de bar. Se aşteptase ca stîngăcia lui să declanşeze o cascadă de rîsete, dar nu se întîmplă nimic. Nici măcar un zîmbet. Profesionişti adevăraţi…

Nou-venitul era un băiat înalt, brunet şi incredibil de slab. Wesley îşi recunoscu geanta de voiaj şi rucsacul, ultimul achiziţionat cu o zi înainte din Moscova.

— Hei, astea sînt ale mele!…

— Desigur domnule…

— Cum… Cum ai deschis portbagajul?

— Pentru Vasili nici o încuietoare nu are secrete, zîmbi recepţionerul. Vasili vă va conduce în cameră…

Năucit, Wesley aprobă, înclinînd din cap. Singurul lucru la care se putea gîndi era faptul că nici Vasili nu vorbea cu accent rusesc. Nu avea nici un fel de accent.

Recepţionerul deschise un registru cu coperte albastre. Cu gesturi calculate, scoase din buzunarul de la piept un stilou argintiu.

— Domnule Wesley Oliver Mayer, bine aţi venit la „Besplatnîi obed”…

Instinctiv, Wesley privi în jur.

— Staţi puţin… Nu v-am spus că mă cheamă şi Oliver…

De fapt, nu le spusese nici măcar că-l cheamă Wesley Mayer.

Recepţionerul zîmbi.

— Sînteţi un om cunoscut, domnule Mayer. Wesley Oliver Mayer, vînătorul de fantome, cine nu a auzit de dumneavoastră?

— Ei bine…

Dacă în America şi Canada se bucura de o oarecare notorietate, nu se aştepta să fie cunoscut şi în Rusia. Dar uite că se putea. Şi, la urma-urmei, poate că totul avea o explicaţie logică. Cineva care vorbea atît de bine limba engleză n-ar fi putut s-o înveţe numai cu dicţionarul şi ghidurile de o calitate îndoielnică ce se găseau în librăriile din Moscova. Probabil tipul urmărea la tv programe americane şi, da, putea spune că apăruse în cîteva emisiuni de televiziune.

— Ei bine, sînt încîntat să aflu că sînt atît de cunoscut…

— Plăcerea este de partea noastră, domnule…

Cei doi se înclinară, în semn de respect, ducîndu-şi palmele pe piept. Mai mult decît impresionant.

— Ei, nu sînt chiar un vînător de fantome. Mai degrabă spaima acestora. Acolo unde alţii au descoperit fantome, eu am descoperit şarlatani.

— Cum spuneţi dumneavoastră, zîmbi Vasili.

— Da, continuă jovial recepţionerul. Dar ne place să credem că sînteţi cel mai grozav vînător de fantome care a trecut oceanul şi sperăm să nu fiţi dezamăgit.

— Dezamăgit?!… În ce sens?!

— Păi… Hotelul este bîntuit, domnule…

Wesley îşi înăbuşi cu greu un hohot de rîs. În alte circumstanţe ar fi izbucnit în rîs fără nici un fel de rezerve, dar aceşti oameni păreau atît de inocenţi, atît de implicaţi în munca lor… În plus, faptul că-l recunoscuseră îl determina să le acorde un plus de respect.

— Fantome, fantome… Nu există aşa ceva, domnilor.

— Poate că da, îndrăzni Vasili, cu o expresie derutată pe chipul de adolescent. Fantome există peste tot în lumea asta, trebuie doar să ştii unde să cauţi. Poate că nu aţi căutat unde trebuie, domnule…

— Nu am căutat unde trebuie?! Mă îndoiesc… Fantomele şi fenomenele paranormale sînt specialitatea mea sau, degrabă, demascarea acestora.

— Nu se poate… spuseră cei doi, într-un glas.

— Ba se poate. Îmi pare rău că sînt silit să vă dezamăgesc, dar aşa stau lucrurile. Meseria mea este să vizitez locurile care au proasta reputaţie de a fi bîntuite şi să încerc să aflu dacă realitatea este pe măsura reputaţiei. Aşa îmi cîştig pîinea.

— Păi şi fantomele din hotel?

— Spuneţi că acest hotel este bîntuit?

— E cel mai bîntuit hotel din lume, domnule, îl asigură Vasili cu o seriozitate de-a dreptul comică.

— Cine v-a băgat în cap asta, băieţi?

Recepţionerul şi băiatul de la bagaje se priviră uimiţi unul pe altul, ca şi cum li s-ar fi relevat un adevăr cît se poate de evident, dar pe care ei nu-l luaseră în seamă.

— Nimeni, domnule, răspunse recepţionerul. Hotelul este bîntuit, trebuie să vă convingeţi şi singur de asta.

— O să mă conving, fără îndoială, deşi „Besplatnîi obed” nu intra în planurile mele. Astăzi trebuia să mă ocup de un hotel de la Sankt Petersburg, dar m-am rătăcit pe drum şi, ca şi cum nu ar fi fost suficient, mi s-a stricat şi maşina. Bine măcar că am reuşit să găsesc deschis aici şi o cameră liberă.

— E foarte bine, domnule. Cu frigul de afară puteaţi să vă alegeţi cu o răceală zdravănă, îşi exprimă îngrijorarea Vasili.

— Şi unde mai puneţi că s-ar putea să înceapă să şi plouă, adăugă recepţionerul, aprinzîndu-şi o ţigară.

Wesley urmări cum fumul albăstrui se ridică spre tavan. Era de-a dreptul scandalos cum nişte oameni care dovedeau astfel de abilităţi lingvistice, deci indivizi despre care se putea presupune că dispun de o cultură generală solidă, se încăpăţînau să creadă în prostiile astea cu fantome.

— Ei bine, tot trebuia să ajung la un hotel bîntuit, de ce să nu mă ocup de acesta? Bine, la Sankt Petersburg este vorba de o chestie publicitară, deşi, se pare, după ce voi trece eu pe acolo, afacerile celor care deţin hotelul vor avea de suferit.

— Sînteţi foarte încrezător, domnule.

— De ce să nu fiu? În ultimii trei ani, ierarhia celor mai bîntuite locuri a fost dramatic modificată din cauza mea. Am reuşit să demonstrez că, cel puţin în două cazuri, faima de loc bîntuit se baza pe utilizarea recuzitei şarlatanilor care se dau medii şi pretind că pot chema sufletele răposaţilor.

— Aţi descoperit escroci în locul fantomelor?!…

Recepţionerul era cît se poate de scandalizat. Ochii aproape că îi ieşiseră din cap de iritare iar faţa i se înroşise zdravăn, ca după o beţie cumplită.

— O mulţime. Peste tot, în spatele poveştilor cu fantome, se ascunde un escroc care profită de naivitatea semenilor.

— De ce ar face cineva aşa ceva? se interesă Vasili, inocent.

— Cum de ce? Din cauza modei…

— Din cauza modei?!… Nu înţeleg?

— În ziua de azi, cînd cuceririle ştiinţifice ating culmi la care nici măcar nu se visa acum douăzeci de ani, cînd informaţia circulă cu o viteză fantastică şi transformările sociale sînt mai dramatice decît a putut aprecia şi cel mai pesimist cititor în stele, oamenii simt nevoia, mai mult ca niciodată, de miracole.

— Miracole, domnule?

— Miracole, minuni, ceva pe care se poate pune ştampila cu „supranatural”… Oamenii îşi doresc să fie martori la lucruri ieşite din comun, la fenomene pe care mintea lor să nu le poată cuprinde în totalitate şi, mai ales, în faţa cărora şi ştiinţa, cu toţi paşii pe care i-a făcut în anii din urmă, să ridice din umeri a neputinţă. Asta îşi doresc oamenii… Minuni, minuni pe care tehnica să nu le poată explica sau reproduce.

— Oamenii cred că fantomele sînt minuni?

— Nu neapărat, mai degrabă un fenomen miraculos. Ceva ce nu pot atinge şi nu pot explica. Destul cît să le dea idei escrocilor. Un individ abil poate face bani din orice, iar fantomele şi poveştile legate de spirite sînt o adevărată mină de aur.

— Vreţi să spuneţi că nu există deloc fantome? Dar Turnul Londrei?

Băiatul cu bagajele arăta ca şi cum ar fi fost gata să se înece. Ce era cu el de se iritase aşa?

— Da, într-o vreme Turnul Londrei figura în fruntea listei cu cele mai bîntuite locuri din lume. Acum au apărut altele, mai bine „populate”.

— Dar e bîntuit sau nu?

— Din păcate, mi-a fost interzis accesul în Turnul Londrei, deşi am insistat să merg acolo atît de mult cît poate să o facă un om decent. Iar asta ar trebui să spună multe, nu? Dacă locul ar fi fost cu adevărat bîntuit, atunci nu ar fi fost cazul să se împiedice accesul unui sceptic ca mine. Poate că fantomele ar fi refuzat să mi se arate, treaba lor, unii ar fi putut spune că scepticismul meu este de vină. Dar dacă aş fi descoperit dovezile unei escrocherii, atunci mă tem că Turnul Londrei ar fi fost pus în situaţia de a trage obloanele. Două hoteluri cu prost renume au trebuit s-o facă, după o vizită de-a mea. De atunci, cei implicaţi în afaceri cu fantome fac crize de nervi cînd aud de mine şi, trebuie să recunosc, invitaţia pe care mi-a făcut-o proprietarul (sau proprietarii) hotelului de la Sankt Petersburg a fost cea mai mare surpriză din viaţa mea. Individul fie este un escroc foarte abil, fie îi lipseşte o doagă. O să aflu mîine cum stau lucrurile…

— Sau hotelul este, într-adevăr, bîntuit, iată o a treia variantă, chicoti Vasili, fericit.

— Mă tem că nu…

— Domule Mayer, se pare că v-am răpit cam mult din timpul dumneavoastră… Vasili, condu-l pe domnul Mayer în camera lui. Apropo, trebuie să semnaţi în registru, domnule Mayer…

— Da, desigur…

Wesley semnă apăsat, remarcînd, în trecere, că numele lui era primul pe pagină.

— Gata… rînji recepţionerul, satisfăcut, înmînîndu-i o cheie masivă, din metal galben, prinsă de un breloc cărămiziu. Peste jumătate de oră puteţi coborî în restaurant şi, nu uitaţi, mîine dimineaţă trebuie să eliberaţi camera înainte de răsăritul soarelui…

Drăcia dracului, nu alta… Crezuse că, după dovezile de respect pe care i le oferiseră, or să facă o excepţie pentru el, să-l lase să doarmă măcar pînă la zece. Poate că putea rezolva, cu un bacşiş consistent, dar pentru asta trebuia să rămînă între patru ochi cu recepţionerul.

Vasili, cu silueta lui de adolescent prost hrănit, se avîntă pe scări, cu bagajele în mîini. Îl urmă, pradă unor sentimente contradictorii. Ceva, ceva nedefinit, suna ca o alarmă de incendiu în subconştientul lui. O alarmă care mai sunase, pe care o cunoştea şi, mai ales, nu sunase niciodată aiurea. Încă îşi mai amintea de accidentul de maşină. Sau de cutremurul din Japonia, în urma căruia zăcuse în spital mai bine de jumătate de an. Numai asta îi lipsea…

Urcară o scară îngustă, cu trepte care scîrţîiau sub tălpi. La etaj, cotiră într-un coridor îngust, cu pereţi vopsiţi în galben. Coridorul era luminat din belşug de aplice care imitau torţe, fixate pe pereţi.

Opriră în faţa unei uşi masive, maronii. Într-un mic medalion erau fixate cifrele care alcătuiau numărul camerei.

— Vă deranjează numărul „13”? întrebă Vasili lăsînd bagajele pe podea pentru a descuia camera. Sper că nu sînteţi superstiţios, deoarece altă cameră nu mai avem…

— Nu, nu mă deranjează deloc…

— E adevărat că acolo, în America, este o adevărată isterie cauzată de numărul 13? Adică, vreau să spun, la voi apartamentele nu se numerotează cu 13, la hotel lipseşte etajul 13, fiind înlocuit cu 12 bis sau 14 bis…

— Da, în mare, cam aşa stau lucrurile, dar din ce în ce mai mulţi americani încep să considere nebunia asta cu numărul 13 ca fiind răsuflată. Superstiţiile nu mai sînt la modă, Vasili.

Vasili reuşi să descuie broasca. Ridică bagajele şi împinse uşa cu piciorul. Wesley îl urmă, nereuşind să scape de senzaţia că ceva în neregulă urma să se întîmple. Poate că ceva foarte grav; nu credea în fantome, spectre şi alte prostii de-astea, dar avea încredere în propriile sale instincte. Era ceva în neregulă cu camera asta?

Tînărul rus acţionă întrerupătorul electric aflat chiar lîngă uşă.

— Camera dumneavoastră, domnule… Camera 13…

— Mulţumesc…

Vasili refuză politicos bancnota de cinci dolari şi se retrase cu spatele, închizînd uşa în urma lui.

Rămas singur, Wesley începu să examineze încăperea, încercînd să ghicească ce anume părea a fi în neregulă în această cameră. Nu numărul afişat pe uşă îl neliniştea, făcea parte din acea categorie a americanilor care nu simţeau nici un fel de repulsie pentru această asociere nefastă între cifrele 1 şi 3. De fapt, considera că numărul 13 era cel care aducea picătura de noroc în viaţa sa. Camera 13 era preferata lui, în toate hotelurile care aveau reputaţia de a fi bîntuite se cazase în camera 13, considerată cea mai bîntuită dintre toate. O aiureală…

O cameră dreptunghiulară, cu două ferestre mari, acoperite parţial de draperii de catifea stacojie. Un pat mare, cu baldachin, ceea ce-i dădea un aer nobiliar, două fotolii roşii, o măsuţă pe care se afla o carafă cu apă şi un dulap masiv, în trei uşi. Mobilierul standard dintr-o cameră de hotel fără pretenţii prea mari, cunoscuse cu sutele în călătoriile sale, dar aici era o altă atmosferă. Era ceva în aer care-l făcea să simtă un disconfort evident. Poate că era din pricina oboselii, poate din cauza primejdiei pe care o întrevedea instinctul de conservare…

Deschise dulapul şi-şi îndesă geanta şi rucsacul pe raftul de sus.

— Obositoare zi…, îşi spuse.

Simţea nevoia să tragă măcar un fum, dar uitase să întrebe la recepţie dacă în cameră fumatul era permis. Deocamdată nu vedea nicăieri afişat vreun avertisment în acest sens, dar nici nu era frumos să tragă singur concluziile. O să întrebe atunci cînd va lua masa, mai putea răbda cîteva minute fără nicotină.

Un foşnet uşor îl făcu să se răsucească. Ce naiba?!…

Parcă se auzise din spatele draperiilor… Sau poate că de vină erau nervii încordaţi şi oboseala. În nici un caz nu puteau fi de vină fantomele despre care recepţionerul îl asigurase că populează întreg hotelul.

— Nu există fantome, se pomeni spunînd singur, asemenea unui băieţel speriat care dorea să se convingă că nu există omul negru. Am demonstrat-o de atîtea ori, băga-mi-aş…

Deschise din nou dulapul şi îşi luă o cămaşă din geantă. După o zi de alergătură, probabil cămaşa de pe el puţea groaznic. Trebuia să se şi spele, dar deocamdată nu ştia unde este baia. Dacă putea găsi ceva care să-l nemulţumească la Camera 13 era faptul că nu avea baie. Probabil baia era undeva, la capătul holului. Ei, pînă la urmă era destul de bine şi aşa, era bine chiar dacă la robinete avea să găsească numai apă rece.

Îşi scoase şi prosopul, pentru orice eventualitate. Camera arăta destul de bine, cunoscuse hoteluri în care condiţiile de cazare erau cu mult mai rele, dar dacă baia era comună nu avea de gînd să se şteargă cu acelaşi prosop pe care îl foloseau restul clienţilor hotelului.

Cu prosopul în jurul gîtului ieşi din cameră şi încuie uşa în urma lui. O tînără cameristă trecea prin faţa camerei cu un maldăr de cearşafuri. Blondă, drăguţă şi foarte zîmbitoare.

— Domnişoară…

Se opri, jenat. Probabil că fata nu ştia decît limba rusă şi deja se şi vedea implicat într-o discuţie în care mai importante decît cuvintele erau gesturile.

— Da, domnule. Vă pot ajuta cu ceva?

Fata vorbea engleza şi, evident, fără accent. Trebuia să scrie un articol pe chestia asta.

— Baia…

— Dar aveţi baie în cameră, domnule.

— Stau la camera 13 şi, sincer să fiu, nu am văzut nici o baie pe acolo.

— Ba da, domnule, baia este în cameră…

Chiar aşa de tîmpit era? Nu mai spuse nimic. Începu să-şi descuie uşa, sub privirea amuzată a tinerei.

Aprinse lumina şi… Da, ce dracu’ era în capul lui? Da, uite-o, o uşă în peretele din stînga. Imposibil să nu o fi observat pînă atunci şi totuşi, uşa era chiar în faţa lui, deşi, cu un minut mai înainte, ar fi putut jura că nu existase nici o uşă care să ducă la baie.

Se întoarse să-i mulţumească tinerei, dar aceasta deja dispăruse.

Baie în cameră… Un lux la care nu visase cu doar un minut în urmă. Şi, totuşi, uşa asta nu existase mai înainte.

Intră în baie. O încăpere micuţă, placată cu gresie şi faianţă verde. Cabină de duş, la aşa ceva chiar nu se aşteptase. Apă caldă, deja era un răsfăţat.

Un duş scurt şi se simţea ca nou.

Proaspăt spălat, cu cămaşa şi lenjeria schimbată, era gata să coboare la masă.

Străbătu holul pustiu şi coborî scările care, ciudat, nu mai scîrţîiau. Chiar insistă, călcînd de cîteva ori pe primele trei trepte, cele care scîrţîiseră mai strident atunci cînd le urcase. Nici măcar un scîrţîit anemic.

La recepţie, bărbatul solid şi şaten îl aştepta zîmbind. Alături de el, la fel de bine dispus, se relaxa Vasili.

— Cum vi se pare hotelul nostru, domnule Mayer? îl întrebă recepţionerul.

— Pînă acum îl găsesc mai mult decît agreabil.

— Tradiţionala ospitalitate rusească, domnule Mayer.

Fu cît pe ce să-i trîntească o replică gen „dacă aş întîlni peste tot această ospitalitate aş părăsi bucuros America pentru Rusia” dar se opri la timp. Nu era cazul să jignească sentimentul patriotic al acestor oameni de treabă, care recunoscuseră în clientul nimerit întîmplător în hotelul lor o adevărată celebritate americană.

— Restaurantul nostru vă aşteaptă. Condu-l, te rog, Vasili…

O uşă dublă despărţea restaurantul de holul imens în care se afla recepţia. Wesley păşi într-o altă lume. O sală puternic luminată, cu pereţi bogat decoraţi cu picturi şi tapiţerii care, probabil, valorau o avere în ochii cunoscătorilor. Torţe înfipte în suporturi de fier forjat pîlpîiau de-a lungul pereţilor. Din loc în loc, amplasate în nişe speciale, erau statui de marmură neagră.

Peste tot, unde-şi întorcea ochii, descoperea noi dovezi de rafinament şi simţ estetic, dar Wesley se simţea intrigat din altă cauză. În tot restaurantul se găseau doar cîteva mese şi, deşi erau impecabil aranjate, nicăieri nu se vedea nici un client, în ciuda faptului că recepţionerul îl asigurase că hotelul era ocupat la capacitate maximă.

— Poate că e prea devreme pentru masă, i se adresă lui Vasili, care-l urma îndeaproape, ca un cîine credincios.

— Nu, nu e nici un fel de problemă, domnule. La noi, restaurantul este deschis la orice oră.

Wesley rezistă impulsului de a-i aduce aminte că ceva mai devreme i se atrăsese cu discreţie atenţia că restaurantul era disponibil după o jumătate de oră. După o seară atît de chinuitoare, simţea nevoie să se delecteze cu specialităţi ruseşti. Sau măcar cu ceva de mîncare…

Politicos, Vasili îi făcu loc la prima masă. Un chelner corpolent, ca un luptător de sumo, îşi făcu apariţia. Wesley remarcă faptul că, în ciuda staturii colosale, individul avea o graţie deosebită în mişcări, o graţie specifică mai degrabă balerinelor.

— Cu ce vă putem servi?

Nici măcar nu-l mai miră fluenţa limbajului şi lipsa de accent. Ceva era în neregulă în hotelul ăsta, şi în mod clar nu era vorba despre blestematele de fantome despre care îi povestise recepţionerul.

— Ăăă… Păi nu aveţi un meniu? Adică, doar nu pot cere tot ceea ce doresc?

— Ba da, domnule, la noi, la „Besplatnîi obed” puteţi comanda tot ceea ce vă cere inima. Bucătăria noastră este foarte bine aprovizionată.

— Aşa ceva nu mi-a mai fost dat să păţesc niciodată… spuse Wesley pentru sine.

— Poftim?!…

— Păi pot cere chiar orice?

— Cum spuneam, puteţi comanda orice. Chiar orice. Garantat!

Privi în ochii chelnerului, încercînd să surprindă în ei un dram de nebunie sau măcar puţină ironie. Nici o şansă. Omul era cît se poate de serios şi, după cîte putea aprecia, întreg la minte.

— Nu mi s-a mai întîmplat aşa ceva în nici un hotel.

— Ce anume?

— Să mi se garanteze că pot primi orice vreau.

— Hotelul nostru este un hotel aparte. Este un hotel bîntuit domnule, prin urmare…

— Păi aici nu era deloc vorba dacă e bîntuit sau nu afurisitul ăsta de hotel, rosti Wesley apăsat, simţind că-şi pierde răbdarea. Aici este vorba despre meniu, la naiba!

— Ceva probleme?!…

Wesley recunoscu vocea recepţionerului. Acesta se strecurase pe nesimţite şi probabil asistase la o mare parte din discuţie.

— Nu… Nici un fel de probleme, oftă masivul chelner. Dar domnul Mayer nu înţelege că la restaurantul nostru poate primi orice îşi doreşte.

— Aş, zîmbi recepţionerul, ca şi cum ar fi fost vorba de un neajuns minor. Va primi tot ceea ce îşi doreşte… Puteţi comanda, domnule…

Wesley zîmbi veninos. Ar fi putut să-i ridiculizeze şi să le ceară cele mai exotice feluri de mîncare, genul de delicatese care se vindeau cu sute de dolari porţia. Dar era o investiţie destul de riscantă. Dacă, într-adevăr — din întîmplare, desigur — astfel de delicatese existau în bucătăria restaurantului, probabil va fi nevoit să le şi cumpere, avea şi el un dram de mîndrie şi n-ar fi fost deloc bărbăteşte să ceară ceva şi apoi să se retragă după aflarea preţului. Şi banii pe care-i avea în buzunar nu-i permiteau prea multe.

Ceru, prin urmare, meniul casei, indiferent care o fi fost acela. Cu o oră în urmă ar fi fost în stare să omoare pe cineva numai pentru un pat sub un acoperiş. Indiferent care era specialitatea casei, se simţea în stare să-i facă faţă.

