Watchmen

Cu ceva timp în urmă am remarcat pe un stîlp din Cluj afişe privind organizarea unor prelegeri şi cursuri de filozofie (şi numerologie) pornind de la filmul Matrix. N-am reuşit să ajung, cine a mers zicea că s-a vorbit despre informatică şi numere binare spre o audienţă de şcoală umanistă, în general studenţi la filozofie fascinaţi de noua generaţie de telefoane mobile cu clapetă lansate de Matrix şi de figura prometeică a lui Keanu Reeves. M-am bucurat totuşi că un film SF a reuşit să suresciteze gîndirea colectivă, parcă-parcă începuseră şi sefiştii să fie luaţi în serios şi chiar colegii de facultate începuseră să-mi ceară cărţile lui Philip K. Dick, să priceapă şi ei cum e cu realitatea asta, de unde vine şi încotro se duce.
A doua oară cînd mi s-a întîmplat asta a fost cu ocazia filmului Lord of the Rings, un tip de la litere organiza ceva workshop în care prezenta substratul politic şi mitologic al operei lui Tolkien. Întîmplător îl cunoşteam pe individ, de cînd se apucase de doctorat se tot ambiţiona să facă un curs de literatură SF-F şi nimeni nu-l luase în serios, iar acum se baza pe faptul că va aduna suficientă audienţă curioasă de originile jocurilor Warcraft încît să capete credibilitate.
Acum e rîndul lui Watchmen. La bază e o bandă desenată, dar nu una pentru copii: are sex, violenţă, cuvinte urîte şi e despre Războiul Rece. Asta s-a cam înţeles, orice autor de cronică Watchmen simte că trebuie să înceapă cu acest avertisment: e ecranizarea unei benzi desenate, dar nu din alea pentru copii. Nu pentru că sexul, violenţa şi cuvintele urîte ar fi străine copiilor – televiziunile româneşti fac eforturi disperate să le fluture pe la nasul tinerelor generaţii. Watchmen nu e pentru copii deoarece vorbeşte despre Războiul Rece, comunism versus capitalism, condiţie umană, sacrificiu şi raportul om-putere, lucruri cam abstracte pentru tinerele generaţii pragmatice. Am văzut zilele trecute la o librărie un soi de carte pop-up pentru copii, în care la un moment dat aveai nişte puncte pe care dacă le uneai cu pixul obţineai faţa lui Ceauşescu, iar dacă decupai nişte pagini şi le lipeai după indicaţii ieşea o Dacia 1300 (Ştefan Constantinescu e autorul publicaţiei, intitulată “Epoca de Aur pentru copii”). Comuniştii încep încet-încet să fie asimilaţi cu orcii, elfii şi atlanţii, văzuţi ca o specie dubioasă de oameni răi din negura istoriei, care electrificau sate şi persecutau ţărani; ori mai rău, dacă ai apucat să joci Red Alert.
Nu mă limitez doar la copii cu contrarecomandarea: un sfert din public, tineri născuţi în preajma lui 1990, au părăsit sala pe la jumătate, printre murmure legate de faptul că nu se înţelege nimic din aiureala asta şi că singurul lucru mişto e penisul albastru al lui Doctor Manhattan. Se spune că, spre deosebire de Dark Knight, Lord of the Rings sau Matrix, Watchmen nu reuşeşte să spargă bariera nişei din care face parte şi e considerat un eşec financiar (nu un dezastru, căci a fost totuşi în top 5-ul box-office 3 săptămîni la rînd, dar nu suficient încît să compenseze bugetul monstruos de producţie). Principalul reproş care i se poate aduce (sub aspect comercial), este ceea ce sub aspect artistic e un avantaj: fidelitatea faţă de materialul original, romanul grafic creat de guru-ul benzii desenate moderne, Alan Moore, premiat cu Hugo şi listat în topul all-time 100 al celor mai importante romane în limba engleză (alături de lucrări ale lui Orwell, Faulkner, Bellow etc.). Banda desenată e clădită ca un exces de detalii comunicate atît textual cît şi grafic, pe care cititorul trebuie şi poate să le scruteze/răsfoiască în mod convenabil, în timp ce filmul care le reproduce capătă o densitate excesivă ce necesită multiple vizionări şi un efort intelectual la care spectatorul de ocazie nu e întotdeauna dispus. Regizorul Zack Snyder e un adept al fidelităţii, ceea ce i-a adus reproşuri legate şi de anterioara ecranizare a unui material BD, 300, care respecta “adevărul istoric” cam tot atît pe cît îl respectau şi legendele româneşti din care am învăţat la şcoală ce înseamnă figura de stil numită “hiperbolă”. Din fericire, 300 a reuşit să păcălească suficientă lume care credea că se uită la un film istoric, dar Watchmen nu e la fel de alunecos. Aici, orice neatenţie îl împinge pe spectatorul “de ocazie” în decor. Un unic compromis vine din partea regizorului, acela de a încerca să rezoneze cu evenimentele de la World Trade Center, ceea ce poate fi de natură să sensibilizeze măcar publicul american. În lipsa acestei sensibilităţi, publicul european, şi implicit de la noi, e obligat să vadă filmul prin prisma materialului original şi a subiectului, aparent învechit (dar practic mereu actual), al Războiului Rece ca expresie a tentaţiei înăbuşite/mascate spre conflict ce caracterizează natura umană.
Deci, dragi părinţi, nu vă duceţi copiii la Watchmen. Or, dacă-i duceţi şi vă întreabă cine-i nenea cu nasul mare, să nu le răspundeţi “E Nixon, preşedintele care a cîştigat războiul din Vietnam cu ajutorul bombei atomice” (citatul e pe bune, din sala de cinema). O să induceţi confuzie şi nu ştiu dacă de data aceasta va apărea cineva să facă lumină cu nişte cursuri de istorie şi filozofie legate de filmul Watchmen.
În încheiere, recomand filmul printr-o afirmaţie pe care o foloseam de regulă pe post de glumă dar care, în cazul lui Watchmen, e perfect justificată: Prima lucrare despre Superman a fost Aşa grăit-a Zarathustra.