ANDERSON, Poul William (1926-2001)

Scriitor american de SF. Născut în localitatea Norflok, statul Pennsylvania, din părinţi de origine scandinavă. La puţin timp după încheierea celui de-al doilea război mondial, se mută în Danemarca, unde locuieşte vreme de cîţiva ani. În 1948, îşi ia licenţa în fizică, la Universitatea din Minnesota. La sfîrşitul anilor ‘40, intră în Societatea de Literatură Fantasy Minnesota, unde se împrieteneşte cu scriitori precum Clifford D. Simak şi Gordon R. Dickson, cei doi împărţind cu el un fel de ataşament faţă de stilul său de viaţă semirural. Utilizează două pseudonime: A.A. Craig şi Winston P. Sanders. În 1953, se căsătoreşte cu Karen Kruse, avînd împreună o fată, pe nume Astrid, căsătorită cu scriitorul SF Greg Bear. Se stabileşte în perimetrul golfului San Francisco, la Orlinda, unde locuieşte pînă la moarte.Deşi astăzi este considerat unul dintre cei mai prolifici scriitori americani de SF, Poul Anderson debutează destul de greu, pătrunzînd pe piaţa de profil cu “Copiii zilei de mîine” (1947), un text scris în colaborare cu F.N.  Waldrop şi publicat în revista “ASF”. Nuveleta este republicată în 1950, în antologia “Arzînd în gol”. În anul 1952 publică primul roman, “Bolta secolelor”, pe o temă post-holocaust, specifică epocii tinereţii sale.

Anul 1953 este “anul Anderson”: pe lîngă cele 19 povestiri publicate prin diverse reviste de specialitate, redactează versiunile foiletonistice ale noilor romane: “Creierul valului” (1953, în revista “Space Science Fiction”), “Trei inimi şi trei lei” (1953, în revista “FSF”), şi “Războiul celor două lumi” (1953, în “Cele două cărţi complete ale ştiinţei aventurii”).

“Trei inimi şi trei lei” este povestea unei lumi paralele, într-un mediu literar de tip Fantasy: un pămîntean este transferat din mijlocul celui de-al doilea război mondial într-o lume timp “spadă & magie”, în care trebuie să înfrunte forţele Haosului, totul agrementat cu un umor de bună calitate, dar cu un final uşor întunecat.

“Patrula timpului” (1955) este un text considerat clasic pentru controversata temă a chirurgiei temporale. Ideea de bază este aceea a existenţei unei organizaţii oficiale a umanităţii, Patrula Timpului, aflată într-un viitor foarte îndepărtat, a cărei misiune principală constă în a menţine istoria pe făgaşul ei normal, aşa cum a fost el stabilit de urmaşii noştri foarte îndepărtaţi, care-şi consumă misterioasele existenţe la capătul timpului. Membrii Patrulei au misiunea de a se deplasa în diferite momente cruciale ale existenţei omenirii pentru a veghea ca eveimentele istorice importante să aibă loc. Volumul cuprinde patru nuvele, centrate pe acţiunile Patrulei.

“Povara cunoaşterii” (1958) este unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale. De milioane de ani, segmentul de Galaxie care conţine Sistemul Solar se mişcă de-a lungul unui gigantic cîmp de forţă, al cărui principal efect a fost acela că a inhibat “anumite procese electromagnetice şi electrochimice” din creierul uman şi, astfel, a deteriorat unele funcţii neuronale. Cînd Terra a reuşit să scape din cîmpul inhibitor, viteza sinapselor a crescut în mod accelerat, provocînd apariţia unui val de inteligenţă dincolo de limitele normalului. Una dintre consecinţele captivante ale acestei uluitoare transformări cerebrale o reprezintă migraţia omenirii spre stele, după ce, ca un prim pas spre inteligenţa cosmică, dăruieşte animalelor ce vor moşteni Terra inteligenţa umană.