Chelnerul se puse în mişcare. Recepţionerul, discret, supraveghea desfăşurarea activităţii. Abia după ce uriaşul aduse o sticlă de vin roşu, recepţionerul renunţă la rolul său de supraveghetor şi socoti că este de datoria lui să facă unele precizări:

— Martinborough Vineyard Pinot Noir…

— Poftim?!…

— Vinul.

— A, da…

— Primul Pinot Noir din Noua Zeelandă care a ieşit constant în evidenţă. Vă pricepeţi la vinuri, domnule Mayer?

— Nu, trebuie să recunosc că nu… Specialitatea mea sînt fantomele. Sau şarlatanii…

Cu mişcări experte, recepţionerul smulse capacul din gîtul sticlei şi începu să toarne vinul rubiniu în paharul de cristal de pe masă.

— Din partea casei…

— Mulţumesc, nu trebuia…

Nu ştia prea mare lucru despre vinuri, dar auzise că unele puteau costa sume astronomice.

— Povestiţi-mi despre munca dumneavoastră, domnule Mayer…

Era obişnuit să fie întrebat despre munca lui. Era obişnuit să vorbească despre munca lui, doar atît cît să nu trădeze anumite „secrete ale meseriei”. Demascarea pungaşilor şi a fantomelor lor false era o muncă din ce în ce mai dificilă, date fiind noile cuceriri ale tehnicii. Imagini tridimensionale, proiectoare de dimensiunea unui purice ceva mai gras, tot felul de mecanisme de produs zgomote… Cel mai bine era ca „inamicul” să ştie cît mai puţine. Să fie ţinut în ignoranţă, astfel încît să nu poată nici măcar bănui posibilităţile arsenalului demascatorilor.

Însă nu era obişnuit să fie luat astfel la întrebări de către angajaţii hotelurilor în care obişnuia să se odihnească peste noapte.

Şi… De ce nu?

— Munca mea?!… Nu-i o meserie ca oricare alta…

— Nici o meserie nu seamănă cu alta; fiecare are specificul ei, comentă recepţionerul. Îmi permiteţi?

Înainte ca Wesley să spună ceva, recepţionerul îşi trase un scaun şi se aşeză. Îşi turnă şi el un pahar de vin.

— Noroc!

— Noroc!

Ciocniră. Recepţionerul dădu paharul pe gît, în cel mai rusesc stil cu putinţă.

Da, era un vin deosebit. Şi reconfortant…

— Vînaţi de mult timp fantome, domnule Mayer?

— Nu fantome, sînt vînător de şarlatani. Şarlatanii cu fantome.

— Scuze, am încurcat puţin lucrurile, se mai întîmplă… De multă vreme demascaţi şarlatani?

— Păi… Dacă este să mă raportez la primul caz… De la vîrsta de zece ani. Da, atunci am reuşit să-i demonstrez mătuşii mele că tot ceea ce se petrecea în casa ei era o farsă pusă la cale de fiica ei vitregă, care dorea să pună mîna pe moştenirea unchiului Evan. A fost o întreagă aventură atunci (Wesley zîmbi, aducîndu-şi aminte de acele clipe, poate cele mai fericite din viaţa sa). Cînd mătuşa a realizat că unchiul Evan nu se întorsese din morţi să-i bîntuie nopţile, ci-şi dormea liniştit somnul de veci în cavoul familiei din cimitirul Albertville, a fost atît de bucuroasă încît mi-a cumpărat o bicicletă, cea pe care am pus ochii cînd am intrat în magazin. Nici părinţii mei nu se grăbiseră vreodată să-mi achiziţioneze vreo jucărie doar pentru că spusesem că o doresc.

— Mda, plescăi recepţionerul. Şi fiica vitregă?

— A trebuit să accepte clauzele testamentului unchiului Evan. Nu mai ştiu ce s-a întîmplat cu ea; în orice caz, a plecat din oraş.

— Interesant… Şi, altceva, despre fantome?

Wesley nu se mai obosi să-i atragă atenţia că el nu era vînător de fantome, ci de şarlatani. Diferenţă de la cer la pămînt. Da, şi avea atîtea de spus…

— Altceva?!… Aş putea să stau aici pînă dimineaţă, să tot povestesc despre şarlatani şi fantomele lor.

— Chiar nu vă interesează fantomele din hotelul nostru?

— Nu există nici un fel de fantome, sînt în stare să garantez…

— Dar bătăile din pereţi, foşnetele ciudate? Dar uşile care se închid şi se deschid fără să le atingă nimeni? Vocile şi curenţii de aer?

— La astea aş mai putea adăuga încă o mie de pretinse manifestări ale fantomelor…

— Nu mai spuneţi…

— Chiar aşa…

Şi, deşi „secretele meseriei” trebuiau păstrate — şarlatanii ar fi dat bani buni să afle care erau metodele prin care le erau deconspirate propriile metode — începu să vorbească fără rezerve despre arsenalul din dotarea unui escroc specializat în fantome.

Recepţionerul se trase mai aproape, sorbindu-i cuvintele. Apoi veni şi Vasili, cu mutra lui imberbă, şi chelnerul cel uriaş, cu un platou pe care era un berbec rumenit.

— Din partea casei, zîmbi recepţionerul.

Şi berbecul era din partea casei?!… Se putea considera mai mult decît un răsfăţat.

Sîrme, fire invizibile, difuzoare abil încastrate în pereţi sau chiar în clanţa uşilor, Instalaţii holografice de mii de dolari, complici şi ectoplasme abil falsificate. Un scamator ar fi avut mult de învăţat de la escrocii fantomelor…

Încetul cu încetul se adunară şi alţi curioşi. Camerista, cu aerul ei naiv, încă o fată tînără, înarmată cu nişte perii de praf. Încă doi băieţi înalţi, în veste cenuşii şi cu chipurile palide. Treptat, se strînseră în jurul lui. Niciodată nu-şi închipuise că relatarea demascării unui escroc poate fi atît de captivantă.

Instalaţii electrice, rezervoare de aer abil mascate, roiuri de muşte narcotizate şi ascunse sub duşumele pentru a fi eliberate exact la momentul potrivit… Cele mai incredibile şi mai scîrboase combinaţii de substanţe pentru a impresiona naivii cu duhori venite din altă lume, cică…

Curioşi mai erau indivizii ăştia… Şi ce bună era friptura de berbec. Poate şi faptul că nu trebuia să o plătească îi dădea savoarea deosebită. Oricum, o să ceară reţeta pentru a-şi îmbogăţi arsenalul gastronomic. Cînd treci drept un burlac convins, trebuie să ai şi unele deprinderi folositoare în bucătărie, altfel rişti să-ţi distrugi stomacul din cauza conservelor încălzite în cuptorul cu microunde.

Complici aleşi dintre cetăţenii respectabili, genul de oameni pe care nimeni nu i-ar fi bănuit vreodată că pot cădea la învoială cu escrocii. Cercetători şi jurnalişti corupţi, gata să facă orice pentru bani, chiar şi să susţină că văzuseră fantome. Actori rataţi şi indivizi cu minţile pe jumătate rătăcite…

Alte sticle de vin, toate din partea casei. Toasturi însufleţite alături de angajaţii hotelului. O companie de-a dreptul adorabilă. Se simţea ca în sînul unei adevărate familii. O familie numeroasă, tăcută atunci cînd trebuia să asculte şi plină de energie şi entuziasm atunci cînd trebuia să golească paharele şi să închine în cinstea oaspetelui care le făcuse onoarea de a le păşi pragul.

„Numai de nu le-ar trece prin cap să-mi treacă în nota de plată toate sticlele de vin golite în seara asta” îşi spuse, cuprins de o uşoară îngrijorare.

Orele treceau pe negîndite. Întrebări şi răspunsuri, explicaţii suplimentare. Păcat că nu dispunea de uneltele necesare pentru o demonstraţie de „spiritism”. Nicicînd nu mai întîlnise un auditoriu aşa de atent, aşa de implicat.

— …nimeni, repet, nimeni nu este în stare să pună la cale escrocheria perfectă, mai ales cînd este vorba de fantome. Mereu există cîte o scăpare, cîte o neglijenţă. Trebuie doar să o găseşti…

— Hei!…

Ţipătul neaşteptat şi ascuţit îl făcu să tresară. Ce naiba se întîmpla?

Între uşile întredeschise, Vasili se agita, rotindu-şi neîncetat braţele lungi şi subţiri.

Toate privirile se întoarseră către băiatul cu bagajele, care părea foarte speriat.

— Răsare soarele, urlă Vasili. Răsare soarele!…

Brusc, toată lumea se puse în mişcare. Scena deveni chiar foarte agitată. După părerea lui Wesley.

— Răsare soarele, răsare soarele…

Ce era cu toată agitaţia asta? În fond, nu era mare lucru, răsărea soarele, aşa se întîmpla în fiecare dimineaţă, senină sau nu.

— Răsare soarele!…

Mîini febrile îl împinseră către ieşire. Unele erau fierbinţi, le putea simţi prin cămaşă, ca nişte sticle de apă caldă, altele erau de-a dreptul tentacule reci şi lipicioase.

Începură să-l împingă către uşă, în ciuda faptului că încercă să se opună. Ce era mascarada asta? Ce naiba îi apucase pe toţi? Cu cîteva clipe mai înainte stătea la masă cu ei, bînd vinuri rare din pahare de lux, ca şi cum ar fi fost prieteni de o viaţă întreagă, iar acum se grăbeau să-i facă… Să-i facă ce? Nu avea nici cea mai vagă idee despre ce i se putea întîmpla în clipele următoare. Nu erau brutali dar, chiar şi aşa, ceva din felul lor de a se purta era de-a dreptul înfricoşător. Ceva din felul în care-l atingeau. Şi mîinile acelea, ori prea reci, ori prea fierbinţi…

Staţi, ce dracu’… ar fi vrut să le strige, dar cuvintele îi mureau în gît. În schimb, toţi ceilalţi vorbeau. Nu vorbeau, propriu-zis, ci repetau ca o litanie ciudată.

— Răsare soarele… Răsare soarele…

Buimăcit, se trezi în faţa uşii de la intrare, mai mult dus pe sus. Bagajele…

Bagajele erau lîngă el.

— La revedere, domnule Wesley Mayer, rosti apăsat recepţionerul. Îi făcu semn cu mîna lui mare şi jovială, apoi închise uşa. În spatele lui, Wesley abia apucă să mai vadă chipul angelic al cameristei. Fata zîmbea. Un zîmbet straniu, ca din altă lume.

Zgomotul uşii trîntite îl făcu să tresară şi, dintr-odată, îşi dădu seama cît îi era de frig. În sala restaurantului fusese bine, o temperatură acceptabilă, îndulcită de sticlele de vin, aduse din cele mai exotice colţuri ale lumii, însă afară, pe treptele de mozaic, frigul îl asaltă cu putere din toate părţile.

— Hei!… Hei… Nu este deloc amuzant…

Chiar nu era deloc amuzant, indiferent din ce unghi ar fi privit situaţia. OK, îl avertizaseră că trebuia să părăsească hotelul înainte de răsăritul soarelui, dar după cina şi băuturile oferite din partea casei, după toate discuţiile alea legate de şarlatani şi escrocheriile lor cu fantome şi spirite, crezuse că poate se vor îmbuna.

Era ceva ciudat în afacerea asta, dar, cu toată uluiala care-l copleşise, nu simţea nevoia să descopere ce anume. Şi, în ciuda frigului care îi pătrunsese în oase, ceva, acel ceva care-i sunase adesea în cap ca o alarmă de incendiu, îi spunea că nu e cazul să ceară să fie primit înăuntru. Nu, chiar dacă era frig afară, nu era ceva ce să nu poată suporta.

Îşi culese bagajele. Nu era cazul să le cerceteze pentru a vedea dacă-i lipseşte ceva. Și, chiar dacă i-ar fi lipsit ceva, mai conta?

Se îndreptă spre maşină, privind din cînd în cînd în urmă. Brusc, hotelul se scufundă în întuneric. Se stinseră chiar şi becurile care însufleţeau firma.

— Dobroe utro[2]…

Vocea puternică, cu tonalitate de bas şi un pronunţat accent slav îl făcu să tresară.

— Bună dimineaţa…

În sfîrşit, un rus care vorbea cu accent rusesc. Revenise cu picioarele pe pămînt?

Lîngă maşina lui fusese tras un camion de remorcare, un vechi GAZ rusesc. Un individ mătăhălos, cu umeri largi şi o căciulă care-i acoperea trăsăturile stătea rezemat de botul pătrăţos al camionului.

— American? întrebă individul, îndreptînd spre el un braţ cît un trunchi de copac.

— Da… Vorbeşti englezeşte?

— Da, am lucrat trei ani în Anglia, diadia[3]. Ştiu cîte ceva…

Ştia destul de multe, numai accentul îl trăda.

— Am venit să-ţi ridic maşina. Se pare că ai nevoie de un mecanic…

— Desigur, aprobă Wesley, bucuros. Te-au chemat ei?

Arătă cu capul spre hotel, a cărui siluetă începea să se contureze din ce în ce mai precis sub primele raze ale soarelui.

— Ei?!…

Da, ei…

— Oamenii de la hotel…

Uriaşul nu răspunse imediat. Îşi făcu de lucru puţin cu cîrligul de remorcare, apoi verifică tabla caroseriei.

— Oamenii de la hotel?

În ciuda accentului slav, simţi în glasul uriaşului o doză sănătoasă de neîncredere. Poate că şi teamă.

— Da…

— Treceam prin zonă, spuse uriaşul. Am fost chemat să ridic o maşină accidentată la vreo cîţiva kilometri de aici, dar se pare că cineva a avut chef de glume în dimineaţa asta. Oricum, diadia, norocul tău. Cînd am văzut maşina ta aici, am crezut că e rabla după care am fost pus pe drumuri, dar, după cîte se vede, nu pare avariată. Tocmai eram gata să plec cînd te-am auzit venind.

— Are ceva probleme la motor, nu vrea să pornească…

— Dacă are, într-adevăr, vro’ defecţiune, o să-i dau de capăt. Dar nu cred că e asta…

— Dar ce are?!…

— Să plecăm de aici, spuse rusul dintr-o dată foarte agitat.

— Da, să plecăm…

Îl ajută să se urce în cabina inconfortabilă, mirosind puternic a motorină şi ulei hidraulic. Mecanicul răsuci cheia în contact, iar motorul porni cu un zgomot tunător.

— Ce e cu hotelul ăsta? riscă Wesley o întrebare.

— Hotelul ăsta?! cîrîi uriaşul. Diadia, nici măcar nu ai idee pe lîngă ce ai trecut.

— Adică?!… Am stat noaptea asta acolo, am stat de vorbă…

— Nu e nici un hotel acolo, diadia. Şi nici nu a fost vreodată. Nu ştie nimeni ce este acolo, dar, indiferent ce o fi, ai scăpat cu viaţă.

— Dar e un hotel, protestă americanul.

— Hotel?! Priveşte!…

Soarele răsărise pe jumătate, iar razele lui scăldau în tonuri rubinii ruinele de piatră.

[2] Bună dimineaţa (rus)

[3] Unchiule (rus)

Furnicături începură să-i treacă prin gît, apoi prin umeri şi Cristy reuşi să-şi mişte puţin capul spre stînga. Ultimul lucru pe care şi-l amintea era că luase comanda lui Bob, veşnicul hot dog cu cartofi prăjiţi care-i umfla burdihanul. Poate se împiedicase? Da, se împiedicase şi îşi pierduse cunoştinţa! Asta ar explica totul. Dar de ce nu o ajuta nimeni? Abia atunci Cristy îşi dădu seama că nu auzea nici murmurul conversaţiilor, nici clinchetul tacîmurilor ori sfîrîitul grătarului. Doar un fel de bîzîit de fundal. Unde e toată lumea? Măcar Alejandro ar fi trebuit să lase dracului bucătăria şi să îngenuncheze lîngă ea, pentru o doză de confort, dacă nu o mînă de ajutor. Altfel doar o înnebunea, la cafeaua de dimineaţă, cu interminabile confidenţe despre relaţiile lui inevitabil dezastruoase… Ce dracu?!

Zări doar cu colţul ochiului o pată roşie, lîngă piciorul mesei. Asta de unde a apărut? Trebuie că era legată de cele întîmplate în ultimele… cine ştie cîte minute. Sînge? Dar era prea departe ca să fie de la ea. Cristy mişcă uşor vîrfurile degetelor de la mîna stîngă. Furnicăturile se mai potoliseră şi parcă simţea la genunchi răceala mozaicului. Îşi revenea! Încă puţin… Zîmbetul şters pe care i-l schiţau buzele subţiri se topi imediat ce văzu musca. Era dolofană, neagră şi bîzîia strident, neruşinat, ca şi cum ştia că n-are de ce să se teamă. De fapt, nici nu era sigură că e o muscă. Nu se pricepea la insecte, dar asta era ciudată. Plană cu încetinitorul prin faţa ochiului ei stîng şi lui Cristy i se păru că vede urme roşii pe picioruşele gînganiei. Decise că era cea mai mare muscă pe care o văzuse şi chiar nu o voia pe aproape. Ei aş! Tremurîndu-şi aripile cu irizări verzulii, se opri o secundă chiar la marginea pleoapei, apoi se lăsă pe obraz la fel de sigur ca un Boeing pe pistă. Se simte ca acasă, scîrba! Nu o mai vedea, dar ştia că îşi freca picioarele unul de altul. O gîdilă cînd mizerabila începu să se plimbe ca pe bulevard pe pielea ei. Ajunse repede la buze. Încă puţin şi avea să-i intre în gură. Cu o tresărire de revoltă, Cristy se izbi peste faţă.

M-am mişcat! La o adică, era bună şi musca la ceva. Greoi, Cristy se propti în palme, ridicîndu-şi cu un icnet jumătatea de sus a corpului. Ameţi pentru o clipă, apoi imaginea se clarifică. Şi nu era deloc frumoasă. Sîngele se scursese de pe braţul lui Bob. Omul era prăbuşit peste masă, dar nu trebuia să-i vadă ochii ca să ştie că nu mai avea nevoie de hot dog.

Cristy reuşi cumva să se întoarcă la poziţia verticală, deşi nu mai era sigură că vrea să o facă. Duse palma la gură pentru a acoperi strigătul. Jumătate din capul lui Bob se prefăcuse într-un fel de masă amorfă, parcă era un hamburger pregătit de Alejandro. Deşi stomacul îi urcase pînă-n gît, Cristy îşi roti privirea prin sala luminată palid de veiozele ce copiau kitsch nişte făclii. Ceilalţi?

Ceilalţi nu erau la fel de frumoşi ca Bob, dar la fel de ţepeni. Două mese mai încolo de poştaşul înjumătăţit la cap, Ella îşi dormea somnul de veci. Unul din care nu putea să o trezească nici cafeaua cea mai tare, darămite zeama care-i plăcea ei, cu multă frişcă şi bucăţele de ciocolată. Era prăbuşită pe spate, cu sînii cît pepenii aproape ieşiţi din bluza cu dantelă proastă, şi o gaură de toată frumuseţea în burtă. Bancheta era solidă, nu se clintise… Ochii mari, de un violet clar pe care întotdeauna îl invidiase, priveau terorizaţi undeva în spatele lui Cristy. Pe sub masă, picioarele lungi, cărnoase, se desfăcuseră pentru ultima oară. Cristy surîse, în ciuda valului de oroare. Moartea o găsise pe Ella în poziţia preferată. Doar că acum nu mai scotea bani din ea.

Dar chiar nu mai era nimeni viu? În nici un caz cei de la masa din colţ. Adolescenţii zburliţi, cu blugi ţipători, păreau singurii care apucaseră să reacţioneze. La ei, asasinul o fi ajuns mai tîrziu? Băiatul cu tricou negru, din care rînjea un craniu cu ţigara aprinsă, era pe jumătate băgat sub masă. Acum desenul nu se mai vedea de sub scoarţa de sînge, dar Cristy îl remarcase cînd intraseră. Atunci i se păruse hazliu, într-un fel. Cînd se uita la gîtul făcut ferfeniţă, nu mai vedea umorul. Pe roşcată gloanţele o găsiseră cînd fugea. Unul în picior, alte trei în umeri şi piept. Susan. Aşa i-a spus băiatul. Pe masă, îngheţatele de căpşune şi vanilie li se topeau în cupele transparente, neatinse ca prin minune.

Cristy strigă. Urletul, oprit prea multă vreme, reverberă ciudat în încăperea plină de cadavre şi Cristy avu impresia că le-a profanat. Odată cu eliberarea de energie, singura care putea ţine nebunia deoparte, îi reveni şi mirosul. Parcă aşteptase să dea glas groazei pentru a adăuga un alt strat. Ceva se făcuse scrum la cîţiva paşi de ea.

— Alejandro?

Cristy o luă la fugă spre tejghea. Încă nu-şi coordona prea bine mişcările şi trecu de ea cu preţul unei lovituri care aproape îi dislocă braţul drept, dar nu o duru. Şocul, probabil… Pătrunse în bucătăria destul de înghesuită aproape fără a-şi trage răsuflarea. Mirosul venea doar de la plita pe care chiftelele şi crenvurştii erau deja cenuşă? Nu, mai era şi Alejandro. Negru şi crocant ca una dintre specialităţile sale, lipit de plita pe care o oprise, probabil, dispozitivul de siguranţă. Doar că prea tîrziu pentru Alejandro.

Era prea mult pentru Cristy. Miji ochii, ca să nu mai vadă cadavrele. Îşi impuse să facă abstracţie de izul morţii venite în atîtea feluri, de bîzîitul muştelor care se vînzoleau în bălţile de sînge şi pe rănile răposaţilor. Scăpase cumva dintr-o grozăvie pe care nu şi-o amintea şi voia doar să iasă de acolo. În strada pe care nu o putea vedea, fiindcă jaluzelele erau trase peste cele două geamuri. Sughiţă, scuipă o bucăţică de vomă şi, fără să mai caute răspunsuri, se repezi spre uşă.

Îşi simţea palmele lipicioase şi clanţa întîi îi scăpă, ca şi cum ar fi avut o viaţă a ei, al cărei scop era să-i facă în ciudă. Cristy îşi şterse degetele de şorţul roşu, din material ieftin, pînă auzi un pîrîit. Studie neîncrezătoare pînza sfîşiată şi dădu din umeri. Ce mai contează? Apucă metalul rece, îşi înţepeni tălpile în podea şi trase cu putere. Uşa nu se deschise.

Cristy scînci. Gîndurile i se învălmăşeau. Se sili să numere pînă la zece şi se lăsă cu toată greutatea pe clanţă. Uşa era încuiată.

— Cheia! Îmi trebuie cheia.

Sunetul propriului glas o mai liniştea puţin. Remarcă în treacăt că aproape nu-şi recunoştea vocea. Era îngroşată, răguşită, ca şi cum ar fi înghiţit cinci îngheţate una după alta. Alungă o altă muscă, şuierînd. Continuă să-şi învîrtă braţele chiar şi după ce gîngania însîngerată o ocoli elegant şi se aşeză pe o masă. Nu părea deloc speriată. Stătea acolo şi se uita la ea. Cristy rîse sacadat.

