Comedia horror

Comedia horror nu este un tip aparte de comedie, ci un tip aparte de horror. A apărut ca o reacţie la horrorul clasic, în sensul în care rîsul s-a inventat ca analgezic şi antiinflamator faţă de oroare. Cronologic, istoria comediei horror începe în vremurile filmului mut, cu producţii gen Dr. Pyckle and Mr. Pryde (avîndu-l pe Stan, din Stan şi Bran, în rolul principal). Totuşi, vreme de o jumătate de secol (pînă în anii ‘70), comediile horror pot fi numărate pe degetele de la aproximativ 4 mîini şi, cel puţin pînă la Fearless Vampire Killers al lui Polanski, sortite să se mistuie în underground şi în arhivele documentariştilor cinematografiei.Chiar şi Polanski a avut mult de furcă cu a-şi promova filmul drept o „comedie serioasă”, în contrast cu planul producătorilor de a promova filmul ca pe o farsă, prin editări masive şi o ridiculizare explicită a titlului prin varianta The Fearless Vampire Killers, or Pardon Me, But Your Teeth Are in My Neck. Cumva, pînă la Polanski, comedia horror era văzută de studiouri ca o abjecţie comparabilă cu blasfemia, iar parodia extremă, farsa, părea singura cale acceptabilă. Motivele rămîn neclare pînă în zilele noastre – după unii, comedia ar fi pus în pericol limitarea de nişă a filmului horror, creînd pericolul de a lărgi aria de adresare a unui gen considerat indezirabil în politicile socio-culturale; după alţii, pur şi simplu nu se glumeşte cu lucrurile sfinte. Probabil adevărul e mai degrabă de natură capitalistă – nu se prea fac bani din filme care obligă spectatorul să vadă alte filme înainte. Comedia horror se creează din referinţe, autoreferinţe şi intertextualitate, iar gagurile şi umorul de situaţie constituie abia stratul superficial. Nu ai cum să apreciezi Faust dacă n-ai habar cine e Diavolul.

Chiar cu contribuţia lui Polanski, în anii ‘70 comedia horror a fost promovată mai degrabă prin musicaluri şi farse. The Rocky Horror Picture Show a fost un succes neaşteptat, Mel Brooks începea să îşi facă un nume, iar modelul lui era urmat de o mulţime de regizori care, deşi n-aveau nici o afinitate cu genul horror, îl foloseau pe post de cal de bătaie parodiind producţii de categorie B. Abia în anii ‘80 au început să-şi facă un nume regizorii de horror self-aware, adică aceia care erau în stare să ofere şi gluma, şi obiectul glumei. Astfel a apărut comedia horror reală, cea care e simultan horror şi comedie, nu doar o comedie în care se face mişto de horror. Printre numele născute pe tărîmul respectiv şi propulsate în mainstreamul cinematografic se numără Sam Raimi, Peter Jackson, Tim Burton sau Joel Schumacher.

În paralel s-a dezvoltat şi o categorie aparte de comedii horror, cele de categorie Z, filme de tip „exploitation” cu bugete de buzunar şi efecte speciale improvizate din materiale casnice, declarate drept tributuri la adresa comediilor involuntare ale unor pionieri precum Ed Wood şi urmînd un manifest cultural anti-Hollywood premergător celui propus în anii ‘90 de Lars von Trier şi mişcarea Dogma. Manifestul a fost iniţiat de compania Troma Entertainment şi al său guru Lloyd Kaufman. Ritmul şi valorile de producţie ale filmelor Troma (interzise în cinematografe) sînt comparabile cu ale producţiilor porno, dar s-a reuşit totuşi popularizarea unei serii de filme ce au dobîndit statut de „cult”: Toxic Avenger, Zombie Island Massacre sau Cannibal The Musical. Printre numele lansate de acest soi de filme se numără creatorii serialului South Park (Trey Parker şi Matt Stone) şi actori de Oscar ca Marisa Tomei, Samuel Jackson sau Kevin Costner.

În mileniul actual, comedia horror continuă să se dezvolte pe aceleaşi coordonate: în mainstream se distribuie farsele (Scary Movie, Final Destination) şi musicalurile (Sweeney Todd, Repo!) în timp ce comedia horror cinstită rămîne apanajul undergroundului, funcţionînd ca rampă de lansare pentru cei implicaţi. La Hollywood comediile horror adevărate sînt proiecte de vanitate personală finanţate prin efort propriu, rare şi de regulă descurajante ca încasări (motiv care justifică economic ocolirea genului). Dintre acestea merită pomenite filmele lui Tarantino/Rodriguez (Grindhouse, probabil cel mai ambiţios proiect de gen), Wes Craven (trilogia Scream care, în mod amuzant a sfîrşit prin a parodia chiar seria Scary Movie) şi recentul exerciţiu de nostalgie al lui Sam Raimi, Drag me to Hell.

Din fericire în subsolul industriei lucrurile au un ritm mult mai sănătos. Fără să fi reuşit distribuirea a măcar unui film în cinematografe, Troma Entertainment a înflorit odată cu dezvoltarea filmului digital şi a pieţei straight-to-DVD. În Marea Britanie, succesul serialului The League of Gentlemen a iniţiat o veritabilă şcoală britanică de comedie horror modernă (cu o doză de absurd şi o doză de satiră, deci tipic britanică), finanţată cu precădere de consilii culturale, ONG-uri şi companii improvizate, avînd în linia întîi titluri ca Shaun of the Dead, Evil Aliens, Severance, The Cottage şi, cel mai recent, Lesbian Vampire Killers. Alte cazuri izolate dar interesante prin exotismul oferit sînt primul film zombie pakistanez, Hell‘s Ground, primul film zombie norvegian, Dead Snow, primul film zombie australian, Undead, şi primul horror stop-motion cehesc, Little Otik. Poate ar merita pomenite şi o serie de producţii japoneze, însă la ei simţul umorului e discutabil, iar „comedii” precum cele ale lui Takashi Miike sînt asociate mai degrabă cu grotescul absurd al lui Luis Bunuel decît cu umorul.

Oricum, faptul că în ţări precum Norvegia, Pakistan, Australia sau Cehia abia după anul 2000 au apărut astfel de producţii (iar în România nici măcar acum) este încă o dovadă a frînei pusă acestui gen de filme. Paradoxal, în România pornografia are deja tradiţie şi vizibilitate, iar cineaşti ca Sergiu Nicolaescu cîştigă toate competiţiile de finanţare a proiectelor cinematografice, dar comedia horror e evitată încă, considerată o potenţială pată pentru înalta ţinută a tradiţiei culturale româneşti, care nu se înclină cu una cu două în faţa tendinţelor mercantile ale culturii occidentale.