În primii ani ai “războiului rece”, cînd se descrie el însuşi drept un liberal înflăcărat, Poul Anderson îşi pune toate speranţele în ONU, în care întrevede soluţia unei păci mondiale durabile, prin instaurarea, sub tutela acestuia, a unui Guvern Mondial. Aşterne pe hîrtie toate aceste visuri în manifestul “Omul Naţiunilor Unite”, un fel de thriller al viitorului, în care băieţii buni sînt agenţi ai secretarului general ONU, iar băieţii răi sînt naţionaliştii din diferitele state ale lumii, în special americani, care se străduiesc să păstreze, cu orice preţ, privilegiul suveranităţii naţionale.

“Marea cruciadă” (1960) este un roman Space-Opera destul de reuşit. Acţiunea se petrece în anul 1345. Sir Roger de Tourneville se pregăteşte să se alăture regelui Edward al III-lea şi fiului, care se războiau cu francezii. În momentul acesta, intervine o astronavă pilotată de extratereştri, care aterizează în faţa armatei condusă de sir Roger. Acesta realizează că invadatorii sînt bulversaţi, profită de situaţie şi porneşte un atac fulgerător: extratereştrii nu apucă să riposteze şi sînt ucişi, cu excepţia unuia singur. Aramata nobilului feudal se îmbarcă pe uriaşa navă cosmică şi sir Roger îl obligă pe extraterestrul lăsat în viaţă să-i conducă pe Thorixan, planeta sa natală. Aici, totul se petrece ca într-un plan bine pus la punct, deşi armata engleză acţionează la întîmplare: în faţa armelor incredibil de vechi şi de convenţionale, tehnica de luptă modernă extraterestră cedează terenul şi sir Roger pune, treptat, mîna pe întreaga planetă, întemeind un imperiu supus coroanei britanice.

“Orbită fără limite” (1961) dezvoltă o temă modernă (poluarea) într-o formulă clasică: populaţia Terrei a scăpat de sub cotrol, înmulţindu-se peste măsură, iar rezervele de materii prime se epuizează; cultura începe să dispară, fiind înlocuită de o singură preocupare – economia. Pentru a depăşi momentul greu, o mişcare politică scoasă în afara legii organizează un exod fără precedent către planeta Rustum, aflată în sistemul Epsilon Eridani, într-o operaţiune de colonizare în premieră.

“Lumea lui Satan” (1968) este un alt roman Space-Opera, scris în stil tradiţional. David Falkayn este un pămîntean, prieten cu Chee Lan, un fel de pisică bipedă, înaltă de peste un metru, şi cu  Adzel, o fiinţă cu un fel de cap ca de crocodil. Toţi trei formează o excelentă echipă de prospectori comerciali, care lucrează pentru Compania solară a condimentelor şi spirtoaselor. Pe Lună există o companie rivală, care pune la cale răpirea lui Falkayn. Tovarăşii săi se reped în ajutorul său şi de aici rezultă o suită aproape nesfîrşită de aventuri şi de peripeţii.

Timp de cîţiva ani, Poul Anderson se mulţumeşte să scrie mai multe zeci de povestiri interesante, dar comune, pe care le adună în volume ca “Explorări” (1981), “Nici o lume ca a lor” (1955). Tot în această perioadă concepe mai multe nuvele şi romane pe o structură comună, elaborînd astfel, treptat, cunoscutul ciclu de mai tîrziu “Istoria tehnică”, formată din două structuri paralele. Personajul principal al primei secvenţe este Nicholas van Rijn, un prinţ negustor al Ligii Polesotehnice; aceasta este constituită dintr-un grup de negustori interstelari care domină economic o Galaxie de planete risipite. Cea de-a doua secvenţă începe 300 de ani mai tîrziu, după perioada primei dezvoltări a Imperiului Terestru, creat după desfiinţarea Ligii; acesta, din ce în ce mai decadent şi mai corupt, îşi trăieşte ascensiunea sub ameninţările permanente ale altor Imperii. Personajul principal din această secvenţă este Dominic Flandry, un agent pămîntean care trebuie să lupte cu o mulţime de forţe pentru păstrarea echilibrului precar în care se află pacea în Imperiu. Ciclurile sînt structurate în două; ciclul “Van Rijn” cuprinde “Războiul omului înaripat” (1958), “Negustor stelar” (1964), “Escroci în încurcătură” (1966), “Lumea lui Satan” (1969), “Mirkheim” (1977), “Cartea terestră a Porţii Furtunilor” (1978), “Poporul vîntului” (1973); ciclul “Flandry” cuprinde “Pămînteanule, întoarce-te acasă!” (1960), “Orbită de salvare” (1961), “Sublocotenentul Flandry” (1966), “Lumi rebele” (1969), “O piaţă din Iad” (1970), “Ziua reîntoarcerii lor” (1973). Ultimele două romane sînt revizuite şi republicate în volumul “Flandry de pe Terra” (1965). Mai publică  “Noi pretindem aceste stele” (1959; inclus în vol. “Agetul Imperiului Terestru”), “Cavalerul fantomelor şi al umbrelor” (1974) şi “Lumi rebele” (1975). În “Cavalerul fantomelor şi al umbrelor”, eroul Dominic Flandry îşi lobotomizează mai întîi fiul, iar apoi bombardează planeta de baştină a extratereştrilor Chereionite, făcîndu-şi astfel datoria faţă de rasa umană şi ajutînd Imperiul terestru să supravieţuiască. Continuările “O piatră în Rai” (1979) şi “Jocul Imperiului” (1985) o aduc în prim-plan pe fiica lui Flandry şi punctează calea către cele două istorii post-Flandry: “Ai grijă de astronauţi” (1960) şi “Noaptea cea lungă” (1983).