— Ce te holbezi? Am să ies de aici! Doar să găsesc cheia.

Musca nu se mişcă, parcă aştepta ceva.

— Gata! îşi porunci Cristy. Dacă o iei razna, s-a dus totul dracului.

Strînse pumnii şi se încruntă. Poşeta… Sigur că da! Era atît de simplu, că se mira de tîmpenia ei. Doar păstra o cheie de rezervă în geantă! Ocolind cu grijă morţii, intră în magazie. Poşeta era în cuier, acolo unde o lăsa întotdeauna. Gura i se umplu de salivă la vederea ei. Mormăind, se apucă să caute.

Degetele nu o ascultau. Oglinda trecu printre ele şi se sparse de podea, rujul ateriză alături. Cristy bătu din picior, simţind că o asaltează lacrimile. De ce era totul atît de greu? I se păru că aude un zgomot de dincolo, din sala mare. Un foşnet?

— O iei pe arătură! Cine să se mişte, morţii?

Fermoarul compartimentului lateral se înţepenise şi Cristy trase de el cu disperare. Rămase cu o bucăţică de metal în palmă, dar îşi putu strecura degetul prin deschizătură. Cheia era acolo. O scoase şi înţepeni. Deja era sigură că nu i se năzare. Cineva care se ridică? Paşi?Un clinchet?

Îi trebui aproape un minut ca să se pună în mişcare. Dacă asasinul se întorsese, să-şi termine treaba… Nu putea însă rămîne acolo, aşteptînd să o umple şi pe ea de gloanţe. Era sigură că porţia de noroc i se terminase. Se scurse pe lîngă perete şi privi cu fereală în sala mare.

Ochii ei se întîlniră cu cei verzi ai fetei. Susan era aşezată la masă, cu piciorul rănit întins nenatural într-o parte. Îşi plimba absent linguriţa prin zeama în care se transformase îngheţata. Ritmul era cam dezarticulat, în fond avea umerii distruşi. Cristy gemu şi închise ochii. Cînd îi deschise iar, fata îi surîse nesigur. Ca trasă de o mînă invizibilă, Cristy intră în sală. Morţii s-au trezit?

— Aaa!

Bolboroseala venea de la amicul lui Susan. Se sprijinea cu ambele coate de masă, înălţîndu-se căznit. Cristy privea hipnotizată cum i se strîmbă gîtul în poziţii teoretic imposibile.

— Nu… Nu mă simt bine, îi spuse fata, trecîndu-şi degetele răsfirate peste piept. Eu şi Cole am adormit?

Cristy reuşi doar un fel de horcăit. Cole se aşezase aproape şcolăreşte, cu spatele lipit de bancheta îmbrăcată în piele artificială, neagră. Avea o mină oarecum nedumerită cînd duse linguriţa la buze. Cristy căscă gura ca un peşte aruncat pe uscat cînd o picătură galbenă ţîşni printr-una dintre răni şi o porni în jos, spre piept. De data asta, nu-i ieşi nici un sunet.

Cineva tuşi grav mai încolo, apoi se auzi o bombăneală.

— C-ci s’audă cu hot dîgul ăl’?

Cristy chiţăi.

— Bob?

Bob îşi aţintea supărat spre ea ochiul încă întreg. Gura, sau ce mai rămăsese din ea, se strîmba nerăbdătoare.

— Mi-i foammă, să şti’! Ş’ nici n-amă toatî zii…

Începu să bată demonstrativ darabana în masă cu degetele acoperite de o crustă roşie. Cristy îşi mută privirea de la el, incapabilă să-i răspundă. Întîlni zîmbetul parşiv al Ellei. Lingîndu-se pe buze, femeia îşi trăgea bluza în jos, de parcă nu i s-ar fi văzut deja destul din silicoane.

— Ai o zi proastă, drăguţă? Şi eu sînt cam balonată. Cred că am înghiţit prea multe, dacă înţelegi ce vreau să spun…

În bucătărie, plita ţiui uşor. Cineva îi dăduse iar drumul.

Cristy nu îndrăzni să se uite înspre tejghea. Făcîndu-se că nu aude nimic, trecu printre morţii grotesc de vii. Degetele îi strîngeau aşa de tare cheia încît se aştepta să i se încrusteze în carne. Se sprijini de uşă şi pipăi broasca febril. Cheia se învîrtea, dar uşa nu se deschidea. E blocată pe dinafară.

— Eai! ţipă Bob. Eşt’ cu capă? Hot dîgu mău?

Cristy începu să izbească în uşă cu picioarele.

— Eai! N-auzî?

Îndesîndu-şi degetele în urechi, Cristy făcu cîţiva paşi în direcţia meselor.

— Sînteţi morţi! Auziţi? Sînteţi morţi cu toţii!

Ella se ridică încet, iar Cristy zări viermuind prin gaura din burta ei un fel de cîrnăciori. Capătul unuia dădea să iasă din gaură. Ella însă nu părea deloc deranjată de asta. Îi zîmbi liniştitor, se apropie şi îi puse mîna pe umăr.

— Dragă, cred că ai nevoie de un calmant. Să caut ceva în mica mea farmacie ambulantă? Nici nu ştii cît de folositoare e puţină detaşare.

Cristy se smuci, împleticindu-se înapoi.

— Trebuie să fiţi ţepeni! Morţii nu se pot mişca, nu pot vorbi!

Ella ţîţîi compătimitor în timp ce o muscă îi intra în burtă.

— Cum vrei, dragă! Bea măcar un pahar de votcă…

Cristy rîgîi puternic. De ce nu? Îşi turnă o porţie generoasă de votcă într-un pahar de plastic şi o dădu imediat pe gît. Nu se simţea mai bine. Deloc. Îşi plimbă iar privirea peste mese. Bob, redus la stadiul de gîlgîială, încerca să-şi butoneze mobilul. Din cîteva salturi fu lîngă el şi i-l smulse din mînă. Sună la Poliţie, încercînd să nu se gîndească la altceva decît la cum se va deschide uşa.

— A avut loc o crimă, e sînge peste tot…

Nu era prea coerentă, dar n-avea importanţă. Coşmarul avea să se sfîrşească.

— Liniştiţi-vă, doamnă! Unde vă aflaţi?

— 201 Park Street. Sînt chelneriţa, Cristy. Veniţi repede! Încă se mişcă.

— Criminalul?

— Morţii!

— Morţii se mişcă? repetă rar operatorul, al cărui glas căpătase o sonoritate metalică.

— Cu toţii! Chiar şi ăla cu tărtăcuţa zob vrea hot dog.

Abia după ce termină de vorbit îşi dădu seama că se întrerupsese legătura. Încercă să formeze iar numărul, dar ecranul nu se lumină. Degetele începeau să-i înţepenească. Aruncă telefonul în perete, ţopăind cînd îi crăpă carcasa şi măruntaiele se împrăştiară.

— De ce…?

Ella se opri din protest ca şi cum i s-ar fi terminat bateria odată cu cea a telefonului. Bob se liniştise, nici măcar nu mai murmura. Şi adolescenţii erau din nou nemişcaţi, cu linguriţele înţepenite la orizontală. Cristy simţea că o lasă picioarele. Se aşeză la singura masă liberă.

După un minut, clătină bătrîneşte din cap. Îi părea rău că lăsase la Ella sticla de votcă. Era prea obosită ca să o aducă.

— Ei, dacă tot nu vreţi să crăpaţi, daţi-mi şi mie ceva de băut!

Linişte.

— Nu vă mai cred! Vă prefaceţi…

Nimeni nu-i răspunse. Doar muştele se mai mişcau. Nu mai bîzîiau, totuşi. Cristy închise ochii, încercată de somnolenţă. De fapt, ai băut deja prea mult. Porţia ei obişnuită era un pahar de vin, la sărbători. Nu făcea excese la băutură. De fapt, nu făcea excese la nimic.

Era pe jumătate adormită cînd uşa pocni. Nu putea confunda sunetul. Nu deschise însă ochii. De ce să vadă alt balet al morţilor? Poate vin şi răposaţi de afară? Tot cimitirul, în vizită… Ascultă.

— Să le adunăm repede!

Era o voce bărbătească autoritară. Părea vie.

— Haideţi la mine, micuţele noastre amazoane!

Altă voce, tot de bărbat. Paşi siguri. Cristy întredeschise un ochi, cuprinsă de un fior de speranţă. Două siluete se fîţîiau prin încăpere. Aveau mănuşi negre. Măşti de aceeaşi culoare le acopereau gura şi nasul. Unul ducea sub braţ un fel de aspirator mai mic. Purta tubul prin aer şi aduna ceva. Muştele! Se îmbulzeau spre el ca turbate.

Celălalt inspecta cadavrele. Deşi îi vedea doar jumătate de faţă, Cristy putea ghici că avea o grimasă scîrbită.

— Gata, îl anunţă primul. Au rămas cam jumătate.

— Şi pentru ce? Ăştia-s numai buni de pus în sicriu, mormăi al doilea.

— Ei, doar nu te aşteptai să funcţioneze din prima?

— Pînă la urmă, scoatem şi ceva lovele din asta! Trebuie…

— Hei! reuşi să spună Cristy.

Amîndoi tresăriră. Cel cu aspiratorul îl aşeză pe podea de parcă ar fi fost din cristal de Veneţia, celălalt veni spre ea în pas alergător. Se aplecă deasupra ei, răsuflînd greu şi Cristy ridică puţin palma dreaptă. Bărbatul fluieră prelung.

— Cum de n-am văzut-o de la început?

— Ce contează? Să plecăm! Poliţia trebuie să apară.

Cristy îl văzu cum scoate din trusa prinsă la şold o seringă. Acul lung, ca la un instrument pentru cai, i se înfipse în umăr. Tot n-o durea. Alcoolul trebuie s-o fi anesteziat bine.

— Morţii, încercă să-i explice.

Limba i se îngreuna.

— Nu vorbi! Totul va fi în ordine, îi murmură liniştitor în ureche insul cu aspiratorul.

Îl auzea slab, ca printr-un strat de vată. Se lăsă moale în mîinile lor. O purtară afară. Ploua şi strada era goală. Picăturile cădeau pe faţa lui Cristy, dar ei nu i-ar fi păsat nici să intre într-un uragan. O duseră la o dubiţă de culoarea vişinei putrede. Privirea i se cam înceţoşase şi inscripţia de pe portieră ba se dubla, ba se tripla.

În semiîntunericul din maşină, zărea doar vagi luciri metalice. O hurducătură o făcu să înţeleagă că demaraseră.

— De ce ea?

Vorbise cel mai tînăr.

— Vom vedea.

— Chiar n-ai nici o teorie? Sau nu crezi că o înţeleg? Tu eşti marele savant, iar eu doar tipul care face treburile murdare.

— Nu te prosti! Eşti fratele meu înainte de toate… Trebuie să mă gîndesc.

Cristy gemu. Vorbeau despre ea ca şi cum n-ar fi fost acolo.

— Crezi că rezistă?

— Dacă nu a dat ochii peste cap pînă acum, a scăpat. Bine că l-am urmărit pe nebun. Sincer, nu credeam că vorbeşte serios.

Sentimentul de uşurare se mai atenuase şi Cristy încercă să se ridice, să-i întrebe cine sînt şi unde o duceau. Întîlni însă rezistenţa unor curele. Era legată de targă?

— E timpul pentru ultima doză, spuse cel care părea şeful.

— Cîte?

— Vreo zece. Ajung.

Bîzîitul cunoscut se auzi chiar lîngă ea. Cristy începu să tremure, dar legăturile nu-i permiteau să se ferească. Le văzu venind în roi, drept spre ea. Intrară în gura deschisă pentru ţipăt, în nări, le simţi amuşinînd pe piept. Odată cu ele veniră şi primele străfulgerări. O detunătură… Urlete… Fred? Ce faci cu puşca asta? Ce crezi că vreau să fac? Şi voi la ce vă uitaţi? O durere ascuţită în piept. Întuneric… Deschise larg gura, lăsînd cîteva gîngănii să iasă.

Cristy zîmbi. Muştele n-o mai deranjau. De fapt, era chiar plăcută forfoteala lor înăuntrul ei, ca mîngîierea unui prieten vechi. Era pregătită pentru cînd se va deschide uşa. Sfîşitul e doar alt început. Asta scria pe portieră.

- Cafea… Neagră… Patruzeci şi două de grade… Două grame şi jumătate de zahăr…

De la o vreme, după ce se trezea, vocea sa avea o răguşeală care nu-l părăsea decît tîrziu, către miezul zilei, cînd corzile vocale îşi regăseau pe deplin mobilitatea. Bănuia că asta avea ceva legătură cu crizele ivite în ultima lună, crize de vertij, în care simţea că nu poate respira pînă la capăt şi inima începea să i se zbată în piept ca o pasăre speriată. Sigur că era şi un început de panică, firească, din cîte aflase, la toţi cei care stau prost cu calciul. Dar învăţase repede s-o stăpînească. Respira atent, trăgînd aer pe nas şi expirînd pe gură, pînă ce maşinăria sa biologică ajungea la o stare de echilibru pe care cumva reuşea s-o păstreze. În cîteva rînduri însă simţise cum îi amorţeau încet şi sigur extremităţile membrelor, în special mîinile, iar urechile i se încălzeau pînă la fierbinţeală. Începea atunci să transpire şi trebuia neapărat să se aşeze şi să aştepte. O pîclă tot mai deasă îi cuprindea mintea şi avea impresia că se scufundă încet undeva, tot mai jos. I se-nceţoşau ochii. Dar el se lupta. Se concentra asupra lucrurilor din jur, evitînd să leşine şi reuşea mereu să-şi revină.

De fiecare dată cînd i se întîmpla, îşi propunea să abandoneze fumatul. Şi să renunţe negreşit la cafeaua neagră de dimineaţă. Numai că dimineaţa se simţea cel mai bine, iar asta-l făcea să creadă că toate crizele sale fuseseră pasagere şi chiar nu-l vor mai sîcîi.

Privi către pachetul de ţigări lăsat pe masă. „O ţigară sau două la cafeaua de dimineaţă nu înseamnă nimic”, gîndi. Şi se lăsă iar pradă ispitei. Dădu să ridice din nişa replicatorului paharul cald de bioplast. Cu o voce ca de femeie drăgăstoasă, maşinăria se porni să recite:

- Pentru o alimentaţie sănătoasă, evitaţi excesul de băuturi alcoolice, sare, zahăr şi grăsimi! O dietă perfect adaptată stilului dumneavoastră de viaţă se poate obţine imediat, pentru numai nouă virgulă nouăzeci şi nouă unităţi de cont de la Metabolic Trust…

Sări ca ars şi opri revărsarea de cuvinte. Îşi amintea clar că dezactivase funcţia asta. Îi înjură în gînd pe softiştii de la trustul alimentar, în timp ce căuta în meniul maşinii. Opţiunea era binenţeles bifată. O dezactivă iar.

- Sînteţi sigur că doriţi să dezactivaţi această opţiune?

- Sigur, mormăi răguşit.

În clipa următoare îl fulgeră o bănuială. Luă cafeaua, citind pe afişaj preţul. Zîmbi amar. Tocmai îi luaseră din cont cu zece procente mai mult. Aşeză pe masă paharul şi căută iar în meniu. Activă la loc funcţia, simţind cum îl cuprinde enervarea. Îşi luă ţigările şi cafeaua şi ieşi pe terasa largă, lăsînd maşina să-şi spună mai departe poezia.

Încercă să-şi recapete calmul aşezîndu-se comod în fotoliu. Îşi aprinse o ţigară şi trase din ea cu lăcomie, lăsîndu-se cuprins de murmurul metropolei care se trezea încet. Departe, în sud-vest, întunericul nopţii se dilua ca într-un fel de leşie lăptoasă. Îşi imagina răsăritul arzînd într-un rug trandafiriu, la marginea opusă a oraşului, ascunsă vederii sale. „Azi o să fie iar cald”, gîndi. În faţa lui se întindeau parcurile din periferia sudică. Alei pustii, arbori ca nişte tufe. Băncile nici nu se desluşeau. De la înălţimea etajului două sute unu, ultimul din turnul de colţ, ar fi fost de mirare dacă s-ar fi văzut. Se distingeau însă destul de bine luminile de pe zidul înalt de cincizeci de metri, care înconjura domeniile metropolitane. Dincolo de el începea teritoriul celor declasaţi… Era însă mult prea departe ca să poţi observa ceva. Numai către seară, cînd lumina cădea exact cum trebuie, se vedeau bine coamele golaşe ale munţilor, rar cuprinse de ceţuri, şi valea largă, aproape uscată.

Simţi că se lăsase prea multă vreme sedus de imagini. Aruncă o privire prin fereastra terasei către ceasul din perete. Era deja într-o uşoară întîrziere. Ca de obicei.

Stinse cea de-a doua ţigară abia începută, nu înainte de a mai trage cu sete un fum, sorbi zgomotos ultima gură de cafea şi se grăbi la duş. Se-ndemnă în gînd: „Conturile nu se umplu singure dacă stai toată ziua. Trebuie să se ocupe cineva şi de strîns”. Iar el era singurul membru al familiei care făcea asta.

În timp ce se săpunea în grabă, îşi aminti de cele zece mii de unităţi de cont pe care aveau să le plătească în fiecare toamnă, timp de patru ani de-aici înainte. Adică taxa anuală pentru Preinstitutul Torvalds. Ulen nu concepea să se-nscrie altundeva. Era mai mult decît o leafă medie de-a sa. Şi dacă ar fi fost numai taxa… În mod aproape sigur vor face naveta împreună, iar Ulen va plăti levitrenul fără nici o reducere. Cazarea la hotelul-cămin era aproape prohibitivă. De închiriat o locuinţă în Metropola 42 nici nu putea fi vorba. Hotărîse împreună cu Ariin să facă economii drastice. Deşi, ea nu avea cum să facă prea multe economii.

- Am să aleg pentru mine meniul cel mai ieftin, în fiecare zi…

Îl cuprinsese înduioşarea, auzind-o. Era soţia perfectă. Nu regreta alegerea sa de acum cincisprezece ani. Deşi nu aducea nici un venit, pentru că nimeni nu angaja în vreo metropolă oameni de provenienţă socială îndoielnică, el credea, la fel ca atunci, că-i mai bine să faci casă cu o declasată ajustată decît cu o citadină pursînge. Adevărat, citadinele aduceau cel mai adesea şi ceva bani. Dar de cele mai multe ori cheltuiau mult mai mult decît cîştigau. Iar dreptul la independenţa vieţii intime era recunoscut în aşa măsură încît marea majoritate a soţilor acestor doamne emancipate se puteau mîndri cu adevărate trofee pe cap. E-jurnalele împroşcau mereu cu scandaluri picante, iar divorţurile constituiau una din cele mai importante surse de venituri pentru Juridic Trust. E drept, cuplurile mixte cotizau şi ele, dar abia dacă atingeau unu la sută. Cu toate astea, asemenea căsătorii nu erau încurajate. Nu de către trusturi, fireşte, pentru că, într-un fel sau altul, toate aveau cîte ceva de cîştigat de pe urma indiferent cărei familii. Puritaniştii însă nu vedeau deloc cu ochi buni astfel de asocieri. Deşi discriminarea era declarată ilegală, în mod aproape inexplicabil ideile lor cîştigau tot mai mult teren, şi, nu de puţine ori, agenţi ai PublicSecurit Trust descopereau în unele dimineţi, prin colţurile mai retrase ale parcurilor din periferii, trupurile unor biete declasate, ucise cu bestialitate de fundamentalişti.

Opri apa. Timp de cîteva zeci de secunde, prea multe oricum pentru cît era el de grăbit, aerul cald îl învălui, uscîndu-l. Se-mbrăcă în nici cinci minute şi se pregăti să plece. În hol îşi mai aranjă o dată nodul cravatei, privindu-se în oglinda înaltă cît peretele. Îşi văzu iar cele cîteva fire albe, arcuite printre celelalte. „Nimeni nu scapă de mîna timpului!” gîndi, în timp ce traversă în sfîrşit dreptunghiul fosforescent al panoului de transfer. Se grăbi spre lift. I se spunea încă aşa, deşi lifturile nu mai aveau de mult cabine. Doar un contur marcat pe pardoseală. Cu portocaliu. De pe panoul ivit pe perete, atinse uşor holotasta pentru nivelul minus opt şi aşteptă vocea.

- Transportul costă zero virgulă cinci unităţi de cont cu reducere, sau unu virgulă cinci unităţi de cont la preţ întreg. Pentru a beneficia de transport cu preţ redus, trebuie să ascultaţi trei spoturi comerciale audio sau să vizionaţi un spot comercial video. Doriţi să achitaţi costul redus?

- Cost redus, anunţă răspicat.

- Vă mulţumim că aţi ales această opţiune! Doriţi să ascultaţi trei spoturi comerciale audio, sau doriţi să vizionaţi un spot comercial video?

Ceru un spot video. Dura mai puţin. Alese din listă domeniul „vacanţe virtuale” şi imediat auzi un cor bărbătesc, intonînd ceva foarte solemn, probabil un imn. Ca din depărtare, venea un zvon de bătălie medievală, cu zăngănit de spade şi bufnituri de scuturi, cu strigăte guturale şi nechezat de cai. Aproape în aceeaşi clipă, scene de luptă începură a se derula cu iuţeală. Încleştări nemaivăzute între cavaleri şi titani, harpii şi impi, centauri şi elfi. Prin aer se încrucişau grifoni, căzînd pîrjoliţi de răsuflarea de foc a dragonilor. O voce gravă, bărbătească, se porni să declame: „Vino în adevărata lume a puterii şi a magiei! Un sejur de două săptămîni pe un tărîm mitic! Vei asedia castele şi vei conduce oşti de luptători nemaivăzuţi! Vei fi slujit cu credinţă de diavoli şi arhangheli, înfrăţiţi sub acelaşi steag! Vei călători prin pustiuri fierbinţi, prin lumi subterane ori prin păduri întunecate ca nopţile fără lună, prin ţinuturi îngheţate sau prin mlaştini colcăind de primejdii. Vei putea fi cavaler sau barbar, vrăjitor sau stăpîn al animalelor. Vei putea, în sfîrşit, să-ţi arăţi vitejia! Răutatea! Viclenia! Cinci sute de unităţi de cont! Două săptămîni de bărbăţie! De vrăjitorie! Totul condensat în numai douăzeci şi patru de ore! Virtual Tour! Apelează-ne! Acum! Nu vei regreta! Virtual Tour! Cel mai important client PsihoSoft!” Şi totul se stinse. Trecură greu încă două sau trei secunde pînă ce vocea de femeie ferecată a liftului se făcu în sfîrşit auzită:

- Vă mulţumim pentru timpul acordat. Destinaţia solicitată este etajul minus opt. Veţi fi transportat imediat.

Ajunse repede jos. Părăsi grăbit perimetrul-lift cu chenar portocaliu, nu înainte însă de a achita pe loc jumătatea de unitate de cont cuvenită şi alergă spre peronul metrobusului care tocmai oprise. Urcă în ultima secundă. Ca de obicei. Acum era sigur că va prinde levitrenul. În timp ce-şi trăgea sufletul, îşi cercetă cont-pagerul. MetroBus Localtrust îşi luase, desigur, cuvenita unitate de cont.

