Scriitor în trei paşi

Pe vremuri, pasul zero în formarea şi devenirea unui scriitor era cenaclul. Spun „pe vremuri“, pentru că unu: cenaclurile au cam încetat să mai existe, cu excepţiile ştiute – Helion, H.G. Wells (Timişoara), Quasar (Iaşi), AtelierKult (internet), la care se adaugă, de cîteva zile, renăscutul ProspectArt (Bucureşti); doi: nu prea erau reviste în care tinerii să poată publica din postura de „independent“, iar fanzinele şi suplimentele care apăreau aveau în spatele lor un cenaclu, acesta fiind şi un girant al calităţii; la urma urmei cenaclul era cam unicul loc în care un tînăr să-şi poată face publice creaţiile (pînă la apariţia internetului, cu site-urile, forumurile şi blogurile lui).
Să zicem că cenaclul era pasul zero, şi îl numesc aşa pentru că, în prezent, nu mai are un caracter de generalitate, mulţi dintre tinerii aspiranţi la gloria literară trec direct la pasul unu.
Pasul unu: Revista. Aşa ajunge un tînăr să-şi facă publice creaţiile, publicînd într-o revistă. Din păcate stăm prost de ceva vreme la acest capitol. Din fericire, perioadele în care nu a apărut nici o revistă nu sînt chiar atît de lungi, încît putem spune că a existat mereu un loc unde tu, ca scriitor, să poţi publica. Că s-a numit Helion sau Lumi Virtuale sau Fiction.ro sau Sci-Fi Magazin sau Nautilus (pun şi Nautilus în această înşiruire pentru că are apariţie regulată, are ISSN, deci poate fi socotită revistă după orice standard), a existat şi încă există cel puţin o revistă. Deci se poate. Propoziţii ca „tinerii n-au unde să publice“ – des folosite din păcate – nu-şi au rostul, ascund realitatea (de ce? pentru că ne place nouă să vedem totul în negru? pentru că e mai interesant să arunci pe piaţă vorbe grele despre întuneric decît să cauţi grăuntele de lumină, mai ales atunci cînd acesta chiar există şi se vede cu ochiul liber?), ba mai mult, au menirea de a-i descuraja pe tineri.
Prin reviste tînărul scriitor îşi începe urcuşul – ca un Sisif? ca un Iisus? ca un un alpinist oarecare? doar de el depinde pînă la urmă – carierei. Dacă îşi doreşte asta. Dacă vrea cu adevărat să fie scriitor şi lungile ore în faţa foilor albe de hîrtie sau a ecranului computerului nu sînt doar o pasiune de tinereţe… Prin reviste tînărul se face cunoscut, atrage atenţia asupra lui – atenţia cititorilor şi, de ce nu?, a editorilor. Prin reviste tînărul începe construirea unui nume care, la un moment dat, îi este de ajuns pentru a face pasul al doilea.
Pasul doi: Antologia. Acest pas poate lipsi, sînt destui autori care au ajuns să-şi publice cărţile fără a fi prezenţi în vreo antologie. Dar, ca sa fim riguroşi, următorul palier al recunoaşterii ca scriitor este prezenţa în antologii. Fie cu texte republicate, care au stîrnit interesul antologatorului, fie prin invitaţia de a scrie pentru o anume antologie, lucru care înseamnă, fără îndoială, că tînărul deja a depăşit stadiul de „tînără speranţă“ şi mai are puţin, atît de puţin pînă a ajunge pe culmire consacrării (sună a „disperării“ şi, uneori, nu e chiar atît de forţată legătura). Dacă revistele ţi le treci în CV la grămadă, iar pe unele chiar le uiţi în înşiruire, antologiile au întotdeauna locul lor bine reliefat în lista meritelor. Pentru că nu toţi scriitorii ajung să fie publicaţi în antologii şi pentru că antologiile sînt, prin definiţie, selecţii, un fel de „cei mai buni dintre cei mai buni“ (sau aşa ar trebui să fie).
În mod normal, cu un CV bine garnisit cu reviste în care ai publicat, cu antologii care-ţi conţin textele, ar trebui să nu ai nici o problemă atunci cînd îţi iei manuscrisul cărţii sub braţ şi baţi la uşa unei edituri. Bine, tot ce am zis acum este la figurat, pentru că astăzi lucrurile se petrec cam aşa: scriitorul trimite un email cu manuscrisul către un editor şi după o vreme primeşte, tot prin email, răspunsul: da sau ba (ştiu că sînt mulţi cei care nu cred în povestea asta, dar pe cuvînt că e adevărată!). Şi am ajuns deja la pasul trei.
Pasul trei. Volumul. Una dintre poveştile care circulă ca un fel de legendă urbană este aceea că autorul român nu are unde să-şi publice cărţile. Cu subsidiarele: publici numai dacă ai pile, publici dacă vii cu bani de-acasă… şi or mai fi şi altele. Se poate ca unii să fi păţit aşa ceva. Se poate ca unii să fi fost respinşi de o editură care n-a înţeles cît de genial este tînărul aspirant. Ei şi? Cine-l împiedică să se adreseze altei edituri? Şi alteia? Şi tot aşa… Istoria literaturii este plină de scriitori importanţi care aveau pereţii tapetaţi cu refuzuri din partea editorilor. Din moment ce sînt imprtanţi, însemană că, pînă la urmă, şi-au găsit editorul… Se zice prin mediile editoriale/scriitoriceşti, că fiecare carte îşi are editorul ei. Trebuie doar ca acea întîlnire să se producă. Unii au noroc (că e nevoie şi de puţin noroc în afacerea asta!) şi întîlnirea se produce imediat, alţii trebuie să mai aştepte. Dar, pînă la urmă… Totul e bine cînd se sfîrşeşte cu bine. Că e bine să publici cărţi, nu?
Ar trebui să numărăm cîţi autori români au publicat cărţi în ultimii 20 de ani şi după aceea să emitem sentinţe. Ar trebui să vedem cîţi dintre aceştia au fost debutanţi şi după aceea să deplîngem soarta scriitorului român. (Las’ că soarta i-o plîngem cînd vine de vorba de drepturile de autor, dar asta e altă discuţie, şi ar fi bine s-o povestim cîndva şi pe-asta).
Cu prieteni sau neprieteni, cu conjuncturi favorabile sau nu, cu „spezele autorului“ sau nu, pînă la urmă toţi publicăm cărţi. Pînă la urmă ăsta nici măcar nu e lucrul cel mai important. Dar, ca să putem discuta despre valoare şi locul în istoria liteaturii e nevoie totuşi sa ajungem aici: să avem cărţi publicate. Ce se întîmplă mai departe cu ele… ţine de prea mulţi, şi asta din nou este altă discuţie.
Deocamdată am vrut doar să scot în evidenţă că drumul literaturii nu începe ca la chinezi cu primul pas, ci cu trei: revista, antologia, volumul propriu.
Aşa că… Drum bun, dragilor!