“Operaţiunea Haos” (1971) este o naraţiune care ţine mai mult de Fantezia Eroică decît de SF. Acţiunea se petrece pe o planetă simetrică Terrei, aflată într-un univers paralel. Aici, în locul legilor fizicii domnesc legile magiei. Planeta Midgard are aceeaşi istorie ca Terra, aceleaşi personalităţi, aceleaşi evenimente importante, dar percepute altfel: într-o Americă cotropită de sarazini, personajele principale, Steven Matuschek, un om-vîrcolac, şi Virginia Graylock, vrăjitoare licenţiată, primesc misiunea de a scoate din luptă un demon afrit, pe care sarazinii îl aduseseră pe continent într-o sticlă solomonică pentru a-l utiliza în viitoarele bătălii. După ce îşi încheie cu bine sarcina, cei doi capătă un binemeritat concediu de o lună, pe care şi-l petrec în Mexic. Dar viaţa le oferă aventuri palpitante şi în continuare, deoarece reuşesc să intre în conflict cu un incub, un demon erotic, angajat special de o putere misterioasă pentru a le face zile fripte celor doi. Fiica lor, Valeria, este răpită şi dusă în iad, de aceeaşi forţă stranie, iar părinţii trebuie să se deplaseze în acest spaţiu neeuclidian însoţiţi, în mod obligatoriu, de Ncolai Ivanovici Lobacevski şi de Janos Bolyai, unde, după o serie de aventuri incredibile, reuşesc să o recupereze teafără şi să revină în lumea umană. Lume care arată destul de diferit de aceea în care sîntem obişnuiţi să ne ducem existenţa: glugile fermecate sînt elemente de viaţă cotidiană, armele secrete ale armatelor aflate în dispute sînt drgonii care scuipă flăcări şi basiliscul care-şi împietreşte duşmanii, personajele cu puteri magice se metamorfozează la lumina lunii pline, în mod tradiţional, sau, mai modern, la lumina polarizată a aparatelor Polaroid, demonii sînt psihanalizaţi după metodele lui Freud pentru a putea fi anihiliaţi.

Un alt fel de continuare, de mai mică întindere, a “Istoriei Tehnice” este “Liga Psihotehnică” (1981), care are rolul de a trasa expansiunea cosmică a rasei umane, mai întîi în interiorul Sistemului Solar, iar apoi în Galaxie. O bună parte a textului susţine prezentarea “automatizării” societăţii, o dezbatere despre susţinerea libertăţii individuale într-un regim politic aflat în plină expansiune ş.a.m.d. Povestea este continuată în romanele “Zăpezile de pe Ganymede” (1955), “Planeta virgină” (1959), “Drumuri astrale” (1956), “Victorie îngheţată” (1982), şi “Nava stelară” (1982).