Pe neaşteptate, o durere ascuţită îi săgetă spatele spre umărul stîng. Rămase încremenit pe scaunul pe care tocmai se aşezase, simţind cum îl năpădeşte frica. Nu i se mai întîmplase. Durerea i se lăsa încet pe braţ, coborînd spre cot, pierzînd parcă din intensitate. Totuşi, simţea încă înfipt între coaste tăişul care abia-l lăsa să respire. Să respire… Începu să se controleze. Să se stăpînească. Inspira încet pe nas. Expira pe gură. Atent. Concentrat. Simţea cum îşi revine, cum durerea se topeşte, se ascunde. Era atît de preocupat de ce făcea încît uită cu desăvîrşire să urmărească staţiile. Citi pe afişaj. Urma Gara de Sud. Trebuia să coboare.

Cînd metrobusul opri, durerea dispăruse apropape cu totul. Se ridică încet. Foarte încet. Coborî ultimul, păşind cu teamă. Dacă durerea s-ar fi pornit din nou şi l-ar fi prins în picioare, probabil că s-ar fi prăbuşit. Poate chiar şi-ar fi pierdut cunoştinţa. Oricum, oamenii ar fi chemat imediat paramedicii, iar asta l-ar fi costat cîştigul pe trei zile.

Cu fiecare pas, devenea tot mai încrezător. Durerea nu dispăruse de tot, dar abia se mai simţea, ca o veche amintire neplăcută. Se aşeză pe unul dintre scaunele înşiruite în zona de aşteptare. N-avea probleme cu respiraţia. N-avea nici un fel de problemă. Aproape că ar fi vrut să aprindă o ţigară, dar în spaţiile publice era interzis. Amenzile uriaşe se trăgeau direct din cont, la fiecare minut, îndată ce te localizau camerele.

Aproape neauzit, levitrenul opri la peron. Uşile se deschiseră toate în acelaşi timp. Se ridică şi el, abia după ce nimeni nu mai cobora. O făcu încet, încă temîndu-se. Păşi în vagon. Cont-pagerul vibră pe brăţară. Citi mesajul. Levitren Trust tocmai îşi sorbise cele trei virgulă cinci unităţi de cont. Adică o treime din preţul întreg. Obişnuita reducere pentru angajaţi. Îşi găsi un loc exact cum îi plăcea. Nu departe de uşă, cu spatele şi lîngă fereastră. Reglă lumina la minim, programă cont-pagerul să-l trezească peste o oră şi se pregăti să mai fure un pui de somn pînă la Gara de Sud a Metropolei 42. Mergînd abia cu o sută douăzeci de kilometri pe oră, levitrenul local făcea pînă acolo exact o oră şi zece minute, incluzînd oprirea din nodul intermediar.

Îl fură somnul. Ca de obicei. Un somn de beţiv, nu tocmai odihnitor. Se visă la BioDesign Trust. Negocia pentru Ariin. O chema Betty pe atunci. Adică Elisabette. Elisabette Svarzenbek. Discuţia era pe terminate. Se tîrguia deja cu tatăl ei. Bărbatul pretindea nu mai puţin de cincizeci de mii de unităţi de cont, iar pe el asta-l scotea din minţi. Nu voia să lase deloc din preţ. Îi trebuiau banii. Trăgea cu dinţii de şansa lui. Trebuia să-şi plătească zborul spre colonii. El, nevastă-sa şi băiatul cel mic. Betty strălucea. Era blondă şi avea pielea tare albă. Se vedea din cer că e o declasată. Biodesignerii ceruseră douăzeci de mii pe repigmentare. Şi treizeci de mii pe reformatarea de comportament. El considera că o soţie trebuia să fie în primul rînd devotată. Învăţarea limbii o trecuseră la bonusuri. Singurul de altfel. Cu tot cu actele de rezidenţă în Teritoriile Metropolitane, ajungea la două sute de mii. O scumpete de nevastă!…

Îl trezi cont-pagerul, risipindu-i visul în fîşii, ca fumul de ţigară. Se ridică şi-şi îmbrăcă haina. Uitase de durere. Şi-o aminti abia pe cînd se privea în oglinda din toaletă. Zărise iar cele cîteva fire albe de păr. Îşi aranjă nodul cravatei. Avea mereu impresia că-i stă cumva strîmb. Se simţea uşor înviorat. Părăsi cabina cu puţine minute înainte ca levitrenul să opresacă. În faţa uşii aştepta o doamnă brunetă, trecută bine de a doua tinereţe. După trăsături, mai mult ca sigur era o metropolitană pursînge. I se citea pe faţă nemulţumirea. El îi zîmbi. „Stai domol, mătuşă! Că şi la oglindă tot o baborniţă şifonată eşti. Nu ţi-o fi dor să-ţi vezi zbîrciurile!?” Se îndreptă agale către perimetrul de coborîre, cel cu chenar portocaliu, lăsînd în urmă bombănelile femeii.

Ajunse la serviciu primul. Ca de obicei. Urcă încet cele trei trepte largi, oprindu-se în zona de recunoaştere. Aici, chenarul i se părea un fel de ţarc pentru animale. Nu ştia de unde-i venise prima oară gîndul. Şi de fapt nici nu ştia de unde vin în general gîndurile. Pur şi simplu aşa se simţea. Un animal mînat la sacrificare. În fiecare zi. Se zgîi la celula de scanare ca un deţinut. Clădirea îl recunoscu. Îl salută politicoasă. „Bună dimineaţa, domnule J’Mara!” Mormăi şi el un „bună dimineaţa” rece, privind cum se lumina pe peretele faţadei dreptunghiul de transfer. Clădirea îl înghiţi cu totul. Ca de obicei. Începea o nouă zi de muncă.

Se îndreptă mai întîi spre lift. Pe perete, lîngă perimetrul cu contur portocaliu, se ivi panoul. Formă numărul etajului. Şase sute treizeci şi trei. Apoi aşteptă. Liftul îi răspunse cu vocea sa de femeie inabordabilă.

- Transportul costă zero virgulă cinci unităţi de cont cu reducere, sau unu virgulă cinci unităţi de cont la preţ întreg. Pentru a beneficia de transport cu preţ redus, trebuie să ascultaţi trei spoturi comerciale audio, sau să vizionaţi un spot comercial video. Doriţi să achitaţi costul redus?

- Redus, mormăi…

- Vă mulţumim că aţi ales această opţiune. Doriţi să ascultaţi trei spoturi comerciale audio, sau…

- Trei spoturi audio, întrerupse enervat glasul maşinii, şi regretă în secunda următoare. Vocea asta îl scotea pur şi simplu din miţi.

- Opţiunea dumneavoastră nu a fost procesată. Repetăm întrebarea. Doriţi să ascultaţi trei spoturi comerciale audio, sau doriţi să vizionaţi un spot comercial video?

- Audio, mormăi nervos şi începu să se simtă uşor ameţit…

- Vă mulţumim că aţi ales această opţiune…

Din lista afişată pe panou, optă pentru un spot ce făcea reclamă la vacanţe virtuale, mai bifă unul despre credite şi unul al Editurii InterActiv. Din cînd în cînd, obişnuia să consume cîte-un psihovolum. Doar pentru asta-şi pusese implantul. Cele ieftine erau însă pline şi ele de reclame sîcîitoare, aşa că lecturile se tot răreau. Ascultă atent. Altfel, doamna lift sigur i-ar fi băgat pe gît publicitate suplimentară. Din cea aleasă la voia întîmplării, parcă înadins din cele mai stupide pachete.

Primul spot începu cu un murmur de valuri mîngîind ţărmul. Apoi îl învălui într-o muzică liniştitoare. Cuvintele însă nu-i plăcură. Deşi l-ar fi tentat o vacanţă. „Virtual Tour! Existăm pentru ca tu să poţi călători în cele mai exotice locuri de pe Terra. Îţi oferim pachetul nostru promoţional. Un sejur de două săptămîni la Oceanul Pacific, în orice loc din America de Sud, la numai opt sute cincizeci de unităţi de cont. All inclusiv! Totul condensat în numai douăzeci şi patru de ore! Vei beneficia la acest preţ de idila vieţii tale! Te va iubi cum nu te-a iubit nimeni, pînă-n ultima zi, iar la despărţire va plînge nemîngîiată. Te va căuta apoi disperată pe global-mail timp de un an. Chiar şi pe voice-messenger, dacă eşti de acord să achiţi un cost suplimentar de numai cincizeci de unităţi de cont. Apelează-ne! Acum! Nu vei regreta! Virtual Tour! Cel mai important client PsihoSoft!”

Opt sute cincizeci de unităţi de cont… Nu i se păru mult. Chiar simţea nevoia unei vacanţe, dar acum nu era timp de asta. Al doilea spot începuse deja. Cu ritmul său de tobe îi arse fulgerător neuronii. O voce de bărbat, cam stridentă şi înadins prost sintetizată, se oferea să-i plătească vacanţa în avans. La o dobîndă de numai douăzeci şi unu de procente. Plata în douăsprezece rate lunare egale. „Nu e necesară nici o asigurare. Nici o garanţie. Doar o cerere e-document autentificată. De restul ne ocupăm noi!Sîntem peste tot! E-ComBank. Nu uita! De vacanţa ta avem grijă noi!…” Nu era interesat…

Din spotul următor află că InterActiv scosese de ieri pînă azi nu mai puţin de optzeci şi patru de psihovolume noi. Îi atraseră atenţia povestirile lui Scott Wissaryon, un scriitor din Santa Cydonia, Coloniile Unite Marţiene. Scria bine insul. Şi integrarea lectorului era chiar bună. Versiunea fără publicitate costa însă nu mai puţin de patru sute de unităţi de cont, iar asta era deja o exagerare. Ceru totuşi pe global-mail o listă completă, inclusiv rezumatele detaliate şi un formular anexă de achiziţie, achită pentru asta cele zero virgulă douăzeci şi cinci unităţi de cont către Electric-Document Trust şi aşteptă.

Cînd îi vorbi, doamna lift părea chiar veselă.

- Vă mulţumim pentru timpul pe care ni l-aţi acordat. Destinaţia solicitată este etajul şase sute treizeci şi trei. Veţi fi transportat imediat.

Scăpase… În timp ce privea vîrtejul de cifre de pe indicatorul de nivel, i se făcu rău. Tare rău… Un soi de ameţeală îi umplu ca o ceaţă mintea. Respiră adînc de cîteva ori, dar aerul nu-i ajunse. Îşi auzea inima bătînd mai repede, tot mai repede, în vreme ce picuri de sudoare îi alunecau pe frunte. Cînd liftul se opri, găsi puterea să achite jumătatea de unitate de cont şi părăsi perimetrul, sprijinindu-se de perete. Marilyn, robiotul de servici la modă, ştergea holul. Era absorbită cu totul de treaba ei. În timp ce făcea mopul să lunece, stătea uşor cambrată. Deşi ameţit, ochii îi alunecară pe fesele ei. Un asemenea fund nu putea trece neobservat. O proiectaseră să semene cu o actriţă de pe la jumătatea secolului douăzeci. Zîmbea frumos şi avea ea o privire care te făcea s-o ţii minte. Se uita aşa, printre gene, de parcă ar fi putut să citească direct în tine. Cum îl privea şi pe el acum.

- Vă simţiţi rău, domnule J’Mara?

Nu răspunse. Încă respira greu, deşi parcă se mai liniştise. Şi nici nu mai transpira. Negă din cap. Robiotul continuă să-l privească. Ce bine semăna cu o femeie!… Unii chiar nu se puteau abţine şi o ciupeau de fund. Ea tresărea şi zîmbea surprinsă. Apoi le arunca ocheada aia a ei. „Ştiu eu ce vrei”, părea să le spună.

Reuşi să respire pînă la capăt şi fu bucuros. Mai ales că Marilyn reluase ştersul podelei. Dacă nu şi-ar fi revenit, frumuseţea asta din alte vremi ar fi fost în stare să cheme paramedicii. Pînă la consultul periodic, inclus în asigurarea medicală, aveau să mai treacă două luni. Un consult suplimentar nu era de dorit. Ar fi fost considerat urgenţă. Adică bani în plus. Şi încă mulţi!

Uşa biroului îl salută, recunoscîndu-l: „Bună dimineaţa, domnule J’Mara!”. Mormăi şi el ceva ce putea fi luat drept salut şi intră. Nu era nimeni. Ca de obicei. Pînă la începerea programului rămăsese ceva mai bine de un ceas. Se aşeză pe scaunul său, trăgîndu-şi sufletul. Împinse cu piciorul servieta sub birou, în vreme ce activa sistemul. Terminalul îl logă automat în reţeaua Levitren Trust şi-i puse imediat pe ecran fişa zilnică de lucrări. Patruzeci de cereri. Nu era rău. Dacă le va rezolva bine pe toate, ziua se va încheia cu cel puţin patru sute de unităţi de cont în plus la bugetul familiei. Deşi se simţea cumva slăbit, găsi în el puterea să se bucure puţin.

Respiră adînc şi accesă prima dintre cereri. Un transport suplimentar pe magistrala 900. Asociaţia Octogenarelor din Turnul 0505, Metropola 39, organizează o excursie. Destinaţia: Rezervaţia Culturală „Viena Renăscută”. În total şaizeci şi trei de trandafiri gata ofiliţi. Un ciopor de băbăciuni, dornice să-şi fîţîie coapsele ruginite prin vechiul Prater. Căută în baza de date. Nu găsi decît un vagon salon cam vechi, cu bufet suedez. Produse nanoreplicate, fireşte. Şaptezeci de locuri. Avea însă un punct forte. Sistemul de climatizare. Nu se mai fabricau de-astea de peste douăzeci de ani. Gaşca de fosile încăpea bine, iar ventilaţia perfect controlată era numai bună pentru toată colecţia lor de reumatisme. Îi vîjîia capul. Se concentră însă pe ideea că-i va trece. Scrise mesajul pe un document cu fond roz, formată caracterele să pară scrise de mînă şi inseră o arhivă olfactivă. Aromă de levănţică. Alese apoi un antet clasic, la care venerabilele doamne vor face precis ochii mari, încîlcindu-şi ridurile din jurul buzelor rujate strident, şi calculă preţul cu toate reducerile, mai puţin cea cuvenită pentru vechimea vagonului. O sută de unităţi de cont pe cap de smochină transportată le va părea oricum un chilipir. Mai ales că vagonul se putea ataşa la un levitren expres, cu sosire în proaspăt restaurata gară vieneză binişor înainte de prînz. Cînd expedie în sfîrşit mesajul, parcă le şi auzea pe mătuşi chicotind ca fetişcanele.

Socoti febril. Uitînd să aplice reducerea de cincizeci la sută pentru vechimea vagonului, şterpelise de la fiecare bătrînă nu mai puţin de cincizeci de unităţi de cont. Asta făcea trei mii o sută cincizeci de unităţi în plus în buzunarele largi ale trustului. Din care lui îi vor reveni trei sute cincisprezece. Dă doamne numai cereri din astea!

O accesă pe următoarea. Senzaţia de vertij devenise deja greu de stăpînit. Citi ca prin ceaţă solicitarea… Trans-Electric Trust…. Reparaţie capitală… Înlocuire cabluri subtraversate… Banal… Şi neprofitabil. Numai zece unităţi pentru el. Bune şi ele. Consultă cu ochi tulburi lista cu tehnicienii disponibili. Găsi soluţia surprinzător de iute, deşi cîteva sute de malaxoare i se-nvîrteau prin cap. Îi tremurau degetele. Strînse din dinţi. Întocmi calendarul de lucrări, introduse datele în fişa de activitate a tehnicianului şi simţi iar durerea. De data asta îl paraliză, umplîndu-i tot pieptul. Înainte de a-şi pierde cunoştinţa, mai avu totuşi puterea să expedieze mesajele prin global-mail.

* * *

Se trezi greu, ca dintr-un somn de o mie de ani. Zăcea inert pe spate, pe ceva ce părea o saltea tare, înconjurat de un abur gros prin care nu vedea mare lucru. Poate şi din cauza că nu putea ţine ochii altfel decît întredeschişi. Nu-l durea nimic. Nici capul nu-i mai vîjîia. Îi era numai foarte puţin răcoare. Şi tare frică. Auzea ca din depărtări o voce bărbătească egală, doctă: „Doamna J’Mara, soţul dumneavoastră e într-o situaţie destul de gravă. Din fericire, e stabil. Din păcate însă aparatele indică o stare de conştienţă aproape nulă.” „De ce minţi, bă? Cine dracu eşti tu de-o minţi în halul ăsta pe nevastă-mea?” „Înţeleg, domnule doctor…” „Aha… Eram sigur… Eşti doctor… Sugativă de parale…” „În starea lui, costurile calculate de sistemul nostru bio-suport sînt destul de ridicate…” „Cerule! Ne jefuiesc ăştia!” „Înţeleg, domnule doctor…” „Vă spun asta ca să fiţi în cunoştinţă de cauză. Fiecare oră de susţinere costă în acest moment două mii de unităţi de cont.” „Două mii!…” „Dacă starea pacientului se va înrăutăţi, cum de altfel ne aşteptăm, costurile vor creşte proporţional cu efortul sistemului de a-l ţine în viaţă.” Simţi că se scufundă încet, în timp ce aburul din jur căpăta nuanţe de gri tot mai închise. „Iată, sistemul tocmai începe să consume mai mult. Costurile afişate sînt deja duble.” „Cerule!” „Potrivit uzanţelor, dumneavoastă aveţi dreptul să hotărîţi pînă la ce nivel de efort financiar doriţi să mergeţi.” Nici un răspuns. Adică să hotărască ea ce? După o pauză, doctorul urmă explicativ: „Desigur, puteţi accesa un credit suplimentar. Trebuie totuşi să vă informez că nu puteţi depăşi limita de solvabilitate calculată de Sanitas Trust.” „Limita de solvabilitate?…” „Acestea sînt reglementările metropolitane în domeniu, doamnă. Ultimele clipe sînt extrem, extrem de scumpe. Oricum, personalul nostru vă stă la dispoziţie. Vom face tot ce este omeneşte posibil…”

Limita de solvabilitate… Înţelese fulgerător. Probabil că, îngrijorată peste măsură, Ariin nu se dumirise. Îngerul ăsta vindecător nu suflase o vorbă despre diagnostic. „Întreabă ce diagnostic mi-au pus, Ariin! Întreabă de diagnostic!” Auzi un suspin. Apoi paşi îndepărtîndu-se, în vreme ce el se zbătea ca un peşte pe uscat. Apoi bătăile propriei inimi ca nişte tunete rostogolite prin cer. „Nu s-a prins!.. Doamne, nu s-a prins!…”

De fapt stătuse inert tot timpul. I se păruse doar că se zbate. Din afară, nimeni n-avea cum să vadă ceva. Poate numai mişcarea agitată a pupilelor sub ploapele aproape închise. Însă Ariinei îi păru liniştit.

Mai mult ca sigur că avea ceva grav, grav de tot. Poate chiar nu mai avea nici o şansă. Sau oricum, foarte puţine. Ar fi vrut să trăiască. Tare mult ar fi vrut. În primul rînd ca să-i strîngă de gît pe jegoşii ăştia din trustul medical. Dar simţea cum se topeşte. Ireversibil. Şi ei, între timp, îl jefuiau ca hienele. Ca hienele! Probabil că nici nu făceau ceva concret să-l salveze. Îl lăsau pe el să lupte singur. Şi-l ţineau pe bio-suport numai ca să sugă din conturi. Unitate după unitate. Oră după oră.

Obosise. De cît timp stătea aşa? N-avea nici o idee. Ar fi vrut totuşi să ştie. Deşi gîndul că s-ar putea să-şi afle conturile secate n-avea darul să-l liniştească. Mai era încă lumină. Se-ntreba dacă era lumina zilei sau izvora doar din aburii ăştia care dansau în jur şi care păreau să se-nchidă la culoare ori de cîte ori se afunda în starea de letargie şi să se deschidă cînd rabla lui biologică prindea ceva viteză.

Auzi paşi apropiindu-se. „Ulen!…” Vocea Ariinei. I se păru că vede două umbre care se contopesc. Una era mai înaltă. Se auzea cineva hohotind înfundat. „Ce spun medicii?” „Că e-ntr-o stare stabilă, dar e inconştient…” „Ce diagnostic au pus?” Ar fi vrut să-l ia în braţe pe Ulen şi să-l sărute pe amîndoi obrajii. „Poate acum!… Ariin o să-şi dea seama… şi… Şi?” Şi gata.

Vocea lui Ulen repetă: „Ce diagnostic au pus, mamă?” „Nu mi-au spus…” Tăcerea se prelungi. Grea. I se păru că aude clipele cum trec. Apoi Ariin întrebă abia şoptit: „Ce să facem, Ulen?” Iar tăcerea. „El ce crezi c-ar fi făcut?” „El?” Ce linişte! Un munte de linişte. Îi apăsa pieptul. Oare ce credea Ariin c-ar fi făcut el? Se-ndoia Ariin… Iar lui, sîngele i se-mpietrea încet. Apoi plînsetul ei. Nu, nu se-ndoia! Slavă cerului! Asta l-ar fi omorît pe loc. Şi poate că era mai bine-aşa. Poate le-ar mai fi rămas amărîţilor ăstora nişte bani. Pe Ariin o înecau lacrimile. Îi înecau cuvintele. „Ar fi mers pînă la capăt, aşa-i?” O auzi scîncind… „Da, Ulen!”… „Atunci asta o să facem şi noi…” „Da, Ulen… dar tu…” Plînsete.

Auzi iar paşi. Venea cineva ca de pe altă lume.

- Doamna J’Mara?

Cel ce se apropia nu era medic. Nu purta salopetă din aceea verde. Era îmbrăcat într-un impecabil costum de culoare închisă şi-şi aruncase pe umeri un halat imaculat. Ariin remarcă lucirea de gheaţă a diamantului de pe acul cravatei de mătase. Părea mătase naturală. Ce scumpă trebuie să fi fost!

- Numele meu este Riman. Kitan Riman. Sînt consilier comercial al Trustului Sanitas. Mă tem că s-a ivit o problemă…

Ariin nu-i răspunse. Ridică spre el ochii iritaţi şi trişti. Ce problemă mai mare s-ar fi putut ivi?

- Sînteţi cumva o… începu consilierul, privind-o ca pe un păianjen în supă.

Avusese intenţia să spună „declasată”, dar nu putea să pronunţe public un asemenea cuvînt. Femeia avea drepturi legale de rezidenţă, şi s-ar fi ales imediat cu un proces pentru discriminare. Ea n-ar fi cîştigat mai nimic din asta, dar avocaţii de la Juridic Trust cu siguranţă că l-ar fi jupuit de viu.

- Proveniţi cumva din afara Teritoriilor Metropolitane?

Ariin ezită o clipă înainte de a-i răspunde.

- Da, domnule, provin din afară.

