Star Trek

Tînăra speranţă a show bizz-ului J. J. Abrams vrea cu orice preţ să se legitimizeze în ochii SF-iştilor. După Lost, primul serial SF cu audienţă preponderent mainstream (ce-i drept apelînd la nişte trucuri de structură narativă care a păcălit nepreveniţii), Cloverfield – reinventarea creature feature-ului prin tehnicile cinematografice first person inventate pe tărîmul horror – şi Fringe – o tentativă deocamdată timidă de a uzurpa tronul ocupat de X-files, iată că Abrams se achită cu succes de cea mai riscantă promisiune făcută de Hollywood, aceea de a relansa franciza Star Trek.
Relansările de francize sînt o strategie pe val. Unele au apărut în mod previzibil (Star Wars, Spiderman, Superman, Batman se relansează ciclic prin istorie), altele au fost mai surprinzătoare (Rocky, Rambo, Indiana Jones, Die Hard păreau cîndva improbabile cel puţin prin prisma vîrstei actorilor). Urmează Terminator, Evil Dead, Alien şi Predator (luaţi separat). Eastwood se încăpăţînează încă să nu dea nici un semn legat de Dirty Harry.
Star Trek era din capul locului o franciză dificil de relansat. Publicul Star Trek s-a cam cimentat. E greu să intri în joc neinvitat, avînd în vederea cantitatea de cultură generală cu care trebuie să te pui la punct – sute de episoade şi spin-off-uri (dintre care alea cu Picard date de TVR1 constituie o măruntă fracţiune), un număr mare de lung metraje, jocuri video, benzi desenate, romane şi nişte actori care, cu rare excepţii (Patrick Stewart) n-au prea fost văzuţi în afara universului Star Trek. Ori dacă au fost văzuţi, nu-i ţine minte nimeni din Star Trek, ascunşi fiind în spatele machiajelor şi măştilor de extratereştri.
Noul Star Trek ocoleşte reţeta lui Indiana Jones sau Rambo, de a miza pe nostalgie şi a pune răspunderea în spinarea actorilor consacraţi, şi revitalizează complet atmosfera întinerind personajele pînă la nivelul la care pot să rezoneze şi cu fanii serialelor gen Beverly Hills/Gilmore Girls. O întîlnim la vîrsta studenţiei pînă şi pe înţepata Uhura, eroina primului sărut interrasial dintr-un serial american (susţinută de însuşi Martin Luther King). Primele scene ale lui Kirk, biker şi bătăuş afemeiat, par să nu aibă nimic de a face cu Star Trek, cel puţin pînă la apariţia în fundal a şantierului USS Enterprise, iar colegii săi de navă sînt măcinaţi de probleme specifice începutului de carieră.
Abrams are totuşi înţelepciunea de a nu rupe total legăturile cu echipa clasică – Leonard Spock Nimoy are o apariţie de efect, iar USS Enterprise e prezentată în toată splendoarea stadiului de şantier. Apariţia lui Nimoy la a doua colaborare cu Abrams (după serialul Fringe), e mai mult decît un cameo, e un eveniment pivot al filmului, prilejuit de trucul călătoriei în timp, deopotrivă uzitat în serialul Lost, dar şi în alte filme Star Trek. Folosirea unor actori relativ anonimi (Simon Pegg din Shaun of the Dead e cel mai high profile) s-a dovedit o alegere înţeleaptă (după negocieri care vizau iniţial o distribuţie all-star). Ca şi Watchmen, filmul mizează pe actori fără pedigree care dau totul din ei, în locul unor vedete care să se complacă. Bugetul cîştigat la acest capitol a fost fructuos folosit în efecte speciale fără cusur. Toate aceste ingrediente reuşesc să recreeze un univers al culturii populare pentru o nouă “nouă generaţie”.