Unul dintre cele mai cunoscute cicluri ale lui Poul Anderson este “Patrula timpului”, publicat în prima parte a activităţii creatoare; din el fac parte volumele “Păzitorii timpului” (1960) şi “Poliţistul temporal” (1983), reunite ulterior în volumul “Analele Patrulei Timpului” (1984). Mai tîrziu, restilizează texte mai vechi şi compune altele noi, pe care le însumează în volumele “Carapacea timpului” (1990) şi “Patrula timpului” (1991).

Ciclul “Istoria lui Rustum” are ca idee de bază prezentarea înfiinţării unei colonii umane pe o planetă din Sistemul Epsilon Eridani; din el fac parte  “Orbită infinită” (1961) şi “Noua Americă” (1982).

Împreună cu Gordon R. Dickson, Poul Anderson realizează ciclu “Hoka”, care aduce în prim-plan nişte extratereştrii cu blană, incapabili să înţeleagă limbajul nonliterar şi, în consecinţă, consideră tot ceea ce aud drept adevăr, cu rezultate catastrofal-comice: “Povara pămînteanului” (1957), “Steaua prinţului Charlie” (1975) şi “Hoka” (1984).

Ciclul “Ultimul viking”, format din “Cornul de aur” (1980), “Şoseaua calului de mare” (1980) şi “Semnul corbului” (1980), aparţine mai mult domeniului Fantasy. Tot aici se înscrie şi ciclul “Regele din Ys”, scris în colaborare cu soţia sa Karen Anderson, ciclu care cuprinde romanele “Mama Rom” (1986), “Gallicenae” (1987), “Dahut” (1988) şi “Cîinele şi lupul” (1988).

“Tau Zero” (1967), deşi mai puţin interesant ca ficţiune propriu-zisă, conţine speculaţii cosmologice fascinante: o astronavă pămînteană vrea să testeze zborul la viteza luminii, în felul acesta oamenii putînd să ajungă la stele înainte de a se stinge din cauza bătrîneţii (consecinţă a dilatării temporale, descrisă în ecuaţiile Lorentz-Fitzgerald). Scăpată de sub control, nava continuă să accelereze chiar şi dincolo de constanta gravitaţională, pînă ce, după depăşirea vitezei finale, dispare undeva între timpul interior al navei şi timpul exterior cosmic; eonii se revarsă dinspre exterior spre carcasa navei, în timp ce Universul însuşi se contractă sub forma unui monobloc. După un nou Big-Bang, nava începe treptat să încetinească, iar echipajul plănuieşte să descopere o planetă cu caracteristici terestre, pe care să întemeieze o nouă civilizaţie umană.