- Sînteţi un produs BioDesign, mai mult ca sigur.

Încuviinţă din cap.

- Şi aţi suferit cîndva o intervenţie de reformatare cerebrală…

- Numai o ajustare a unor indici comportamentali şi o sinapsare de limbă, domnule Riman.

- N-aveţi cunoştinţă şi de o clauză de monitorizare?

„Clauză de ce?…” se întrebă Ariin. Consilierul îşi dădu seama că femeia nu ştia nimic. BioDesign îşi proteja impecabil investiţia. După cinsprezece ani.

- Puteţi fi mai explicit, domnule Riman?

- Acum cîteva minute am încercat să iniţiem procedura de sechestru pe bunurile imobiliare care, din momentul internării soţului dumneavoastră, vă revin în totalitate. Înţelegeţi, nu? Garanţia pentru creditul extins bio-suport.

Femeia nu răspunse. Consilierul explică mai departe:

- Procedura a fost însă blocată.

- Blocată?…

- Apartamentul dumneavoastră tocmai a trecut în proprietatea BioDesign Trust. Asta n-ar fi fost posibil fără să fiţi supravegheată mental. Foarte probabil chiar din momentul în care aţi aflat despre starea gravă a soţului.

Preţ de cîteva clipe nu se mai auzi decît rumoarea discretă a aparatelor. Şi respiraţia gîfîită bietului Eodort.

- Cine a negociat atunci pentru dumneavoastră?

Fără să înţeleagă interesul conţopistului pentru un astfel de amănunt, răspunse totuşi:

- Tatăl meu, domnule.

Consilierul schiţă un început de zîmbet admirativ.

- Un negociator bun… Banii de la BioDesign nu v-au fost transferaţi electronic. Îi veţi putea ridica numai personal. Vor fi, în mod cert, doar o parte din valoarea de piaţă a apartamentului. Cam zece procente…

Preţ de o clipă, Riman simulă politicos că ezită. Apoi lovi fatal:

- Trebuie să vă anunţ însă că domnul J’Mara nu mai are de trăit decît cel mult cîteva minute. Conturile sale sînt aproape epuizate şi, în aceste condiţii, sistemul bio-suport va înceta să-l mai susţină…

Pîlpîind ca o lumînare gata să se stingă, Eodort J’Mara auzea încă tot. Ca nişte uleiuri grele îi mai umblau prin minte cîteva gînduri. Bătrînul Svarzenbek, declasatul, ar fi fost în Teritoriile Metropolitane un consilier comercial strălucit. Mult mai bun decît el. Probabil chiar şi decît acest Riman, care trebuie că avea totuşi destul fler, de vreme ce lucra pentru cioclii din trustul medical.

Se simţi dintr-odată foarte liniştit. Şi foarte mîndru de socrul său. Alesese soluţia cea mai bună pentru biata Betty, chiar în timp ce o vindea ca pe un obiect. Averea lui, de care era mîndru, se va topi în conturile trusturilor hulpave, dar Ariin se va alege şi ea cu ceva. O firimitură, desigur, dar suficient ca să-şi plătească zborul pînă în colonii. Unde îşi va regăsi familia. Sigur o va regăsi…

Şi-i imagină întîlnindu-se pe cosmoport. Pe bătrînul Svarzenbek sărutîndu-şi cu uimire nepotul pe care-l vedea pentru prima oară. Pe Betty repezindu-i-se-n în braţe, şi pe el o strîngînd-o aprig la piept, ca pe un odor. Apoi îl învălui oboseala, ca o apă călduţă. Îl cuprinse o tristeţe ca un asfinţit. Apoi o bucurie albastră, ca o mare.

Dansul aburilor din jur se întunecă încet, în vreme ce sistemul bio-suport sugea lacom din conturi ultimele mii de unităţi.

Şi sunetele se topiră într-o prăpastie de tăcere…

Măturînd cu farurile ierburile cenuşii, incerte, o maşină de teren se apropia dinspre capătul benzii betonate. Se auziră nişte comenzi scurte, guturale, la care, ridicîndu-şi armele de pe jos şi potrivindu-şi la iuţeală accesoriile echipamentului, cei trei sute de bărbaţi încremeniră în cele din urmă în rînduri verzui, compacte.

Jeepul frînă brusc şi parcă lansat de forţa inerţială a smuciturii, Hiena, teribilul colonel Schroeder, sări peste portieră cu o uşurinţă de necrezut pentru făptura unui individ atît de solid şi îndesat.

Aproape concomitent cu urletul sacadat al maiorului Layton, care ordona prezentarea onorului la comandant, colonelul chemă ofiţerii şi subofiţerii la el, pentru a preciza detaliile de ultimă oră ale misiunii.

MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant, privea distrat prin plafonul transparent al carlingii sclipitoarele constelaţii ale cerului austral. Îşi plecă ochii spre dreapta: copilotul său, Ludwig, studia concentrat orarul de zbor şi frunzărea cu nervozitate hărţile de navigaţie.

- Ei, ce spui de ideea boss-ului? rosti în cele din urmă MacGregor, în engleză. Cînd o fi să-l cureţe în sfîrşit vreun glonţ comunist, o să se grăbească singur spre Iad, cu gîndul să-l fenteze pe Lucifer şi să-i ia locul! He, he, he! se hlizi el încîntat de propria-i glumă.

- De ce rîzi? tresări copilotul. Avea o faţă de adolescent, prelungă, cu ochi albaştri în care tălăzuiau undele întunecate ale unei tainice nelinişti.

- He, he! Mi-l imaginam pe Schroeder-Hiena conducînd iadul în urma unui puci militar!… Şi-apoi… Hă, hă!… Şi-apoi declarînd Raiul spaţiul său vital!

Celălalt se enervă:

- Ia ascultă! Ai ceva cu noi, germanii, ca naţiune? Ce-i tot dai cu spaţiul său vital?!

- Hai, nu fi tîmpit! Doar ştii că n-am prejudecăţi din astea, zise scoţianul împăciuitor. Că la o adică, pentru o primă de periculozitate extremă, plătită în dolari şi nu în ranzi sud-africani, depusă corect în Elveţia, mă şi văd lovind primul cu o bazooka în poarta Sfîntului Petru… Mestecam doar la ideea asta, care e în exclusivitate a Hienei, de a arunca în aer barajul natural dintre lacul Wandoo şi valea aceea ocrotită de junglă, unde e dispersată tabăra coloraţilor… Dar ce ai?! Parcă ţi-ar părea rău că după şase raiduri fără rezultat îi băgăm în sfîrşit la apă, şi încă la propiu…

- Nu!… Nu mă gîndeam la asta, răspunse copilotul, fluturîndu-şi o mînă a nepăsare. Mi-am amintit însă de o veche legendă angoleză referitoare la acest lac Wandoo…

- Se trezeşte în tine Herr Doktor Ludwig Repka, profesorul de la Heidelberg! exclamă oarecum iritat MacGregor. Mă rog, care-i povestea?

Ludwig îi cercetă o clipă, cu dispreţ prea puţin ascuns, faţa pistruiată de roşcovan rotofei şi cam mărginit. Îl ştia superstiţios şi o ocazie ca asta nu trebuia să-i scape:

- Dacă n-aş fi schimbat fără voie cariera universitară pentru cinstea îndoielnică de a pilota hîrbul ăsta, le-aş fi vorbit studenţilor mei despre cele trei state care existau în sud-vestul Africii prin secolul XV: Congo, Lunda şi Gola-an Dango…

- Ei, pe dracu’?! făcu celălalt neîncrezător. Erau negroteii capabili de aşa ceva?

- Mai mult decît atît: aveau o civilizaţie cu adevărat înfloritoare, iar portughezilor le-a trebuit mai bine de o sută de ani pentru a înfrînge rezistenţa lor organizată…

- Mda, rezistă ei şi-acum, şi încă destul de bine! Ce-i însă cu legenda aia?

Ludwig Repka strivi cu dosul palmei un ţînţar uriaş care zumzăia înnebunit deasupra cadranului luminiscent al busolei giromagnetice.

- Zona în centrul căreia se află lacul şi valea Wandoo este o regiune subecuatorială, împădurită, o cetate naturală inexpugnabilă. Cu toate acestea, ambiţioşi, portughezii se străduiau neîncetat să pătrundă pînă acolo, dar toate expediţiile piereau aproape fără urmă.

- Chiar aşa?

- Legenda, care e foarte răspîndită printre angolezi, susţine că atunci cînd unităţile portugheze ajungeau, epuizate, în preajma lacului, din el se ridica o mare pasăre albă care le nimicea fără cruţare…

- Eh, poveşti! Cine dracu’ mai crede în Pasărea Rok, cea cu dinţii de oţel? rînji fără prea multă convingere MacGregor.

- Adevărul e că uneori mai scăpa cu viaţă cîte un militar, sau cîte un călugăr misionar, dar erau atît de zdruncinaţi la minte, încît relatările lor erau socotite ca manifestarea unei boli specifice acelor locuri. Cu toţii susţineau că văzuseră pasărea, una uriaşă, înălţîndu-se, iar în faţa slavei ei, spadele şi lăncile, platoşele şi muschetele se prefăceau în pulbere fumegîndă…

MacGregor asculta fascinat, cu pleoapa ochiului stîng umflată, zbătîndu-se uşor.

- Rahat! Mai ştii de ce vrăjitorii nasoale sînt în stare negrii ăştia?! Uite, îmi povestea un tip cam trăsnit, într-un bar din Windhoek…

Brusc, apelul controlorului de zbor îi readuse în prezent. Şi-au acoperit într-o clipă urechile cu monstruoasele căşti audio, iar degetele, abile, apăsau butoane, conectau circuite, declanşau sclipirea măruntă şi colorată a luminiţelor de control. Rosteau cu voce metalică în interfoane cifre şi cuvinte magice care trezeau la viaţă unealta lor de război.

MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant, porni motoarele, apoi se aplecă spre stînga, pentru a privi şirul lung de oameni care, cu spatele încovoiat, asurziţi de zgomot şi înfioraţi de aerul rece dizlocat de palele dublelor elice de sustentaţie, urcau anonimi, unul cîte unul, în pîntecele vibrînd al aparatului.

*

Încadraţi riguros în formaţie, MacGregor şi Ludwig Repka se aflau la mai puţin de cinci kilometri de obiectiv, cînd observară simultan apariţia, la cîteva grade mai spre vest, a şase bireactoare Buccaneer MK 50 desfăşurate pentru atac.

- Începe dansul! rosti rînjind MacGregor, cu ochii la garnitura de cîte opt bombe a cîte patru sute cincizeci de kilograme, pe care fiecare avion le purta acroşate sub aripi.

Lacul Wandoo sclipea ca o bijuterie verzuie, înconjurat de masa vegetală informă a junglei, peste care pluteau pîcle de ceaţă matinală. În numai cîteva secunde însă, latura sa dinspre nord-est părea un vulcan în erupţie.

Caruselul înfricoşător al morţii înaripate dură mai puţin de trei minute. Gata de acţiune, în perspectiva existenţei vreunui punct de foc al inamicului, unităţile aeropurtate executau, perfect sincronizate, elipse prelungi la o sută de metri înălţime. În preajma lor, ca nişte cîini de pază, temutele elicoptere de asalt Cobra vegheau şi ele gata de intervenţie.

“Acţiunea a reuşit!” transmise prin radio, în dialectul afrikaans, vocea hîrîită a colonelului Schroeder. “Executaţi operaţiunea Sisal!”.

Urma cercetarea văii inundate şi nimicirea supravieţuitorilor.

Unul cîte unul, conform unui grafic riguros, aparatele luau cap-compas spre nord-est. Jos, valurile de fum violaceu, de praf şi mîl dezintegrat în fracţiuni microscopice, care acopereau ca un giulgiu luciul rănit al apei, începură să se destrame.

Învolburate, apele se năpusteau spre breşa deschisă de curînd, tot mai largă sub forţa năprasnică a viiturii.

Din cel de-al treilea elicopter de desant, care patrula singur acum, desupra laturii sudice a lacului, MacGregor şi Ludwig Repka priveau prin interfaţa cu filtre speciale a căştilor de zbor fundul mîlos, împestriţat de verdele murdar al vegetaţiei acvatice.

Ca un trăsnet din senin, glasul Hienei plezni în membranele căştilor:

- Mein Gott! Ce-o fi asta? Numai ruşii… Natürlich! Numai ruşii!…

- Ce spune? întrebă peste umăr MacGregor.

Abia atunci realiză copilotul că Schroeder vorbise în germană, renunţînd pentru prima dată, din cîte ştia el, la africaans, limba patriei sale de adopţiune.

- Dracu’ ştie despre ce ruşi bolboroseşte, îi răspunse nedumerit scoţianului.

Aproape imediat, glasul dintotdeauna al Hienei reveni tunător în căşti:

- Apel general! Operaţiunea Sisal se suspendă şi toate unităţile se regrupează deasupra fostului baraj natural! Misiune: neutralizarea unei baze de rachete, cel mai probabil instalată de sovietici. Consemnul de suspendare a acţiunii în curs: Cuende! Apel general!…

Virînd strîns spre dreapta, Mac Gregor îndreptă aparatul spre centrul fostului lac Wandoo şi acolo zăriră înălţîndu-se graţios profilul neîndoielnic al unei rachete de un alb strălucitor, cu baza celor patru planuri de direcţie acoperită parţial de apă învolburată. Spre vest, într-un elicopter de atac, suspendat la vreo douăzeci de metri înălţime, colonelul Schroeder îi aştepta.

Ludwig comandă deschiderea panourilor laterale blindate şi aproape imediat aparatul trepidă în ritmul mitralierei grele, jumelate, mînuite de soldaţii din pîntecele său. După cîteva secunde, din lansatoarele laterale ale Cobrei porniră simultan două rachete aer-sol, marcîndu-şi culoarul de trecere cu jeturi turbionare de fum alburiu.

Din momentul acela copilotul avu impresia că timpul se dilată. Întîi văzu cum fuzeele argintii îşi încetinesc parcă zborul, întîmpinate din vîrful oval al obiectivului atacat de un lung şir de globuri străvezii, ce străluceau în soare aidoma baloanelor de săpun cu care se jucase în copilărie. Apoi zveltele bombe zburătoare se făcură nevăzute, acolo, la jumătatea drumului lor, pînă unde vîrstaseră văzduhul cu prelungile cozi de cometă.

- E pasărea Wandoo! E pasărea ta răzbunătoare! urlă surescitat MacGregor şi mîinile sale se crispau pe manşă.

Dar Ludwig nu-i răspunse, căci clipa cea lungă nu se terminase: din ciocul sidefiu al păsării nefaste porniseră pe un fir nevăzut alte şiruri de bule străvezii, tot mai mari şi mai transparente pe măsură ce înaintau, stopînd în înaltul cerului aparatul de zbor al Hienei. Şi cei doi văzură din nou cu groază cum şi acesta se dezagregă, cum din punctul acela de impact se desprind şi cad, în poziţii nefireşti, patru trupuri omeneşti şi alveola sclipitoare a cockpit-ului.

În acel moment, sosi şi peste ei duhul globular al păsării lacului Wandoo. Cu uluire, dar şi cu ciudată detaşare, Ludwig simţi întîi cum puntea de metal ce-i lega dantura se pulverizează în particule fine ca de nisip marin, după care văzu cum structura metalică a carcasei aparatului se destramă, simţind în acelaşi timp cum alunecă în gol.

Înălţimea mică, de cinci-zece metri, îi salvase pe cei mai mulţi dintre militarii aflaţi la bordul elicopterului de desant şi totuşi la malul lacului ajunseră numai ei doi, piloţii, după o luptă disperată de a răzbate prin capcanele fundului mlăştinos, ascuns sub un strat de apă în care vegetaţia de alge punea bariere de netrecut. Ceilalţi se înecaseră probabil alunecînd în depresiuni ascunse sau epuizaţi de nesăţioasele lipitori ce colcăiau în mîlul răvăşit de viitură.

Stăteau amîndoi culcaţi pe spate pe povîrnişul malului înalt, la cîţiva paşi numai de răsuflarea umedă şi caldă a pădurii veşnic verzi. În cele din urmă, după ce lansă un lung pomelnic de înjurături în dialectul clanului său, MacGregor se sculă în picioare şi, aplecîndu-se, scutură destul de puternic umărul copilotului.

- Să ne cărăm, Ludwig… Tîrfa aia de Pasăre Rok ne mai poate face vreo figură… S-o ştergem dracului!

Trezit din letargie, Ludwig se sculă în capul oaselor. Se priviră cu spaimă, fiecare dintre ei fiind oglinda fidelă a celuilalt. Din echipament rămăsese o mînă de zdrenţe acoperite de o crustă, parţial uscată, de mîl pestilenţial şi alge gelatinoase. Bocancii nu mai aveau catarame sau crampoane metalice şi era o minune că nu-i pierduseră din picioare. Braţele, pieptul, pulpele mai ales, erau pline de urmele vineţii, însîngerate, lăsate de ventuzele lipitorilor.

- Să-i dăm bătaie! mormăi în cele din urmă Ludwig, întorcîndu-se ca un automat şi pornind primul, clătinîndu-se, spre zidul vertical al junglei.

Abia făcură cîţiva paşi şi o vibraţie neobişnuită a aerului îi opri în loc. Întorcînd capetele şi ridicînd ochii, văzură înălţîndu-se încet marea pasăre albă a lacului Wandoo.

Nici flăcări, nici aburi fierbinţi, nici urlet de motoare reactive în forţaj, ci doar o insolită structură geometrică suspendată în tării. Se oprise la nu prea mare înălţime şi cei doi priveau năuciţi cum culoarea sa de un alb perlat începe să pîlpîie parcă intermitent, topindu-se tot mai mult în transparenţă. Un ţiuit ciudat, de înaltă frecvenţă, începu să le chinuie timpanele şi o ameţeală uşoară îi pătrundea insinuantă.

În cele din urmă, după o ultimă revenire fugară în spectrul vizibil, pasărea lacului Wandoo dispăru cu desăvîrşire.

*

 Pentru cei doi bărbaţi zilele şi nopţile ce urmară îşi pierdură şirul firesc. Se tîrau ca două fiare rănite, înfometaţi şi însîngeraţi, prin pădurea nesfîrşită, coborînd mereu spre sud, pîndind noaptea la marginea satelor răzleţe înşirate de-alungul rîurilor, pentru a fura orice le putea astîmpăra cît de cît foamea.

Pătrunzînd în savană, păşeau împleticit pe solul prăfos, printre tufărişurile spinoase ce le vezicau epiderma chinuită, ocolind cu teamă craalurile înconjurate cu palisade înalte ale negrilor bantu, apoi, mai mult tîrîndu-se ajunseră în nordul deşertului Namib.

Şi cînd, într-o dimineaţă, se treziră înfriguraţi, după ce linseseră roua condensată pe cuticula ciudatei plante Welwitschia mirabilis, în lumina soarelui uriaş care se ridica rapid deasupra orizontului, văzură, la numai cîţiva zeci de paşi depărtare, fîşiile de beton ale unei imposibile autostrăzi.

Se repeziră şi, în genunchi, pipăiră neîncrezători cu palmele însemnul temeinic al civilizaţiei. MacGregor ridică ochii spre tovarăşul său:

- Damned! Cum e posibil? Unde sîntem?!…

Ludwig nu răspunse. Cunoştea zona din survolările anterioare şi avea întipărită în memorie, ca şi celălalt de altfel, imaginea hărţilor pe care le folosiseră zi de zi. Nu se rătăciseră şi totuşi şoseaua asta nu putea să existe în lungul deşertului Namibiei…

Amîndoi zăriră deodată un vehicul strălucitor ce se apropia de ei cu viteză.

- Un automobil! răcni Ludwig sărind în picioare, fluturîndu-şi mîinile deasupra capului.

O maşină curioasă opri silenţios în faţa lor, o portieră translucidă se deschise şi un negru tînăr, înalt şi zvelt, coborî privindu-i cu nesfîrşită uimire:

- Ce-i cu voi? De unde veniţi? întrebă el într-o afrikaans cu accente surprinzătoare.

Se apropiară de el, iar MacGregor ceru cu voce gîtuită:

- Apă! Dă-ne nişte apă…

Băiatul se repezi spre interiorul maşinii şi reveni cu patru recipiente cu conţinut portocaliu. Băură. Limonada fortifiantă le spori puterile sleite.

- Hei, negrule, ne duci şi pe noi?

- Unde? şopti tînărul cercetînd cu teamă înfăţişarea celor două arătări în zdrenţe, cu bărbi şi plete încîlcite din care se zăreau doar nasurile jupuite de vipia soarelui şi ochii sălbatici, injectaţi de suferinţă.

- Spre cel mai apropiat post de poliţie sau spre cea mai la îndemînă bază militară…

Şoferul se urcă la locul său şi, apăsînd un buton, basculă vertical portierele din spate. Cei doi camarazi se instalară şovăitori în fotoliile ce le îmbrăţişară elastic trupurile obosite, uşile se etanşeizară şi vehiculul demară lin.

Bordul neobişnuit, absenţa volanului îi intriga tot mai mult pe foştii piloţi de elicopter, iar tînărul negru, în cămaşa sa albă cu mîneci scurte, părea din cale afară de firav, aşa cum stătea pe locul său din faţă, vizibil neliniştit. Îşi cerceta pasagerii cu coada ochiului şi, în cele din urmă, ezitînd, făcu un contact pe consola împănată de afişaje electronice şi rosti repezit vreo două fraze în dialectul bantu. Un monitor prinse viaţă înfăţişînd imaginea unui bărbat de culoare, cu un chipiu înalt şi un bluzon cu epoleţi nedesluşiţi, care răspunse pe un ton relaxat cîteva cuvinte.

Imediat după sibilinicul schimb de replici, perplecşi, cei doi încercară să înţeleagă ce se petrece, după care MacGregor mormăi în barbă:

- Cu cine ai vorbit, băiete?

- Cu poliţia rutieră…

- O. K.!

După mai puţin de un sfert de ceas văzură venindu-le în întîmpinare, la mică înălţime, un aparat de zbor care aducea cu o uriaşă broască ţestoasă. Tînărul îşi opri maşina cu un puternic oftat de uşurare în faţa aerodinei care bloca acum şoseua. Trei negri filiformi, în uniforme uşoare, cafenii, se apropiară cu pas elastic. Ludwig şi MacGregor coborîră greoi, cu inimile pline de nelinişte.

- Cine sînteţi? întrebă unul dintre poliţişti, care părea să fie şeful, privindu-l insistent pe scoţianul care bolborosea nişte înjurături în barba-i roşcovană, încîlcită şi murdară.

Tovarăşul acestuia se simţi obligat să răspundă:

- Sîntem piloţi din forţa specială aeropurtată a colonelului Schroeder, unitatea 21, cu baza la Groot Fontein…

- …Şi dorim să fim cît mai rapid transportaţi la cea mai apropiată bază aeriană, completă pilotul cu glas obosit, încercînd să descifreze semnificaţia treselor necunoscute de pe epoleţii bărbatului din faţa lui.