“Dansatoarea din Atlantida” (1971) are aceeaşi temă – cronozofia, transpusă într-un cadru mitologic. Americanul Duncan Reid, aflat cu soţia sa, Pamela, pe un vas de pasageri, este răpit de pe punte de un vîrtej misterios. Oleg Vladimirovici este un negustor rus din Evul Mediu, care trăieşte sub domnia lui Print Iaroslav, învingătorul pecenegilor; el îşi însoţeşte corăbiile cu marfă pe fluviul Nism, cînd un vîrtej asemănător îl smulge de pe stînca de unde-şi supraveghează slujitorii. Uldin este un mic şef hun din secolul al IV-lea, care-şi mută oamenii de colo-colo, la marginea de vest a Imperiului Roman; vîrtejul îl răpeşte chiar în momentele în care plănuieşte un atac-fulger asupra graniţei imperiale. Erissa este o femeie pe jumătate preoteasă a Zeiţei, pe jumătate vrăjitoare; locuieşte cu soţul său, Dagonas, într-o casă-fortăreaţă pe malul mării; vîrtejul o răpeşte chiar în clipa în care se află pe muntele Zeiţei Britomartis, rugîndu-se zeului Duncan s-o cheme la el. Cei patru se trezesc împreună pe o cîmpie, la marginea mării, alături de un aparat care emite un puternic cîmp de forţă. Pasagerul capsulei este un călător temporal care dispune de un mentator, un implant lingvistic care te sprijină să înveţi rapid o limbă străină. Inspectînd aparatul, Duncan realizează că acesta conţine un defect constructiv şi din cauza aceasta a atras în cîmpul său energetic mai multe corpuri vii, generatoare de energie. Adică pe ei patru. Călătorul moare, nu înainte de a-i explica lui Duncan că într-un viitor apropiat va avea loc o explozie naturală, de mari proporţii, care va atrage alţi călători temporali pentru a o studia. Grija lor va trebui să fie să se găsească în apropiere şi să ceară ajutor. Cei patru sînt obligaţi să părăsească aparatul, din teama de a nu fi atacaţi de o populaţie nomadă. Cu ajutorul mentatorului, după ce învaţă limba Erissei, care îi explică lui Duncan că-l recunoaşte a fi Zeul la care se roagă. Limba ei este limba vechilor atlanţi, iar de pe ţărmul mării îi culege un vas aheu ce se îndreaptă spre Atena; căpitanul Diores vine dinspre delta Nilului, unde a fost trimis într-o misiune secretă de prinţul Tezeu. Duncan se trezeşte în plină legendă: Atlantida există şi este o insulă aflată în mijlocul Mediteranei, şi e numită de locuitorii ei Kharia-Ti-Yen (Ţara Stîlpului); poporul keftin, care o locuieşte, şi-a întins stăpînirea asupra întregului bazin mediteranean, prin intrigi şi forţă armată; singurii răzvrătiţi sînt aheii, care-şi doresc independenţa. Ajunşi la curtea lui Egeu şi a fiului său Tezeu, cei patru sînt trataţi ca musafiri, după ce-i dăruiesc regelui mentatorul.  Încet-încet, istoria i se dezvăluie în detaliu lui Duncan. Atlantida este o insulă cu diametrul de 11 km, locuită de adoratorii Zeiţei şi de marii Preoţi. Aici, au loc anual marile serbări, unde se adună mii de oameni, după care totul se mută în Creta, sediul birocratic şi militar al statului atlant; între cele două insule, distanţa este de numai 60 de kilometri. Tezeu are ambiţii mari: doreşte mai întîi unificarea cetăţilor ahee şi, apoi, chiar înfrîngerea puterii atlanţilor. De aceea, este de acord să înveţe meşteşugul făuririi de corăbii de la Oleg şi pe acela al dresării cailor de la Uldin. Între timp, Erissa află perioada de timp în care se găsesc – la numai cîteva luni de scufundarea catastrofală a Atlantidei pe care, în mod straniu, ea afirmă că o mai trăise o dată, împreună cu Duncan. Între timp, Egeu îl trimite pe Duncan pe Atlantida, la marea preoteasă Ariadna pentru a afla ce vor zeii de la ahei.  Motivul real îl constituie însă izolarea lui Duncan de tovarăşii săi. Substratul este aflat de Duncan după ce ajunge pe insulă: Ariadna şi Tezeu sînt logodiţi în secret, femeia jurînd să-l ajute la răsturnarea thalassocraţiei şi la impunerea puterii ahee. Aici, Duncan descoperă o Erissă foarte tînără, dansatoare cu taurii, care se îndrăgosteşte fulgerător de el. Avertizată de Tezeu, Ariadna îl reţine ca ostatic pe insulă. La Atena, Erissa cea vîrstnică îl determină pe Uldin să fure o ambarcaţiune şi să se îndrepte spre Creta. La rîndul său, Duncan reuşeşte să fure vasul construit la indicaţiile lui în portul atlant şi, împreună cu marinarii ce i se devotaseră, părăseşte insula chiar înainte de explozia catastrofică a vulcanului, care distruge insula. În drum spre Creta, întîlnesc nava lui Uldin şi îi ia pe cei doi la bord. De la Erissa cea vîrstnică află că tînăra este răpită de Tezeu, care vrea să o ucidă, la îndemnul Ariadnei. Debarcînd pe ţărmurile cotropite de aheii conduşi de Tezeu, Duncan şi ai săi reuşesc să ajungă în palatul lui Minos, unde o descoperă pe Erissa cea tînără, care tocmai fusese pîngărită de Tezeu. În luptele ce se dau la înapoiere pe vas, Uldin este rănit de moarte. În plină mare, se întîlnesc cu vasul comandat de Oleg şi în bătălia care urmează cele două nave se scufundă, dar anacronismul lor în contextul bătăliei îi atrage pe călătorii temporali care studiază scufundarea Atlantidei şi, astfel, sînt salvaţi. Aceştia îi duc pe cei trei în timpurile lor lineare, iar cercurile deschise accidental se închid, fiecare urmînd să-şi caute împlinirea în viaţa ce i-a mai rămas de trăit.

“Focul timpului” (1974) relatează, în detaliu, povestea prelungirii şi escaladării unui conflict pe o planetă colonizată simultan de oameni (şi denumită Mundomar) şi de către extratereştrii Naqsans (care au denumit-o Tseyakka). Acea secvenţă din roman care conţine declaraţia liderului Sigurdsson, privitoare la independenţa republicii Eleutheria chiar în mijlocul războiului reprezintă o reminiscenţă clară a declaraţiei de independenţă a Israelului, făcută de Ben Gurion, în 1948; într-un război ulterior, eleutherienii cuceresc continentul G’yaaru, ocupat de extratereştri, îl redenumesc Sigurdssonia şi îl colonizează.

În “Necazul gotului Odin” întîlnim povestea unui călător în timp, care se abate de la regulile de bază ale cronozofiei. Eroul este un atropolog american care se dedică studiului unui străvechi trib de goţi; pentru aceasta îi vizitează cu regularitate, la intervale de timp bine stabilite. În mod treptat şi aproape fără să-şi dea seama, se trezeşte implicat în viaţa lor, încercînd să-i protejeze în faţa diferitelor pericole pe care istoria le aşează înaintea lor. Cei mai mulţi dintre ei sînt propriii săi strămoşi; aceasta nu-l împiedică însă să întreţină o poveste de dragoste cu una dintre fetele gote, care şi moare cînd dă naştere unui copil prematur. Dar nu-i împiedică nici pe goţi să-l identifice cu miticul zeu Odin/Wodan şi să dorească să-l pedepsească atunci cînd călătorul spaţial, disperat, încearcă să iasă de sub mască.