- Bine, desigur…, mormăi acesta privindu-l îngîndurat. Eu sînt locotenentul de poliţie N’dola. Veţi veni cu noi…

La bordul celui mai ciudat aparat de zbor din cîte văzuseră pînă atunci, Ludwig şi MacGregor căzură într-o toropeală abulică. La un moment dat, locotenentul îl scutură de braţ pe cel dintîi şi-l întrebă cu falsă indiferenţă:

- Veniţi din misiunea Wandoo?

- Da, da! se grăbi acesta să răspundă. Ne tîrîm de cîteva săptămîni… A fost un dezastru acolo… Un dezastru inimaginabil!

- Ooo! Pasărea…, şuieră şi MacGregor cu ochii înceţoşaţi de o spaimă fără margini.

Aterizară pe un teren gazonat din faţa unui şir de pavilioane mici, cochete, înconjurate de un brîu vegetal care, aşa cum desluşi copilotul cu ochi de profesionist în timpul manevrelor de aterizare, era împrejmuit la rîndul lui de un gard de sîrmă ghimpată şi de posturi de pază.

Coborîră cu toţii şi se îndreptară, în grup, spre singura clădire cu două niveluri. La cîţiva paşi de uşă, Ludwig Repka se opri şi, întorcîndu-se spre locotenentul N’dola, spuse cu tulburare în glas:

- Domnule, cred că am ghicit… Cîţi ani au trecut de cînd ne-am executat misiunea?

Locotenentul ezită o clipă, apoi se hotărî:

- Optzeci şi doi de ani! Iar Namibia este independentă de mai bine de două generaţii. Vă veţi obişnui cu gîndul… Şi pentru noi e inexplicabil ce s-a întîmplat cu dumneavoastră. În ultimii patru ani am recuperat nouăsprezece cazuri…

- Optzeci şi doi! Doamne-Dumnezeule, cum se poate una ca asta?! se lamentă Ludwig, în timp ce MacGregor, lovind cu pumnul lui păros în canatul uşii de care îşi sprijinise fruntea, striga cu voce gîtuită:

- Asta-i răzbunarea păsării Wandoo! Răzbunarea Păsării Rok a coloraţilor!…

- Gura, soldat! se auzi atunci glasul tunător al Hienei.

Cei doi înlemniră. În cadrul uşii stătea chiar temutul colonel Schroeder.

- Gura! repetă el, apoi duse conspirativ degetul la buze: Şşşt! E o mistificare comunistă aici! E mîna ruşilor, le mai spuse în şoaptă, clipind semnificativ din ochiul drept, după care se repezi printre cei doi piloţi, ocoli cu dexteritate grupul poliţiştilor şi, cu mîinile larg desfăcute, începu să alerge peste gazonul verde, imitînd uruitul motoarelor de avion, păcănitul elicopterelor şi răpăitul rafalelor de mitralieră…

Ţi-aduci aminte cînd ai pus piciorul prima dată în casa asta? Cînd ai venit în satul nostru? Nu cred… Erai prea mic, doar ţîţa şi somnul dulce le aveai în cap. Şi tuşa Lina te-a luat în braţe şi te-a îngrijit şi te-a crescut. Şi-ai făcut primii paşi aici, în bătătură, şi-ai căzut, şi-ai plîns. Şi curînd ai alergat…

Îţi spun ca să te gîndeşti, acum pentru tot restul vieţii! Ai văzut ce poţi să faci, ce eşti în stare, puţini sînt cei aleşi. Eu doar vorbesc, n-am altă putere; tu ascultă şi alege acum.

Ai alergat, ai alergat prin toată uliţa. Şi-ai dat atunci peste Cuţa ţiganca prima oară, mai ştii? Doi ani mai mare, te-a împins şi-ai căzut. Drept în fund te-ai dus. Te-ai ridicat şi te-a împins din nou. Şi-apoi a rîs, şi-ai rîs şi tu. A rîs şi văr-su, Ion Slătaru, şi-aţi alergat cu toţii chiuind. Erau şi ei copii la vremea aia, doar nişte copii…

- Eşti prost, ori ce? a zis ea.

Ţi-aduci aminte ce-aţi mai rîs? Aşa i-ai cunoscut pe Mili, Tică, Ona, pe Ghiţă, de-i ziceţi Sîrbu, Maria, Adi şi Vasile, veniţi ca şi tine la ţară. Cu Vasile te-ai dus la şcoală, aceeaşi clasă, aceeaşi bancă, acelaşi creion ros. Departe, la oraş, unde şcoala-i mai încăpătoare ca primăria noastră.

Şi cînd te-ai întors, vacanţa mare, un cap mai înalt şi şapcă nouă, carte cu pagini dese la subţioară, nimic n-a mai fost ca înainte. Cuţa avea acum un semn pe obraz, acolo unde baba Şchioapa i-a aruncat lumînarea aprinsă. Şi-ar fi ars-o poate cu totul, acolo, în uşa bisericii, de n-ar fi sărit popa cel tînăr s-o potolească. Că e păcat să spurci locul cel sfînt, fie că sufletul păcătos îţi stă în cale.

Şi-ai aflat multe în vara aia, chiar de n-ai ştiut că le-ai aflat. Ţi-ai făcut prieteni noi, că acum Cuţa şi Ion nu mai umblau cu picii; Radu din clasa a patra era cu ei, şi le-arăta pădurea şi lacurile, şi tot ce tu nu puteai să vezi.

- Eşti băiat cu carte acuma, ţi-a zis tuşa, nu te-nhăita cu toată lumea.

Te-a mîngîiat pe frunte şi ţi-a pus în braţe plasa cu sticle. Să fugi la tanti Ana, s-aduci lapte. Că vaca tuşii era stearpă anul ală, ţi-aduci aminte? Şi tanti Ana îţi da laptele şi-ţi spunea de toate. Ţi-a zis de sat, cum s-a ridicat între lacuri, cînd lumea n-avea trenuri ori drumuri drepte ori lumină. Şi locul era blestemat, aşa au zis, că nimeni n-apuca bătrîneţea, şi-au vrut să plece. Au rămas doar cîţiva, şi cei de-au rămas au trăit cu bine, mai mult ca-n alte părţi, şi satul a crescut peste pădure, în buza apei. Înţelegi acum?

Te strigă tuşa Lina, e gata prînzul! Nu te dai jos din pat?! Băiete, e timpul…

N-ai luat seama la tanti Ana, erau poveşti ce-ţi spunea atunci. Cum a trăit s-apuce suta, cum ştie fiecare piatră din sat. Cum dincolo de lacuri e-o altă lume, cum satul e aparte. Şi cum lumea o ascultă şi ea le dă sfaturi. Erau poveşti ce spunea bătrîna, tu erai băiat cu şcoală…

Ţi-a spus de baba Şchioapa şi de tovarăşi, de ta-su, care-a murit în puşcărie. Şi ea a stat doi ani acolo, şi-au bătut-o tovarăşii şi i-au rupt piciorul. Şi s-a întors oloagă-n sat, şi singură. Săracă s-a întors şi nici acum nu uită pămînturile ei, lacurile ei, pădurile ei. Şi s-a uscat apoi, că nimeni nu s-a mai uitat la ea; şi s-a uscat cu casele ţiganilor în ochi, case ridicate pe grădinile lui ta-su, cu cărămizi din conacul lui ta-su.

Te strigă iar! Chiar vrei să zaci pînă la apus, copile?

Aşa ai zăcut şi astă iarnă, cu zăpada pînă-n geam, cu ceaiuri calde şi cu miere. Nu era boală, ci doar lene. De Anu’ Nou ai stat in pat c-o carte-n mînă; poveşti de peste oceane, sălbateci din trecut. Şi-atunci Cuţa ţi-a bătut în geam, iar tu ai stins lumina. De teamă, nu-i aşa? Luna ţi-o arăta în fereastră ca-n ziua mare; avea şi semnul pe obraz, în partea dreaptă, o lacrimă de foc. Şi-a rîs de tine, şi-ai rîs şi tu. În noapte şi-a desfăcut cojocul, apoi şi-a tras bluza-n sus. O clipă, poate două, ai stat privind în Luna plină. Şi-a rîs de tine, şi tu n-ai mai rîs deloc.

A strîns masa tuşa, să ştii. Nimic pînă diseară…

Şi anul trecut, ţi-aduci aminte? Tot tanti Ana ţi-a zis de Gheorghe, bărbat în toată firea, care umblă acum cu Ion, Radu şi Cuţa cît e ziua de lungă. Cît să aibă? Douăzeci? Poate mai mult. L-au căutat să-l ia-n armată, dar el a fugit. L-au căutat apoi cu cîini şi poliţai, de s-a ascuns în lacuri. Ştii toată zarva, l-au dat şi la ziar. O zi a stat în apă şi cu toţii au crezut că s-a dus. Dar el a ieşit în noapte şi doar de foame a ieşit, a zis lumea. Da, tanti Ana a vorbit cu popa cel bătrîn, care a vorbit cu fi-su, la oraş, şi i-au scos o hîrtie că nu-i întreg la cap. Şi-aşa a rămas Gheorghe în sat.

Cît mai stai întins?! La ce-ţi foloseşte, te întreb…

N-ai stat în pat acum două nopţi; o săptămînă şi-ai fi plecat înapoi la şcoală. Fără mine, fără griji. Înapoi la viaţa de oraş. Dar ai ieşit să vezi scandalul, că Şchioapa tot ţipa în noapte. Durerea morţii, ce să-i faci. La anii ei doar lumînările i le-au aprins vecinii, nici nu s-au gîndit să cheme doctorul de peste deal. Şi-au stat de veghe şi-au trimis vorbă la popă să vină. Cel bătrîn, că cel tînăr e plecat din sat acum.

Da, mai nimeni n-a dormit de ţipetele ei. Tu te-ai tras lîngă gard pentru o clipă. Şi-ai vrut să pleci apoi; dar ai văzut trupurile goale, încordate în beznă, de cealaltă parte a casei. Cei patru erau la pîndă, ţiganca în faţă. I-ai văzut clar, iar ei te-au văzut pe tine. N-au zis nimic, nici tu. Au privit spre lacuri şi tu ai făcut la fel. Ai simţit la fel. Venea, era aproape, tot mai aproape, înotînd în întuneric.

- Pleacă! a ţipat Cuţa numai pentru tine.

- Rămîi, băiete! ţi-am şoptit pentru prima oară.

Şi ai rămas; ai fi rămas şi fără îndemnul meu, sînt sigur de asta.

S-a apropiat cu urlete neauzite, cu aripi sfîşiate scurgîndu-se din genunchi. Nu erau aripi ca toate aripile; băteau pe dos, străduindu-se să-l ţină la pămînt, cu ghearele poticnite în ţărîna mocirlită de ploaia serii. S-a apropiat plîngîndu-şi foamea, cu ochii întinşi pe faţa topită între umeri. Nu erau ochi ca toţi ochii; priveau înăuntru, orbi, sorbind lumea către întuneric.

S-a rotit în jurul casei, adulmecînd strigătele morţii. Adulmeca prin tot trupul împrăştiat peste gradină, printre ulucile umede, în drumul pe care venise. Atunci i-au sărit în spinare. Cuţa, Radu, Ion şi Gheorghe, ultimul cît toţi ceilalţi trei la un loc. Ai împietrit în clipa aia, aşa-i? Sfîrşitul nu poate fi înfruntat, atîta lucru ştiai şi tu, băiat cu carte…

Dar ei îl înfruntau. Ţiganca nebună, ai văzut-o cum îşi vîră mîinile pînă la coate în ochii care nu erau ochi. Cei doi băieţi atîrnau fiecare de cîte o aripă; iar Gheorghe se încolăcise precum un şarpe, tot una cu mîinile rămurite. Mîini care nu erau mîini ca toate mîinile; se întorceau în acelaşi loc din care plecau, crescînd umeri peste umeri.

Şi erau prea slabi ca să-l dovedească, oricît s-ar fi străduit, răcnetele lor contopindu-se cu ale lui într-o tăcere surdă. Atunci ţi-ai lepădat hainele, chiar înainte ca eu să-ţi spun, şi le-ai sărit în ajutor. Ţipătul tău a acoperit totul, groaza ţi-a întărit muşchii. Aripile au cedat cu scrîşnete groase, au cedat o dată cu voinţa ta. I-aţi dat drumul. I-aţi dat drumul să se ridice, tras către norii acoperind satul. Şi s-a spart în mii de bucăţi cînd norii l-au atins, împroşcînd totul. Ţi-ai acoperit faţa cu amîndouă mîinile. Degeaba, aşa-i? Păcura se întinsese peste voi cinci, intrîndu-vă în ochi, în gură, în piele. Nimic altceva nu era atins, doar voi.

- Spre lac, a şoptit fata, şi-aţi alergat după ea.

Ai fi alergat oricum, ai fi alergat după ea toată noaptea.

- Doar apa lacului ne spală, ţi-a zis Ion mai tîrziu, scufundaţi departe de mal. Din lacuri se nasc, aici trebuie să se întoarcă…

E timpul, băiete, e timpul să alegi. Amîni asta din clipa în care tuşa Lina ţi-a spus în zori că Cel de Sus i-a mai dat zile Şchioapei. Amîni chiar din clipa în care Cuţa te-a tras la mal şi ţi-a spus să nu te mai întorci niciodată în sat. Da, încă poţi să uiţi totul, să pleci acasă şi să nu mai pui piciorul aici, între lacuri. Să îngropi vocea mea adînc, înapoi în spatele capului, să ignori demonii arătaţi numai celor aleşi. Să nu mai priveşti niciodată în urmă…

Ieşi din peşteră, călcînd asemenea unui beţivan de-abia ridicat dintr-un şanţ. Mîna dreaptă strîngea cu înverşunare faldurile linţoliului îngălbenit, lipit de şolduri. Tufa de măslin care se chinuia să umbrească mormîntul era uscată de mult timp. De altfel, cît vedeai cu ochii nu se zărea nimic verde, doar pietre, vîrfuri tocite de coline, o albie prăfuită şi şarpele negru, îndepărtat, al unui drum. Porni într-acolo, întrebîndu-se unde dispăruseră semnele puterii romane.

Drumul era ciudat, o suprafaţă netedă, neagră şi fierbinte, în care tălpile lăsau urme uşoare. O apucă înspre răsărit, sperînd că geografia locală nu apucase să se schimbe prea mult. După un timp, auzi un şuierat sinistru în urmă, o clipă se gîndi la Diavol şi la ispitele sale, dar vehiculul ce se apropia cu viteză nu părea să aibă în comun cu Infernul decît fumul negru ce izbucnea de sub roţi. Camioneta opri la cîţiva paşi de el, şoferul se aplecă peste portieră, scuipă o bucată galbenă de tutun de mestecat chiar între picioarele sale şi îi făcu semn să urce pe partea cealaltă.

Bancheta din vinilin negru era fierbinte şi acoperită cu un strat subţire de praf. Mătură cu dosul palmei peste suprafaţa sa şi se aşeză cît mai aproape de margine. Bărbatul de la volan avea faţa măslinie şi o mustaţă neagră, răsucită cu vîrfurile în sus. Purta ochelari de soare şi o şapcă de pînză galbenă, cu o reclamă pe jumătate ştearsă. Îl măsură cîteva clipe pe deasupra ramei ochelarilor, apoi manevră schimbătorul de viteze şi porni hadurghia din loc. După ce motorul îşi intră în ritm, întoarse capul spre el şi-l întrebă încotro merge în îmbrăcămintea aceea ciudată.

Ciudat era el, se gîndi, dar nu cuteză să spună cu voce tare. După un timp, îi răspunse, pe un ton potolit, că are de îndeplinit o misiune sfîntă şi că hainele sale sînt potrivite cu credinţa sa. Celălalt scuipă pe geam, îşi trase mustaţa de unul dintre vîrfuri şi-l întrebă dacă este vorba despre o misiune fanatică, situaţie în care el se vede nevoit să-l dea jos, deoarece nu are nevoie de necazuri cu poliţia. Oftă şi-i spuse că s-a întors să mîntuie lumea, aşa că poate să-l lase oriunde doreşte, în drum.

- Să mîntui lumea?! bombăni mirat şoferul şi clătină din cap. Cine ţi-a spus ţie, străine, că lumea asta ar avea nevoie de vreo mîntuire? La toţi dracii, de bani, de femei frumoase, de bere bună şi de vacanţe la Copa Cabana, da, da, de asta are nevoie lumea noastră. Dacă mîntuirea ta aduce cu ea chestiile astea, atunci se cheamă că eşti binevenit.

Ajunseră la o intersecţie semaforizată, la intrarea într-un oraş mare, cu un trafic aglomerat. Îi strigă să coboare şi, dacă nu cunoaşte Ierusalimul de Est, s-o ia drept înainte, pînă la prima staţie de metrou, unde o să se poată orienta pe harta de la intrare.

Oraşul îl întîmpină cu forfota-i nepăsătoare, cu norii de fum ai eşapamentelor şi cu mirosul de asfalt încins. Reclame ţipătoare îi asaltară retinele, postere uriaşe cu trupul unei femei aproape complet dezbrăcate păreau că sînt gata să se prăbuşească peste el din mai multe direcţii, o clădire înaltă pînă la nori, zveltă ca o lamă, cu sute de geamuri se ivi sclipind orbitor de după un colţ, vehicule ţipător colorate alergau la cîţiva paşi de el cu viteze înspăimîntătoare…

I se făcu foame şi, mai ales, sete. Se aşeză pe un colţ de bordură, încins de soare, şi se concentră să facă o minune. Nu reuşi. Nici nu era de mirare, îşi zise, trecuseră doar atîta veacuri de cînd o realizase pe ultima, probabil că-şi pierduse îndemînarea sau, poate, cine ştie, bioenergia era de vină.

Se aşeză la rînd, în faţa unei tonete unde se vindeau hamburgheri, dar vînzătorul îl înjură şi-l izgoni cînd îi spuse că nu are bani. O femeie îl numi vagabond şi-i strigă să se ducă la muncă, Primăria asigura tuturor celor ce se găseau în şomaj un loc la întreţinerea străzilor şi a spaţiilor verzi. Un bărbat cu cămaşă portocalie şi cu o chelie impunătoare, pe care şi-o ştergea mereu cu batista, îi prezentă o legitimaţie, îi spuse că este de la „Protecţia socială” şi vru să-l înscrie într-un catastif pentru a-l trimite la o cantină a săracilor, dar cînd auzi cum se numeşte se uită urît la el şi vîrî catastiful într-o geantă din piele.

Rătăci mult timp fără ţintă, încercînd să înţeleagă ceea ce îi trecea pe dinaintea ochilor. Într-un tîrziu, frînt de oboseală, intră în umbra plăcută a unui bazar. Lîngă un coş de gunoi cerşea un bărbat orb, care avea un certificat de cerşetor parafat de Primărie atîrnat de umărul drept. Încercă din nou o minune, în speranţa că-l va putea ajuta pe sărmanul om, dar nu reuşi să obţină nimic altceva în afară de o scînteie albă şi un miros pătrunzător de usturoi.

Către seară, ajunse într-un scuar plin de cupluri elegant îmbrăcate, care se plimbau printre statui de marmură sau se înghesuiau pe bănci, în umbra boscheţilor de mirt şi de oleandru. O vreme îi privi, căutînd să priceapă care dintre ei ar fi interesat de poruncile Tatălui şi, cînd văzu că unii îşi schimbau direcţia de mers pentru a se uita la el plini de curiozitate, se căţără pe o bancă şi începu să predice. Le vorbi despre menirea omului, despre viaţa întru credinţă, despre Diavol şi uneltirile sale perfide, despre mîntuire, despre viaţa de apoi, despre Rai şi despre Iad.

Curioşii ascultară puţin, apoi îşi continuară plimbarea, nemailuîndu-l în seamă. Un stol de porumbei se învîrteji pe deasupra şi crezu că Cel de Sus i-a auzit ruga şi i-a înapoiat darul, dar mîinile continuau să se agite în van prin aer, fără să reuşească să materializeze nimic. Un cîine se apropie de bancă, ridică piciorul din spate şi slobozi un jet de urină, după care lătră scurt şi fugi pe o alee lăturalnică. Nu descurajă şi continuă să peroreze, încredinţat că drumul său către mîntuirea lumii întregi se afla de-abia la început.

Cînd primele stele sclipiră prin frunzişul întunecat al copacilor, îşi drese glasul, luă o pauză şi-şi coborî privirile. Un bărbat îmbrăcat în haine negre, cu o tichiuţă albă pe creştet, se aşezase pe banca vecină şi părea să-l soarbă din ochi. Zîmbi în întuneric şi clătină din cap, satisfăcut. În sfîrşit, primul ascultător în lumea aceasta de păcătoşi!

Se îndreptă spre el şi se aşeză alături, cu mîinile în poală. În depărtare, se auzea o sirenă de poliţie, vuind ascuţit pe deasupra zgomotului surd al motoarelor. Îl întrebă dacă îi plăcuse predica.

- Predica… Predica asta am ascultat-o de atîtea ori, că o ştiu mai bine ca Tine. De două mii de ani am fost prezent la toate întîlnirile pe care le-ai promis oamenilor, răspunse încet celălalt.

Întinse un deget şovăielnic şi atinse crusta de sînge închegat a rănii de pe dosul palmei.

- Pentru că, acum, ai venit, într-adevăr. Eşti chiar tu, Învăţătorule, nu? În sfîrşit, prea lungul chin a luat sfîrşit! Iisus, lumea asta a ajuns aşa cum o vezi, pentru că după Înălţarea Ta totul s-a clădit pe minciuna evangheliştilor.  Marcu este cel care m-a urît şi de la el au copiat toţi ceilalţi. Adevărul, Mîntuitorule… adevărul este că cel care te-a vîndut lui Pilat a fost Petre, nu eu. Petre te-a iubit numai pentru puterea care urma să i se încredinţeze după crucificarea Ta, pe care a folosit-o apoi întru gloria sa, construind Biserica, un loc unde proslăvindu-te pe Tine oamenii îi lăudau de fapt pe capii acesteia. S-a folosit de Tine pentru că nu a crezut în Tine, aşa cum am crezut eu.

Tăcu o clipă şi-şi linse buzele.

- Aceasta, de fapt, a fost ultima ispită la care ai fost supus. Şi ai pierdut, Învăţătorule, deoarece acum Biserica este mai puternică decît Tine, nu mai poţi să mîntui pe nimeni fără acordul ei, iar dacă papa te anatemizează, o să fii din nou crucificat, de data asta ca un simplu muritor. Istoria, Iisuse, istoria nu este cea presupusă de noi la Cina cea de taină. Am greşit mult… Mult. În fine…

- Am greşit? întrebă celălalt cu glas pierdut.

- E greu să accepţi adevărul, nu? Am fost trimis să-ţi spun că rolul Tău s-a încheiat şi că, de acum încolo, existenţa ta va fi cea a unui simplu muritor.

Iuda se ridică încet de pe bancă, se aplecă spre el, îi duse mîna dreaptă la buze şi i-o sărută, apoi se îndreptă cu paşi tîrşiţi către ieşirea din scuar.

- Hei, strigă brusc cel rămas pe bancă, ce trebuie să fac acum? La cine să merg şi cui să vorbesc? Hei, omule, cine te-a trimis?