“Avatarul” (1995) exploatează tema chirurgiei temporale într-o manieră filozofică. Într-un viitor apropiat, oamenii descoperă că Sistemul Sol a fost vizitat, într-un trecut extrem de îndepărtat, de emisarii unei hipercivilizaţii, care au construit o “maşină T”, în apropiere de Jupiter, o aparatură de transfer automat către spaţii şi timpi necunoscuţi, înzestrată cu inteligenţă, care, în momentul interceptării ei de către oameni, intră în legătură radio cu ei şi le explică rosturile sale aici şi cum îi poate ajuta să parcurgă distanţe imense prin spaţiu în scopul contactării altor civilizaţii deja cunoscute de stăpînii ei, pe care rasa umană i-a numit Ceilalţi. Folosind serviciile “maşinii T”, pămîntenii identifică cîteva zeci de trasee stelare, de unde pot reveni în siguranţă acasă, o planetă aflată la 200 de ani-lumină, aptă să fie colonizată (pe care o botează Demeter şi o colonizează într-un interval scurt), precum şi o civilizaţie non-umană, cea a betanilor, cu care stabilesc relaţii amiabile. Romanul începe în momentul în care nava “Emissary” revine imediat după stabilirea primului contact cu betanii, la numai cîteva luni de la plecare, deşi conform tuturor calculelor, era aşteptată abia peste cîţiva ani. Din acest moment, atenţia autorului se dirijează, permanent, pe două planuri: pe de o parte urmăreşte ceea ce se întîmplă la bordul lui “Emissary”, iar pe de alta ceea ce se petrece pe îndepărtata Demeter. Repetînd reacţii umane tipice, fixate în genomul speciei, omenirea s-a divizat pe bătrîna Terra în două  grupări: cei care doresc  stabilirea de relaţii cu extratereştrii, în general, şi cu Ceilalţi, în special (mai mulţi, dar mai risipiţi şi fără acces real la putere); şi cei care consideră că un astfel de contact ar ameninţa specia în dezvoltarea ei şi doresc ca omenirea să nu stabilească încă nici un fel de contacte cosmice (mai puţini, dar închegaţi într-un fel de partid, ai cărui membri sînt strecuraţi în Guvernul Mondial). Aceştia din urmă au stabilit un fel de pază cosmică permanentă în jurul „maşinii T”, pază care îi capturează pe membrii lui “Emissary” şi încearcă să-i facă să dispară, pur şi simplu, izolîndu-i la bordul unei uriaşe staţii orbitale jupiteriene, transformată în muzeu. Pe Demeter, lucrurile  stau însă puţin altfel, din cauza celor 200 de ani-lumină distanţă, dar şi din pricina coloniştilor, care sînt firi mai active şi mai dornice de nou. Aici, autoritatea Guvernului Mondial, condusă de Aurie Hancock, se află într-o vie dispută cu încăpăţînaţi multimilionari de tipul lui Dan Brodersen, cel care îşi plasează propria navă de supraveghere în apropiere de „maşina T”, dorind să afle ce se petrece cu adevărat dincolo de ceea ce Guvernul Mondial lasă să se vadă. Şi nava sa, copie fidelă după “Emissary”, îl avertizează de revenirea celeilalte, precum şi de brusca ei redispariţie. Înfruntînd dispoziţiile de izolare la care îl supune Guvernatoarea, Brodersen, care are prieteni pe “Emissary”, fuge de sub supraveghere şi, împreună cu cîţiva prieteni, reuşesc să pornească astronava şi să ajungă, prin  “Poartă”, în Sistemul Sol. Ameninţat de navele terestre de luptă ce păzesc sectorul spaţial din jurul “Porţii”, Brodersen se preface gata să se predea şi, după ce realizează unde au fost ascunşi ostatecii, atacă fostul muzeu spaţial şi-i eliberează pe o parte dintre cei închişi aici, printre care şi pe betan. Împreună, stabilesc că nu au altă şansă de a face cunoscut lumii întregi ceea ce se întîmplase cu “Emissary” decît fugind prin “Poartă”, la întîmplare, în speranţa că vor reuşi să descopere drumul înapoi şi că vor ieşi într-un moment temporal mai favorabil d.p.d.v. politic. Aceasta cu atît mai mult cu cît betanii descoperiseră şi cîteva metode de a calcula salturile prin “maşina T”, astfel încît aceasta să poată fi utilizată şi drept tunel temporal. Urmează o lungă şi extrem de interesantă goană galactică, prin intermediul căreia călătorii fac cunoştinţă cu locuri fabuloase, ajungînd chiar pînă în apropierea centrului galactic unde dau peste o “maşină  T” stranie, înzestrată cu o inteligenţă autonomă extrem de avansată, care le descifrează o parte din tainele întîlnite în drum, dar care tot nu le poate spune nimic despre Ceilalţi. În fine, în apropierea unui sistem stelar binar, format dintr-o pitică albă şi o gaură neagră, îi întîlnesc pe Ceilalţi. Aceşia îmbracă forme umane şi stabilesc contactul simplu, pătrunzînd pe nava lor. De la ei, pămîntenii află că scopul Celorlalţi nu este acela de a ajuta rasele inteligente să evolueze, ci de a ajuta însăşi viaţa, în anamblul ei, să pătrundă peste tot şi să  colonizeze Universul. Că nu pot să-i ajute pe ei, în mod particular, decît ajutîndu-i să descopere drumul cel mai apropiat către casă, trecînd prin “maşina T” în sistemul Beta. Că au dreptul să le reveleze un singur mister: cum  de reuşesc să ţină legătura cu toate lumile prin care au trecut cîndva şi să recolteze informaţii despre felul în care au evoluat. Astfel, Brodersen şi ai lui află că amanta sa Joelle, frumoasa, sălbatica, inteligenta şi nestăpînita cîntăreaţă de pe Demeter este un “avatar”, o formă de viaţă artificială care atunci cînd soseşte momentul este chemată să transmită informaţiile asimilate în faţa Celorlalţi. Reveniţi, în fine, în Sistemul Sol, după o impresionantă călătorie cosmică, noii Columbi reuşesc să scape din capcana ce-i aşteaptă chiar la intrarea în “Poartă”, şi informează întreaga Terră despre ceea ce se petrecuse cu “Emissary” şi cu ei, reuşind să obţină înlăturarea de la putere a celor din Partidul Acţiunii. Brodersen se întoarce pe Demeter şi încearcă să-şi reia viaţa  din punctul în care o întrerupsese revenirea navei “Emissary”.

Activitatea prolifică şi neîntreruptă în domeniul SF a lui Poul Anderson determină comunitatea SF americană să îl aleagă al şaselea preşedinte al Societăţii Scriitorilor Americani de SF, între 1972 -1973. Este membru fondator al Societăţii Anacronismului Creator. Scriitorul primeşte, de-a lungul anilor, 7 premii HUGO la categoriile povestire/nuveletă/nuvelă: “Călătoria cea mai lungă” (1961), “Nici un armistiţiu cu regii” (1964), “Împărţirea cărnii” (1969), “Regina aerului şi a întunericului” (1972; cîştigă şi Premiul NEBULA), “Cîntecul ţapului” (1973; cîştigă şi Premiul NEBULA), “Vînătorul Lunii” (1979) şi “Jocul lui Saturn” (1982; cîştigă şi Premiul NEBULA). Poul Anderson primeşte, în 1977, şi Premiul GANDALF GRAND MASTER (1978), Premiul JOHN W. CAMPBELL MEMORIAL (2000), Premiul SKYLARK (1982), Premiul PEGASUS (1998; împreună cu Anne Passovoy, pentru cea mai bună adaptare), Premiul PROMETHEUS LIBERTARIAN (de patru ori, ultimul în 2001) şi Premiul SWFA GRAND MASTER (1997). În anul 2000, Poul Anderson este inclus în Galeria celor mai cunoscuţi scriitori de SF şi Fantasy

Alte opere: “Sabia ruptă” (1954), “Planeta unde nu ne vom întoarce” (1956), “Duşmanul stelelor” (1959), “Ucis de sabie” (1959), “Sclavul de aur” (1960), “Moartea vine dintr-o scrisoare întunecată” (1960), “Sabia rătăcitoare” (1960), “Limita morţii” (1960), “Lumea amurgului” (1961), “Străini de pe Pămînt” (1961), “După Ziua judecăţii de Apoi” (1962), “Substitut de rachetă” (1962), “Scutul” (1963), “Trei lumi de cucerit” (1964), “Timpul şi stelele” (1964), “Coridoarele timpului” (1965), “Vulpea, cîinele şi Griffin” (1966), “Lume fără stele” (1967), “Cornul timpului” (1968), “Şapte cuceriri” (1969), “Dincolo de lumea cealaltă” (1969), “Poveştile munţilor zburători” (1970), “Operaţiunea Haos” (1971), “Şi timpul va continua să existe” (1972), “Saga lui Hrolf Kraki” (1973), “Regina aerului şi a întunericului şi alte povestiri” (1973), “Moştenitorii Pămîntului” (1974; în colaborare cu Gordon Eklend), “Lumile lui Poul Anderson” (1974), “Iarna Lumii” (1975), “Băutură de casă” (1976), “Cele mai bune povestiri ale lui Poul Anderson” (1976), “Întrebare şi răspuns” (1978), “Două lumi” (1978), “Copiii tritonului” (1979), “Demonul rispirii” (1979; în colaborare cu Mildred Downey Broxon), “Conan Rebelul” (1980), “Jocul Iadului” (1980), “Învingătorii” (1981), “Întunericul dintre stele” (1982), ciclul “Maurai” – “Maurai şi Kith” (1982),”Şi Orion va răsări” (1983), “Zeii rîd” (1982), “Conflict” (1983), “Meseria unicornului” (1984; în colaborare cu Karlon Anderson), “Timpuri trecute” (1984), “Dialog cu întunericul” (1985), “Nici un armistiţiu cu regii” (1989), “Spaţiul pentru oameni” (1989), “Jocul lui Saturn” (1989), “Stea schimbătoare” (1991), “Călătoria cea mai lungă” (1971), “Învinţii nopţii” (1991), “Asemenea stelelor” (1991), “Cum să construieşti o planetă” (1991).

Nonfiction: “Oştile din Ţara Elfilor” (1992)