Oricum, figura asta de stil e o stupizenie, fiindcă Apocalipsa deja a fost şi, dintr-un motiv care-mi scapă, m-a ocolit cu graţia unui elefant beat. Sună totuşi frumos, chestia asta cu trîmbiţele Apocalipsei. Nu m-am temut niciodată de sfîrşitul lumii, nu cu adevărat adică, şi oricum n-am crezut că va veni înainte de 2012. Calendarul mayaş părea, la urma urmei, un motiv la fel de potrivit pentru ceva haz de necaz ca acceleratorul de particule, cutremurul cel mare sau gripa porcină ori altă epidemie de serviciu. Şi uite că ne-a jucat tuturor o festă urîtă. Unde ajunsese lumea asta, dacă nici în moştenirea mayaşă nu puteam avea încredere?

Îmi faci semn că am deviat de la subiect. Sigur, ai dreptate. Dar e bine că mai pot să rîd, chiar dacă sună puţin dement. De fapt, ceva mai mult. Dar e perfect scuzabil, totuşi. În primele ore de după fenomen – aşa-i zic, fiindcă nu ştiu cum să-i spun altfel – probabil că am fost ţicnită de-a dreptul.

Nici nu-mi amintesc mare lucru. Doar că fugeam prin oraş, printre lumini şi bubuituri, şi moviliţe de…  Încă mă întreb cum de n-am dat colţul atunci. Hotărît lucru, Doamna cu coasa se fereşte de mine mai ceva ca hoţul de buzunare de privirea vigilentă a gardianului. Uite, de ăştia nu e rău c-am scăpat! Păcat că nu mai avem cum să ne plimbăm cu tramvaiul ştiind că portofelul ne e în siguranţă. Chiar în tramvai eram atunci. Se oprise în Piaţa Unirii. Aveam încă un pas pînă la uşă şi, pînă să-mi dau seama ce se întîmplă, pe scaune şi pe podea, chiar pe locul vatmanului, oase de toate mărimile se iţeau din haine. Oase de fetiţă cu ghiozdan roz, plin de abţibilduri. Oase de moşneag ţîfnos că nu i-am dat locul şi de gospodină încărcată cu tot meniul săptămînii viitoare. Oase de beţivan mirosind a ţuică proastă, cu chef de vorbă şi limbă împleticită. Lucioase, ireale în linţoliile lor de toate culorile, ca într-un cimitir preistoric înveşmîntat pentru carnaval. Oase de pe care carnea, pielea, părul, unghiile, ochii s-au topit în cîteva secunde, prinse fără voie într-un sinistru şi inexplicabil număr de magie. Abracadabra! Şi au dispărut.

Ai dreptate, amintirile astea ar trebui uitate. Dacă aş putea… Dar nu pot, aşa că le deapăn acum, deşi nu sînt potrivite pentru tine. Ai să mă ierţi. Vreau să înţelegi de ce tot ce eram s-a strîmbat, s-a hîit ca lumea mea. Lumea noastră…

Şi cum să nu-ţi pierzi cumpătul după asemenea spectacol? Cum să nu alergi, cu plămînii explodînd, în singura direcţie care contează, spre singurul loc în care speri, şi te rogi unui Dumnezeu în care nu crezi, să găseşti totul ca înainte? Cum să nu izbeşti uşa, învineţindu-ţi umărul drept, şi cum să nu strigi vorbe fără şir, cu lacrimile udîndu-ţi gulerul bluzei roşii, cumpărate de la toneta din colţ? Cum să nu cazi în genunchi pe podea, lîngă grămada de haine din care iese ceva, un fel de minge pudrată din belşug cu zahăr vanilat, dar care ştii că nu e minge? Nu poţi să o atingi, nu poţi nici măcar să spui în gînd ce e, poţi doar să ieşi de acolo, să pleci de lîngă oroarea albă…

Sigur că următoarele ore s-au pierdut în ceaţă! Presupun că au fost vreo doişpe. Nu cred că aş fi rezistat mai mult fără să mi se facă foame. Aşa m-am şi trezit, muşcînd dintr-o bucată de pastramă, la alimentara din centrul cartierului. Încă era rece, iar eu înfulecam lîngă galantar şi scoteam sunete din acelea pentru care mama te cicăleşte o zi întreagă cînd eşti mic. Numai că pe mine nu prea mai avea cine să mă cicălească. Am lăsat carnea să cadă pe podea şi atunci mi-am dat seama că sînt udă leoarcă. Plouase. Şi slavă Domnului, fiindcă au fost destule incendii. Dar nu chiar foarte multe, şi nici explozii prea puternice, în nici un caz distrugerea la care te-ai aştepta pentru sfîrşitul lumii.

Acum, cînd îţi povestesc, îmi dau seama că, de fapt, a fost un sfîrşit de lume destul de liniştit, ca un Revelion de criză. Puţin zgomot, puţin fum, apoi încremenire. Şi acum oraşul arată destul de bine, dacă nu bagi în seamă maşinile zobite şi găurile afumate din pereţii unor blocuri. Şi nici mirosul de împuţit. Dar ce să faci, e august şi soarele ne pîrjoleşte de parcă nu i-ar păsa de nimic, ba chiar s-ar bucura că are mai puţini cîrcotaşi care să se plîngă de el. Ştii ce mi-ar plăcea? Să văd iar arteziana aruncînd un jet de apă spre el, convinsă că poate să-l ajungă, dacă nu acum, atunci data viitoare. Şi tare-mi mai lipsesc porumbeii. Dar poate te-ai plictisit şi am să dau bice istoriei mele.

Cînd am ieşit din magazin era noapte şi ultimele pîlpîiri ale unui incendiu se zăreau undeva, la capătul străzii, dintr-un fel de puzzle de maşini. Le-am admirat o vreme şi, cînd s-au potolit, mi-am zis că nu aud nici cîinii, nici ciorile, nici sirenele vreunei maşini de pompieri. Totuşi, atunci puteam încă alunga spectrul singurătăţii, puteam să-mi spun că ajutorul va veni, că trebuie doar să-l aştept.

Şi am plîns şi am aşteptat toată noaptea, ghemuită pe o bancă, fiindcă nu puteam să mă întorc acasă, nu încă. Iar dimineaţa, am început să caut. Poate alţii erau răniţi, aveau nevoie de ajutor mai mult ca mine. Cum putusem să fiu atît de egoistă? Nu trebuia să stau cu mîinile încrucişate, dacă fusesem atît de norocoasă să scap fără o zgîrietură. Aşa că am intrat în magazine şi am strigat pe străzi pînă mi-am pierdut glasul. Am dat buzna în spitale, în şcoli şi la secţiile de poliţie. Am căutat la prefectură şi la primărie, m-am prăbuşit, epuizată, pe o bancă în parcul de la teatru. Oraşul meu era un cavou uriaş, umplut fără slujbă de îngropăciune. Chiar dacă m-aş fi putut mişca, mintea mea n-ar mai fi suportat încă o căutare.

De-aia, cînd s-a întunecat, m-am lungit pe iarba care mirosea a pipi de cîine şi am ascultat liniştea. Niciodată nu mi se păruse atît de înspăimîntătoare, poate fiindcă niciodată nu fusese linişte cu adevărat. Aveam mare nevoie de un gînd frumos. Ceva care să mă oprească să mă tîrăsc pînă în mijlocul aleii şi să-mi zdrobesc fruntea de asfalt. Şi mi-am zis că, dacă oraşul ăsta fusese pustiit de o nenorocire pe care nu o înţelegeam, nu era obligatoriu să se fi întîmplat asta peste tot. Poate chiar atunci, undeva, la zece kilometri sau la o sută, oamenii se întrebau de ce punctul nostru de pe hartă s-a întunecat. Poate chiar atunci, camioane pline cu soldaţi, şi cu doctori, şi cu savanţi goneau în noapte, înghiţind kilometru după kilometru. Îi şi vedeam, feţe atente, trupuri încordate, minţi alerte, pregătindu-se să rezolve misterul, să găsească supravieţuitori.

După cum ziceam, mă cam ţicnisem. Oare de ce am văzut camioane şi nu avioane ori elicoptere? Dar mă simţeam mai bine şi am putut adormi, convinsă că dimineaţă totul se va întoarce la o oarecare normalitate. Vezi cît de dusă eram? Zîmbeşti. Ai dreptate, cine e întreg la minte acum?

Fireşte că a doua zi eram singură. Şi mi-era foame, şi trebuia să-mi fac nevoile şi să mă spăl, şi să-mi schimb hainele şi am luat-o iar razna. L-am înjurat pe Dumnezeu, dacă exista şi glumise aşa pe seama mea, şi dup-aia l-am rugat să mă ierte şi să mă ajute şi n-am văzut cerul ori pămîntul deschizîndu-se.

Cred că, la un moment dat, am făcut pe mine, şi mi-e oarecum ruşine să-ţi spun asta, dar ce mai contează, tu oricum îmi zîmbeşti. Bine totuşi că nu m-ai văzut chiar atunci, fiindcă te-ai fi speriat şi n-ai mai fi vrut să fii cu mine. Şi zău că nu ştiu ce aş fi făcut.

Am umblat în pielea goală în dimineaţa aia, de parcă sfîrşitul lui iulie mă prinsese în concediu, la Vama Veche. Am lălăit în şoaptă toate cîntecele pe care le ştiam, fiindcă era mai bine decît să aud doar foşnetul vîntului printre copaci şi să mă gîndesc la moviliţele care mă înconjurau. Oameni pe care-i iubisem, şi-i urîsem, şi-mi fuseseră indiferenţi. Oameni pe care nu-i cunoscusem, dar mă lovisem de ei în tramvai, la piaţă, printre betoane. Oameni cu care nu mi se încrucişaseră paşii niciodată. Sute de mii de oameni.

Oricum, abia pe la amiază, cînd am intrat în supermarket, am început să gîndesc iar cît de cît limpede.  Destul cît să mă spăl şi să iau de pe raft un tricou, adidaşi şi nişte blugi. Chiar mi-am luat haine asortate.

Îţi dai seama? A-sor-ta-te! De parcă mi-ar fi putut critica cineva gusturile. În fine, atunci am găsit aparatul de radio. Da, văd că întorsătura asta ţi s-a părut interesantă.

Nu i-am dat drumul imediat. Mă simţeam încă destul de fragilă şi, măcar într-un colţişor al minţii, cred că ştiam că mă aşteaptă o altă deziluzie. L-am pus doar în cărucior, printre pături, spirt, apă plată, cărbuni pentru grătar… Căruciorul pentru Apocalipsă.

Sună bine, nu? Nu mă pot abţine să rîd, iartă-mă!

Am tras căruciorul după mine pînă acasă. A fost singura dată cînd am mai urcat în apartament. Nu mă gîndeam la vreo înmormîntare sau ceva de genul ăsta. Nici nu mă pricep să sap gropi. Pur şi simplu, am adunat oasele într-o pătură. A ieşit o bocceluţă nu foarte mare.

Ce-am făcut cu ea? Dacă o să am chef, am să-ţi spun asta altădată. Nu te superi dacă păstrez un mic secret, nu? Avem timp să vorbim. Doamne, ce dor mi-era să vorbesc cu cineva!

Era clar că nu mai puteam locui acolo, şi nu doar fiindcă instalaţiile sanitare nu funcţionau ori fiindcă mă temeam de vreo explozie întîrziată. Nu, era ca şi cum aş fi dormit într-un mormînt, iar eu mă tem de stafii. Dintotdeauna m-am temut, probabil am văzut prea multe filme sau am citit prea multe cărţi pe tema asta.

O ştii pe aia cu hotelul? N-ai cum să o ştii, sigur n-ai citit-o. Sinistră de-a dreptul! Poate era stupidă frica mea, dar toţi sîntem, pînă la urmă, suma temerilor noastre.

Iar eu mi-am adunat ceva lucruşoare şi mi-am luat rămas bun de la viaţa mea de pînă atunci. I-am cîntat de-a dreptul prohodul şi am plecat fără să privesc în urmă. Mi-am făcut tabăra pe lîngă malul Bahluiului şi am dat drumul la radio. După vreo oră, a trebuit să recunosc. Doar paraziţi, pe toate frecvenţele. Nici măcar vreun post străin, vreun aiurit care să strige despre sfîrşitul lumii în orice altă limbă. Era atît de evident, încît nici măcar nu m-am mai şocat. Doar l-am închis, am înteţit focul, am desfăcut o conservă de fasole şi mi-am prăjit două ochiuri. Am udat totul cu o sticlă de Cola. Expira în decembrie. Multă marfă o să expire atunci. Poate chiar şi noi.

Nu te supăra, am glumit!

Am privit flăcările şi m-am întrebat ce voi face. Mi-am zis că tipul de acolo, de sus, ar fi trebuit să aleagă drept singur supravieţuitor al Apocalipsei pe altcineva. Orişicît, nu o tipă de 35 de ani, fără urmă de cunoştinţe tehnice, care n-a făcut în viaţa ei sport şi habar n-are de agricultură. Dar poate Dumnezeu are un simţ al umorului mai pervers sau ochii lui atotcunoscători, şi pletele aurii, şi carnea i s-au dus, dezgolind o alcătuire de oase prea lumească.

Nu-ţi place că vorbesc aşa? Iartă-mă! Ai dreptate. Dumnezeu nu avea cum să moară, doar mi te-a dat. Să nu-l supărăm iar. Doar ştim ce face cînd se supără.

Mi-am făcut deci socotelile şi rezultatul era simplu, dureros de clar. Trebuia să plec din oraş. Să aflu dacă chiar toţi oamenii şi toate animalele muriseră, dacă puteam face pămîntul să rodească. Să găsesc alt adăpost, unul care nu mirosea ca un abator ros de viermi şi care să aibă o sobă mare. Fiindcă iarna avea să vină, pe ea nu o descărnase nimeni.

Dar eram cam laşă. Nu mi-era frică de drum, deşi n-avea să fie prea uşor. Mi-era frică de ce aveam să găsesc. De nimicul care să-mi distrugă şi ultima firimitură de speranţă, cea pe care nici măcar nu o recunoşteam pentru mine.

Nu vorbeşti prea mult. Nu-i nimic. Mi-e suficient să ştiu că mă asculţi.

Laşitatea asta a mea m-a făcut să întîrzii zi după zi. Dar nu stăteam degeaba. Făceam planuri şi liste de lucruri necesare, căutam hărţi şi citeam cărţi despre agricultură. Am pregătit şi un mesaj pe care să-l las, i-am căutat un loc sigur şi la vedere. Pentru cazul în care salvatorii veneau după mine şi eu nu mai eram.

Vezi, încă mă agăţam de nerozii! Totuşi, neroziile astea au făcut să ne întîlnim. Şi, sincer, dacă nu erai tu, nu cred că mai plecam vreodată. Aş fi înţepenit în rutina asta a adunării conservelor şi sticlelor de apă plată, a urinatului între boscheţi, a cărţilor răsfoite la lumina focului. Pînă rămîneam fără provizii, sau mă răneam, sau îngheţam pe undeva, într-o clădire pustie, prinsă în coconul meu de pături. Dar acum trebuie să merg mai departe. Cînd eşti răspunzător şi pentru altcineva, n-ai timp de frică, de slăbiciune ori nostalgii. Hai, zi ceva!

Mama!

Ce frumos sună! Aproape ca un cîntec.

Două silabe, şi iau rucsacul. Îî strîng curelele, pe tine te ridic în braţe. Mă uit în ochii tăi luminoşi, cu gene negre şi lungi.

La drum!

Iar tu îmi zîmbeşti încurajator. Voi avea răbdare cu tine. Nu vreau să te obosesc. Nu-ţi voi mai cere să-mi vorbeşti pînă după-amiază. Eşti tot ce am, Barbie.

Sincer să fiu, mă şi vedeam repetent, al dracului motiv de balamuc în familia mea, noroc că şi-a rupt gîtul în accidentul ăla dubios de motocicletă, dar nu despre asta este vorba. Nu… E vorba despre ce spunea el, tîmpitul ăla care credea că nu e nimic mai important sub soarele ăsta decît Teorema lui Pitagora şi triunghiul dreptunghic şi nenorocit. Cred că mai degrabă prefera să rezolve o ecuaţie cu vreo douăsprezece serii de necunoscute decît să reguleze vreuna dintre muierile care se fîţîiau prin liceu, aşteptînd să fie plesnite sub coadă. Da, tipul spunea mereu că nu există problemă care să nu poată fi rezolvată şi nici individ care să nu fie în stare să rezolve vreo problemă. De fapt, predica aia tîmpită ocupa cea mai mare parte a orei de curs, dar asta nu era în măsură să ne deranjeze prea tare. Preferam să-i ascultăm tîmpeniile decît să ne răhăţim pe noi la tablă, în faţa unei chinezării matematice. Dar tipul spunea că orice individ este în stare să rezolve orice problemă, şi nu numai de matematică.  Orice problemă poate fi rezolvată, totul este să-ţi pui mintea la cotribuţie. Exact aşa spunea şi al dracului să fiu dacă a încercat cineva, măcar o dată, să-l contrazică. Bine, toată lumea ştia că e cam dus cu pluta, că nu era cu toată ţigla pe casă, cum se spune, adică era un pic nebun, ce dracu’ mai bat eu cîmpii.

Dar insista că mintea umană poate găsi rezolvare la orice problemă, că poate afla răspunsul la orice întrebare. Cică resursele intelectului uman sînt departe de a fi cunoscute sau epuizate şi că cel mai al dracului calculator, de la NASA sau CIA, ori de pe la altă instituţie guvernamentală abreviată, s-ar putea căca pe el în faţa unui creier uman bine pus la punct. Cică sîntem capabili să reţinem totul, dar absolut totul, numai că memoria noastră nu-şi bate capul să reţină toate căcaturile care ne defilează prin faţa ochilor ori pe care ţi le înşir eu în momentul de faţă ca mărgelele pe aţă. Dar le reţine, reţine tot ce se întîmplă cu noi sau în jurul nostru, reţine tot ceea ce înregistrează organele noastre de simţ, conştient sau mai puţin conştient. Creierul nostru ştie cu precizie cîte muşcături de ţînţar ţi-au mutilat mutra atunci cînd ai fost în tabără în clasa a doua sau de cîte ori ai avut vise frumoase şi ai udat naibii patul. Ştie tot, dar treaba e că nu foloseşte aburelile astea. Nu are nevoie de ele, dă-le dracului. Ca şi cum ar interesa pe cineva de cîte ori ţi s-a sculat privind pe sub fustiţa profei de istorie sau chiar atunci cînd te-ai gîndit că ai putea face aşa ceva, dar ţi-a fost al dracului de ruşine, deoarece era cu vreo opt ani mai bătrînă decît tine şi venea să-ţi predea despre cîte în lună şi cîte în stele s-au petrecut cu milenii şi sute de ani mai înainte.

Da, creierul este o maşinărie minunată, şi memoria un accesoriu pe măsură. Dacă este folosit cum trebuie, creierul rezolvă problemele, indiferent că este vorba despre o futută de problemă de geometrie spaţială care ţi-a scos peri albi, ori că vrei să găseşti cea mai uşoară cale spre a trăi visul american înainte de a ieşi din adolescenţă. Creierul este în stare să-ţi arunce răspunsul care te poate aduce în culmea fericirii numai dacă eşti în stare să-l foloseşti, dacă eşti destul de dibaci în a-i exploata resursele alea de care tot vorbea nebunul ăla de matematică, ăla de-a vrut să mă lase repetent pentru că, spunea el, am un creier al dracului de leneş, care necesită un timp de răspuns cam prea mare.

Să fiu sincer, poate că avea dreptate, cel puţin aşa cred acum, după ce s-au întîmplat atîtea. Dar pe atunci nu dădeam două parale pe vorbele lui deşi, în încercarea disperată de a obţine un calificativ care să-mi permită promovarea clasei, am încercat să aplic vreo două-trei dintre schemele pe care mi le recomanda el pentru revigorarea activităţii intelectuale. Rahat cu perje, nu mergea nicidecum. Poate pentru că şmecheria nu era, de fapt, nici o şmecherie, ci era o chestie de rahat ieşită din căpăţîna unui cretin numai bun de internat la balamuc în cea mai izolată celulă pe care o au ăia pe acolo. Tindeam să cred aşa, în condiţiile în care individul tot provăduia supremaţia chestiei cenuşii care-i bîntuia lui prin căpăţînă, dar mă îndoiesc că îşi dorise dintotdeauna să eşueze în învăţămînt şi să nu fi dorit să devină altceva în viaţă decît un profesor neghiob care nu vedea nimic altceva în faţa ochilor decît nenorocitele de calcule şi formule matematice cu care miliardarii adevăraţi nu se chinuie să-şi bată capul.

Sau poate că mă gîndeam la altceva, la altceva decît geometria şi trigonometria lui de rahat umplut. Nu doream de la viaţă doar să rezolv amărîtele de ecuaţii şi în nici un caz nu doream să devin un profesor cam alcoolic şi zbanghiu dintr-un liceu de care se fereau toţi părinţii care aveau o brumă de cont în bancă şi doreau, într-adevăr, să le dea copiilor o educaţie.

Da, nu mă gîndeam mai deloc, altfel iluminarea de care tot pomenea nebunul ar fi apărut, fără doar şi poate, şi mi-ar fi permis să rezolv nenorocita de problemă de matematică şi să promovez fără emoţii. Noroc cu accidentul de motocicletă. El m-a scos din rahat şi, mulţumită domnişoarei bătrîne care i-a luat locul zbanghiului la catedră, am reuşit să promovez fără să fi ştiut o idee de matematică mai mult. Poate, în iluminarea lui, creierul meu rezolvase problema şi boul care se punea în calea evoluţiei mele şcolare a accelerat un pic cam mult acolo unde alte creiere, neafectate de iluminare, preferau să calce pedala de frînă…

Da, ştiu al dracului de bine că în ziua aia am sărbătorit. Am sărbătorit, aşa cum o putea face un puşti de clasa a noua, care mai mult se gîndea la ce ar putea face cu o fată decît să încerce să facă ceva  cu una dintre ele. Erau la liceul nostru o droaie de fete, cel puţin de trei ori mai multe decît băieţii, în fiecare an de studiu şi, dacă era să dai crezare a tot ceea ce se spunea,  nici una nu ţinuse să intre virgină în liceu. Chestii, ştii cum se spune… Despre o femeie se spune întotdeauna că a avut de-a face cu mai mulţi bărbaţi decît îndrăzneşte ea să viseze, dar pe atunci nu pătrunsesem profunzimea acestor adevăruri ale vieţii, aşa că eram dispus să cred mai mult decît în ziua de azi. Dar, în ciuda naivităţii mele, nu eram în stare să iau de bune teoriile nebunului de matematică. Şi, în ziua în care am sărbătorit, nici nu mă mai interesau emanaţiile minţii lui bolnave. Dă-l dracului… Borna pe care şi-a răspîndit bunătate de creieri a fost rezolvarea favorabilă a  problemelelor pe care mi le făcuse promovarea. Adio şi n-am cuvinte, dom’ profesor. Am dat pe gît o bere Leffe, nu-ş’ de ce, dar berea asta europeană a fost parcă anume făcută să-mi readucă întotdeauna în minte că americanii nu-s chiar în toate domeniile lideri mondiali, apoi mi-am sunat toţi foştii colegi de şcoală care nimeriseră în licee cu ştaif să le spun vestea, apoi i-am tras una în cap, cu un poster de-al Sabrinei în faţă şi cu gîndul la cea mai nurlie colegă de clasă. Una mulatră, cu nişte ţîţe cît bostanii, ceva de groază. Niciodată nu am crezut că o fată în primul an de liceu poate avea ţîţele atît de mari, dar iată că am trăit fericirea de a fi contrazis „pe viu”. Cu toate că am fost colegi de clasă, niciodată, pe tot parcursul liceului, nu am intrat în vorbă cu ea. Tipa era tot timpul ocupată, este de neimaginat ce poate face cu minţile bărbaţilor o pereche de ţîţe energic umflate şi profesionist ambalate. Pînă şi boului de matematică i se scurgeau balele după tipă. Cîteodată uita de iubitele lui formule şi ecuaţii şi stătea, aşa, ca idiotul, şi se holba la ţîţele ei. Era de tot rîsul, ce să spun. Nu îndrăznea nimeni să rîdă…

Aşa… Aş fi putut încerca să schimb rutina masturbării cu ceea ce mi-ar fi putut oferi oricare din restul colegelor. Mulatra era prea ocupată, mereu a fost prea ocupată, dar restul fetelor nu erau la fel de implicate. „Ţîţe mari” era destul de implicată ca să le lase fără pîine pe multe altele. Da, aş fi putut încerca, dar nu am vrut ca refuzul vreunei vaci lipsite de creier să-mi strice mie sărbătoarea. Trecusem clasa şi idiotul care mă adusese în pragul exasperării cu calificativele lui liliputane nu mai avea să mă deranjeze niciodată. Da’ niciodată…

Am lălăit-o prin liceu, aşa cam cum o face toată lumea. Nu liceul este cheia succesului în viaţă. Este doar un rău necesar, o treaptă fără de care nu te poţi căţăra mai departe.  L-am terminat şi basta. Am sărbătorit iar, de data asta cu o femeie în toată regula, una cu sînii aproape la fel de mari ca ai mulatrei. Prietena mea… De fapt, o mare problemă şi ea… Mă îndrăgostisem iremediabil de gagică. Aş fi fost în stare să-mi dau foc pentru ea.

Tipa nu mi-a cerut niciodată să-mi dau foc pentru ea, dar pentru mine existau piedici mai mari către coapsele ei. Mi-aş fi dorit să mi-o pun cu ea, ce naiba, eram şi eu bărbat de ceva vreme, mă ajutase să trec pragul o altă colegă, una cu faţa plină de coşuri şi aparat dentar, plus ochelari cu lentile cît borcanele, dar cînd eşti supraexcitat ce mai contează cum arată tipa? Problema este că după ce te descarci cu o tipă, dacă este urîtă ca zînele rele din poveştile de groază, simţi nevoia să ridici ştacheta, să ai de-a face cu ceva mai de calitate. Cu cineva  pentru care să ţi se zbată şi altceva decît organu’ atîrnător. Myra era o astfel de fată. Mişto, cu ţîţe mari şi care mă considera destul de interesant. Da. Destul de interesant, dar nu suficient de interesant. Ted Emerson era, cu siguranţă, mult mai interesant. Şi mai arătos. Gagiul juca în echipa de fotbal a şcolii şi muierile se dădeau în vînt după el. Ar fi putut să se reguleze cu oricare dintre ele dorea el, chiar şi cu mulatra aia ca decupată din revistele deocheate pentru bărbaţi. Dar el avea o slăbiciune pentru Myra. Myra, pentru care eu… În fine, chestia cu focul…

Şi Ted nu numai că era îndrăgostit de Myra, dar era şi gelos. În treacăt fie spus, nu-l condamn. Myra era femeie în toată regula şi nu suporta să se gîndească la bărbaţi. Trebuia să aibă unul lîngă ea mereu. Pînă să apară Ted în scenă crezusem că cinstea îmi era rezervată mie. Cînd armăsarul echipei şi-a trădat interesul, Myra nu a reacţionat chiar cum se aştepta el. Probabil ştia că individul nu are de gînd să piardă prea mult timp în compania ei. Cînd însă a văzut că este în limbă după ea, s-a cam schimbat foaia…

Ted era băiat ambiţios, nu ca mine… Şi prima lui ambiţie a fost să mă cotonogească zdravăn. Fusesem văzut de cîteva ori braţ la braţ cu Myra şi asta era suficient pentru o declaraţie de război. O femeie trebuia cucerită asemenea unei cetăţi. Iar eu… Ei bine, eram în stare să-mi dau foc pentru Myra, dar nu eram deloc capabil să fac faţă unui tăvălug de muşchi. Un tăvălug isteric de muşchi. A fost cea mai cruntă bătaie pe care am încasat-o. Pînă atunci. Dar Ted Emerson m-a asigurat că ăla nu era decît începutul. Următoarea mardeală trebuia să fie şi mai groaznică.

Din fericire, n-a apucat să mi-o mai administreze. O lovitură la cap în timpul unui  antrenament l-a transformat dintr-o speranţă a sportului într-o legumă. A paralizat de la gît în jos şi, după cîteva luni, a plecat să joace într-o altă echipă de fotbal. Dacă se joacă fotbal pe cealaltă lume. Myra a fost atît de distrusă încît mi-a plîns o oră întreagă în braţe apoi m-a lăsat să-i cuceresc cetatea. Şi am rămas singurul stăpîn pînă la balul de absolvire. Cel puţin aşa cred, dar, ce uşurare, nimeni nu a mai încercat să mă cotonogească pentru sînii apetisanţi ai Myrei. Scăpasem de liceu şi-mi rezolvasem problemele.

Şi, odată ce am terminat liceul, au început alte probleme. Alte probleme pe lîngă care experienţa mea din primul an, cu profesorul de matematică, putea să pară, comparativ, cît rahatul de muscă pe lîngă ce poate căca găoaza unui elefant.

O vreme am încercat să mă strecor la facultate dar, vezi, dacă pînă atunci crezusem că liceul este o treaptă incomodă, dar necesară pentru a te căra acolo unde îţi doreşti, atunci cînd am fost respins oriunde am încercat mi-am dat seama că un liceu prost ales poate fi mai degrabă o piatră de moară legată de picior decît o treaptă.

Cu rezultate de rahat în liceu nu poţi înainta decît în ritm de melc. Asta în cazul în care nu eşti nevoit să baţi în retragere…

Am intrat în armată… Armata este soluţia la toate problemele naţiunii, aşa cum limpede glăsuia un afiş de recrutare, mai împodobit cu culori ţipătoare decît ustensilele unei vrăjitoare pornite la vînătoare de fraieri.

Casă pe banii contribuabilului american, mîncare aşişderea, şi încă din aia a dracului de riguros controlată calitativ şi cantitativ, care, dacă nu era în stare să ne transforme în super-eroi, cel puţin nu ne lăsa să devenim nişte clasici americani burtoşi şi lipsiţi de vlagă, numai buni să dea iama în noi bolile de nutriţie şi cele cardio-vasculare. Ei bine nu, mîncarea aia nu lăsa să se întîmple aşa ceva. Dar cred că mai degrabă antrenamentul dur era responsabil de condiţia noastră fizică decît caloriile minuţios cîntărite şi administrate.

Frecuş cît cuprinde. De necrezut cîtă energie poate să zacă într-un om şi cît de capabili sînt sergenţii să o scoată la iveală. Mai ales sergent Vice Hope, care nu era nici pe departe dătător de speranţe. Cel mai afurisit satrap pe care l-a zămislit vreodată armata americană. Se spunea despre el că refuzase avansarea deoarece acest lucru l-ar fi împiedicat să mai şteargă duşumelele cu soldaţii, să-i facă pe recruţi să se simtă mai mizerabili decît rahatul care li se scurgea pe picioare la sfîrşitul orelor de instrucţie. Era cel mai al dracului dintre toţi sergenţii, o maşină de urlat şi administrat pedepse. Numai asta ştia să facă şi asta făcea. Alţii sînt fericiţi atunci cînd cîştigă la bingo sau regulează regina balului. Vice Hope se simţea fericit atunci cînd provoca nefericirea altora. În jurul lui nu aveai dreptul să simţi nici un fel de relaxare sau uşurare. Trebuia să fii încordat şi veşnic cu mutra plouată, numai aşa puteai aduce o urmă de zîmbet pe chipul lui încruntat.

Se spunea despre Hope că, la fiecare serie, punea ochii pe cîte un recrut şi se ţinea de capul lui pînă nefericitul fie îşi dădea duhul pe terenul de instrucţie, scuipînd sînge în două cu mîl, fie îşi punea capăt zilelor de îndată ce punea mîna pe o armă cu glonţ de război. Astea erau poveştile care circulau pe seama lui Hope şi, sincer să fiu, nu era nici singurul personaj pe seama căruia circulau tot felul de poveşti sumbre, nici cel în cîrca căruia să se afle cele mai detestabile legende. Poate că Hope nu era chiar aşa de detestabil pe cît îl vedeam eu, poate că era detestabil şi scîrbos numai pentru că făceam instrucţia cu el. Pentru că el era cel care ne storcea de energie şi găsea tot felul de motive să ne prelungească chinurile instrucţiei zilnice. Plutonul lui Hope era primul care ajungea pe cîmpul de instrucţie şi ultimul care îl părăsea.

Foarte curînd am observat că Hope avea ceva cu mine. Tot timpul se lega de mine, de la felul în care se prezenta uniforma mea, pînă la stilul în care îmi legam şireturile la bocanci. Era al dracului de chiţibuşar, dacă era în stare să măsoare cu rigla distanţa dintre vîrfurile şireturilor. Sau „pusese ochii pe mine”, aşa cum au început să şoşotească tot mai des camarazii, de cele mai multe ori, la fel de lipsiţi de căpătîi şi perspective în viaţa civilă ca şi mine.

Pusese ochii pe mine… Asta însemna, desigur, că, înainte să ajung la testele finale, ticălosul de Hope avea să-mi facă felul, aşa cum ştia el mai bine. Fără să mă atingă cu vreun deget, doar urlînd la mine şi dîndu-mi ordine pe care voi încerca să le îndeplinesc, asemenea unui automat lipsit de voinţă proprie, dintr-o chestie implementată în căpăţîna mea insuficient de adînc şi care purta plasticul nume de „subordonare ierarhică”. Ştie cineva, oare, cîtă hidoşenie se poate ascunde în spatele acestei îngemănări de cuvinte?

Şi Hope a început să-şi facă treaba, aşa cum ştia el mai bine. În timp ce restul camarazilor îşi trăgeau sufletul prin bunăvoinţa sergentului Vice Hope, întotdeauna se găseau motive pentru care eu să fac ture de teren în plus sau să mă tîrăsc sub reţelele de sîrmă ghimpată cu acumulatorul electric al tancului fixat pe spate. Alergatul cu masca de gaze pe figură şi complet ambalat în combinezonul de protecţie chimică în timp ce soarele transforma pietrele în bucăţi de sticlă incadescentă. Căţăratul si coborîtul funiei de atîtea ori încît muşchii mi se transformau în zgîrciuri dureroase iar limba se metamorfoza într-o bucată de scîndură negeluită. Vice Hope ştia să ucidă mai eficient decît un călău în slujba Inchiziţiei. Dacă aş fi dispus de tot aurul din lume, iar Vice Hope ar fi dorit să afle unde se ascunde, i-ar fi dezvăluit bucuros locul chiar dacă asta ar fi însemnat ca mai apoi să trăiesc o viaţă de cerşetor, hrănindu-mă numai din gunoaie. Aş fi dat dracului armata şi mi-aş fi căutat norocul printre chilipirgiii din port. Dar contractul cu armata era în aşa fel ticluit încît nu mă puteam sustrage fără un consistent sprijin financiar. Şi cine dracu’ are un purcoi de bani la saltea şi se înrolează în armată?

Pe scurt, aveam probleme. O problemă a dracului de mare, mai exact, un sergent umflat de bere şi sadic ca un anchetator comunist. Niciodată nu era mulţumit de mine. Mă punea să fac flotări pînă cădeam epuizat pentru că o futută de frunză mi se lipise de uniformă în timp ce mă tîram prin munţi de gunoaie, dar trecea cu vederea faptul că uniformele altora arătau de parcă ar fi fost puse la marinat în rahat de porc. Voia să mă termine…

În general, cei prinşi în structurile militarizate capătă un pic de paranoia cazonă şi au o tendinţă pronunţată spre dictatură. Şi cu cît satrapul este mai mic, cu atît e mai fioros, vrea să demonstreze că în curtea lui nimeni nu se cacă decît dacă-i dă el voie. Hope era atins de toate bolile care parazitează sistemul. Un mic nemernic, privit prin prisma realizărilor personale, dar unul de calibru mare. Trebuia să-şi întreţină aura de jigodie autoritară, chiar dacă asta însemna ca, din cînd în cînd, vreun nefericit care nu se omorîse cu cartea în viaţa civilă, să dea ortul popii pe cîmpul de instrucţie. Nimeni nu spunea nimic, se mai întîmpla ca din cînd în cînd cîte un recrut să dea colţul. Se făcea cîte o anchetă, aşa de ochii lumii, că trebuia să se facă, dar asta nu-l mai învia pe nefericit şi nici nu ştirbea prestigiul sergentului. Iar el pusese ochii pe mine pentru ca aura lui de invincibil să nu aibă de suferit…

Pe lîngă problema Hope, problema reprezentată de profesoraşul de matematică, cu părul lui vîlvoi, în stil hippie,  fusese o chestie nevinovată, de adormit copiii înainte de a fi haliţi de căpcăuna flămîndă din Pădurea Umbrelor. Din cauza beţivului din liceu fusesem în pericol să repet clasa a noua. Din cauza lui Vice Hope era foarte probabil să-mi pierd viaţa.

O problemă pe care mi-aş fi dorit să o pot rezolva, dar nu dispuneam nici de resursele financiare care să mă poată descătuşa din afacerea pe care o pusesem la cale cu armata, dăruindu-i priceperile mele în schimbul a ceea ce nu fusesem în stare să-mi cîştig în civilie, şi anume un acoperiş deasupra capului, un pat cu aşternuturi curate şi o farfurie de mîncare din cînd în cînd. Şi nici nu aveam pile care să-mi permită transferul spre un pluton unde să domnească un tiran mai permisiv şi care să-şi fi ales deja alt cal de bătaie. Bună afacere…

Problema Hope s-a rezolvat atunci cînd mă aşteptam mai puţin. De fapt, cînd mă aşteptam să dau colţul. După o zi de instrucţie infernală, Hope a găsit că e cazul să-mi acorde şi puţină „atenţie specială”. În timp ce restul plutonului a primit permisiunea de a se odihni la umbra copacilor care mărgineau terenul de instrucţie, Hope mi-a cerut să execut cîteva exerciţii, drept pedeapsă pentru că, văzuse el bine, la un moment dat, îmi scăpasem jos arma. Nu se întîmplase să-mi cadă arma din mînă, dar nici nu eram în situaţia de a-l contrazice pe nebun. Resemnat, am început să alerg. Hope era şeful, nu-i puteam reproşa nimic…

Dar după un minut de alergat, genunchiul stîng mi-a cedat şi m-am prăbuşit grămadă, urlînd de durere. Urlam mai tare chiar decît Hope, care era de părere că mă prefac. A început să strige la mine în stilul lui, parcă mugea un bivol, nu urla un om. Apoi a început să vină spre mine, care zăceam în noroi şi-mi strîngeam cu amîndouă mîinile genunchiul paradit. Mă durea atît de tare încît toate ameninţările lui Hope m-au lăsat rece…

A urlat să mă ridic, dar nu am făcut-o. Nu te poţi ridica atunci cînd piciorul te doare atît de tare încît nu poţi vedea mai departe de durerea ta. Hope înnebunise de-a binelea. Vedeam cum îi curgeau balele, ca unui cîine turbat. Îi vedeam ochii injectaţi, îi puteam citi furia pe mutra buhăită şi eram sigur că mă va ucide în bătaie dacă nu mă ridic, dar nu puteam face nimic.

Pe urmă totul s-a petrecut într-un mod de-a dreptul ciudat. Hope a urlat ceva la mine, nu am înţeles ce şi, chiar dacă aş fi priceput, nu mi-ar fi fost de vreun ajutor. Nu mă puteam mişca. Apoi s-a înverzit la faţă, a început să scoată nişte sunete ciudate, ca o pompă de rahat şi, pînă să-şi dea seama cineva ce se petrece, Marele Vice Hope se prăbuşise peste mine, spumegînd. Crăpase.

Infarct, au hotărît medicii. Bietul de el, l-au compătimit cei care nu-l cunoşteau la fel de bine ca noi. Se implicase prea mult în ceea ce făcea şi iată ce păţise. Ce pierdere iremediabilă pentru fabrica de eroi a armatei…

Ceea ce era interesant era faptul că nu păţisem nimic grav. Un cîrcel, îmi explicase medicul. Cîrcel la genunchi?! Du-te în mă-ta şi nu mai pune întrebări cretine…

Dar decesul subit al lui Hope nu mi-a adus liniştea mult visată, ci expedierea la vatră. Cineva, cine ştie? hotărîse că nu eram suficient de bun pentru a-mi vărsa sîngele pentru patrie. Poate pentru că eram prea deştept, nu?

Ar fi trebuit să răsuflu uşurat, dar nu a fost aşa. Fără slujbă, fără bani de chirie, fără maşină. Fără nimic… Da, asta da problemă…

Da, am început să mă gîndesc mai bine la problemele mele. La modul în care se rezolvaseră…

Mai întîi schija aia beţivă care-i tot trăgea cu matematica în sus şi matematica în jos, de parcă Teorema lui Thales ar fi centrul Universului. Dorise să mă lase repetent pentru că nu mă ducea capul sau pentru că aşa voia el. Poate că era cîte un pic din fiecare, dar nu mai contează. Am trecut clasa, am băut bere nemţească şi am frecat şarpele.

Mai apoi Ted, care ameninţase să mă transforme în carne tocată şi-mi oferise un avans dureros din ceea ce putea face o grămadă prea mare de muşchi dotată cu cu un creier prea mic. Şi Vice Hope, sergentul care băgase în mormînt cîţiva recruţi doar pentru a le demonstra celorlalţi că este cît se poate de serios…

Toţi trei reprezentaseră probleme pentru mine. Mari probleme, cel puţin aşa le considerasem eu. Sau măcar Hope. El fusese, într-adevăr, o mare problemă pentru mine. Una mortală. Crăpase înainte să mă omoare. Sînt sigur că, dacă ar fi început să mă lovească, nu s-ar fi oprit decît după ce m-ar fi omorît. Sau poate că ar mai fi continuat şi după aceea. Dar infarctul venise la fix. Exact la fix… Şi accidentul de motocicletă al matematicianului obsedat.

Coincidenţe?!… Nu prea cred în aşa ceva.

Să fi reuşit să găsesc calea prin care să-mi rezolv problemele?  Să fi descoperit cum pot să-mi utilizez creierul? Grămada de rahat pe care o am între urechi, aşa cum spunea proful de matematică? Sînt  sigur că nu la o astfel de rezolvare a problemelor se gîndise. Nu, nu avea în cap decît nenorocita de matematică, era obsedat de matematică aşa cum există oameni obsedaţi de maşini. Poate că nu fusesem destul de inteligent să observ mai mult… Poate că vorbise prea complicat pentru posibilitatea mea de înţelegere. Poate… Acum nu mai contează. Aş fi preferat să rămîn repetent şi zece ani doar pentru a-i cere lămuriri suplimentare. Nu ştiu dacă ar fi putut să mi le dea, dar, de vreme ce a murit, nu mai există nici o speranţă să aflu ce anume încercase să spună cu chestia aia cum că creierul este capabil să ne rezolve toate problemele şi că are resurse nebănuite, de care noi nu sîntem conştienţi. Ne-o spusese şi în ziua în care s-a dus să împungă borna. Ne-a ţinut prelegerea obişnuită despre puterea creierului şi despre cît de tîmpiţi sîntem noi că nu ne duce capul să o exploatăm, mi-a mai trîntit un calificativ nasol şi mi-a spus că nu există nici o şansă la un miliard să promovez. Apoi şi-a luat motocicleta şi a plecat…

Nu dorisem moartea nici unuia dintre ei. Nici chiar a sergentului Hope, deşi poate că, în cazul lui, aş fi fost îndreptăţit. El îmi dorea moartea. Şi totuşi, oamenii aceia au murit. Au murit, iar eu am scăpat de probleme. De problemele pe care mi le făceau ei. Nu-mi dorisem decît să scap de probleme. Să trec clasa, să nu fiu transformat în carne tocată şi să scap cu viaţă din armată.

Poate că amărîtul ăla de mînuitor de ecuaţii avea dreptate… Poate că am descoperit ceea ce nici el însuşi nu descoperise…

Şi, săptămîna trecută, ca niciodată, am jucat la loterie. Nu am mai jucat niciodată pînă acum. Tata spunea mereu că banii jucaţi la loterie sînt bani aruncaţi pe geam. Numai cei care au bani ar fi trebuit, în opinia babacului, să joace la loterie.

Da, am jucat, sperînd ca astfel să obţin rezolvarea problemei financiare care mă apasă din fragedă pruncie. Familia mea nu a avut niciodată suficienţi bani pentru nimic. Nici pentru o casă ca lumea, nici pentru maşină, nici pentru o şcolă ca lumea, nici pentru un brad de Crăciun ca lumea. Mereu lucruri de  mîna a şaptea, făcute să fie, nu lucruri bune…

Am jucat, concentrîndu-mă să ghicesc numerele sau dracu’ ştiu eu ce…

Sincer, îmi pare rău că am făcut-o. Da, îmi pare rău că am jucat la loterie. Nu, nu am cîştigat, nu am ghicit nici un număr. Dar problema este alta. A cîştigat unchiul Fisherman, fratele mamei. A pus mîna pe premiul cel mare.

Nu, nu vreau să moară unchiul Fisherman. După ce a aflat că a cîştigat a făcut atac vascular de bucurie. E la Terapie Intensivă dar eu ştiu că nu se mai poate face nimic.  M-a chemat şi mi-a spus că sînt unicul lui moştenitor, nepotul preferat.

Nu, nu-mi doresc ca problemele mele financiare să se rezolve astfel. Unchiul a fost întotdeauna bun cu mine. Singurul care-mi dăruia jucării cînd toată lumea îmi dăruia haine. De ziua mea, de Crăciun, de Ziua Recunoştinţei… Unchiule Fisherman, te iubesc…

Mi-aş dori să pot schimba ceva, dar nu ştiu cum. Ştiu că am puterea să o fac, dar nu ştiu cum. Cel care ar putea să-mi ofere măcar o vagă indicaţie a murit. Din cauză că am văzut în el o problemă…