Amendamentul Dawson 10

— Unde naiba s-or fi refugiat? La naiba! Pot spune că deja le simţeam duhoarea…

Sandoval îşi oprise ATV-ul şi iscodea prin tunele, lungindu-şi gîtul. În faţa lor se zăreau rămăşiţele a numeroşi roboţi de hăituială şi capturare.

— Mamă! fluieră Bonner admirativ. Cineva s-a distrat puţin pe aici…

— Mda! Nu mă miră că i-au distrus pe roboţi, drăcoveniile astea fac viaţa amară fugarilor, ceea ce pute însă în afacerea asta este proporţia dezastrului. Nu se vede nici o urmă de explozie, îţi trebuie o detunătură de calitate să poţi scoate din circulaţie atîtea maşinării dintr-odată. Ori aici nu este nici urmă de aşa ceva… E ca şi cum toată aparatura asta s-a oprit brusc şi a aşteptat să fie măcelărită.

— Priveşte, din cîteva rahaturi încă mai iese fum…, observă Bonner. Au fost distruse de puţină vreme.

— Omul nostru e undeva prin apropiere… Şi şi-a făcut prieteni… Poate că a şters-o chiar acum cîteva clipe, cînd ne-a auzit motoarele.

— Am spus eu că facem prea mult zgomot…

— Las-o baltă… Fără ATV-uri eram încă la cîţiva kilometri distanţă… Întrebarea este în ce direcţie au luat-o…

Descălecară de pe motoare şi începură să cerceteze zona, centimetru cu centimetru.

— Dacă veneam cu cîteva minute mai devreme… Dracu’ să-l ia pe ăla care a aruncat grenadele în galerie. A trebuit să ocolim ceva pînă să ajungem aici. Noroc că sîntem motorizaţi…

— Da… Ştii la ce mă gîndesc acum?

— Să nu-mi spui că te gîndeşti la ce vei face cu jumătatea ta de milion. Am crezut că te-ai lecuit…

— O, nu… Mă gîndeam la prietenul nostru comun, Adair… După figura pe care i-am făcut-o nu cred că va dori să devenim prieteni…

— Nu dorea nici înainte să fim prea intimi, fii fără grijă. Cînd o să-şi revină după înţepătura cobrei o să fie suficient de dement încît să spargă pereţii ăştia numai lovindu-i cu curul. Pînă atunci sper c-o să punem mîna pe nemernic şi recompensă şi ne vom refugia într-un colţ de lume în care să nu ne găsească…

— Chiar atît de tare te temi de Adair? Te ştiam ceva mai curajos, începu Bonner s-o facă pe-a grozavul.

— Să nu mă înţelegi greşit, ţîcă… Nu-mi este frică de moarte şi, în consecinţă, prea puţini oameni de pe lumea asta mă pot face să tremur cu adevărat, dar asta nu înseamnă că vreau să mor dintr-o prostie. Adair nu este prost, dar este mai greu de stăvilit decît o cireadă de tauri scăpaţi de sub control. Sînt sigur că şi el se gîndeşte să se retragă dacă pune mîna pe bani. Festa pe care i-am jucat-o nu e deloc genul de glume pe care să-l guste. Cînd o să spună că vrea să ne omoare n-o să folosească o figură de stil. O s-o facă dacă va avea ocazia. Îţi dau un sfat. Dacă te întîlneşti cu el nu aştepta să-i vezi arma pentru a trage. Împuşcă-l din clipa în care-l vezi. Gîndeşte-te că şi el va face la fel…

— Chiar aşa turbat îl crezi?

— E foarte periculos… A fost o chestie deşteaptă să-l scoatem din joc, dar nu va pierde ocazia să ne plătească pentru mica noastră stratagemă.

— Cum de ţi-a venit în cap să foloseşti anihilatorul Lucas pentru a-l scoate din cărţi pe Adair?

— La asta m-am gîndit încă de la început. Vezi? Mai important este să te gîndeşti cum să pui mîna pe lovele decît să te gîndeşti cum să le cheltuieşti, la asta se pricepe orice fraier. Iar eliminarea concurenţei este unul dintre aspectele care nu trebuie neglijate.

— Şi ideea de a pune senzorii de mişcare să-l caute şi pe Adair… De-abia acum mi-am dat seama de ce…

— Da, a fost o mişcare inteligentă. Porcul era cît pe ce să înhaţe premiul cel mare. Noroc că eram prin zonă şi am schimbat datele problemei… Cred că au luat-o în direcţia asta…

Cîteva urme se zăreau prin praf. Bonner le analiză scurt şi-i comunică lui Sandoval:

— Sînt urme de bocanci vechi, reparaţi cu te miri ce… Nici miros de încălţăminte de calitate.

— În regulă… Sînt oamenii noştri. N-o să-ţi vină să crezi, dar mă simt cu un picior în clubul milionarilor…

 

*

 

Erau în infern. Altfel nu putea să descrie dezastrul care-i înconjura. Era mai rău decît îşi închipuise iniţial că poate fi într-o canalizare. Frig… Umezeală… Mucegai… Aer viciat, care te obliga să strănuţi la fiecare două minute… Noroi pînă la genunchi… Şobolani adevăraţi, mari cît o pisică, iritaţi că le era încălcat teritoriul, şi atît de îndrăzneţi încît trebuiau să fie atenţi să nu fie muşcaţi. Pereţi care abia aşteptau să se dărîme, strivindu-te sub îmbrăţişarea lor de piatră. Şi întunericul… Întuneric ca într-un mormînt. Asta era canalizarea veche, acea parte a sistemului de drenaj construită cu mai bine de două sute de ani înainte, poate chiar trei sute şi ceva, după aprecierea lui Scoubaday. Era un sistem primitiv, construit sub nivelul pînzei freatice, aşa se explica umezeala excesivă. Nimeni nu-şi mai bătuse capul s-o facă canalizarea locuibilă. Era gluma favorită a lui Randalph.

— Puţină răbdare, cerea mereu Scoubaday de la oamenii săi, deşi îngăduinţa acestora lăsa din ce în ce mai mult de dorit. O să ieşim de aici şi, graţie cocardei A4+, vom face rost de tot ceea ce ne trebuie pentru a fugi din ţară. O să ne descurcăm…

— Sigur…, rînji Miguel. (Cu cîteva minute în urmă camarazii abia reuşiseră să-l scoată dintr-o gaură plină cu nămol puturos şi era supărat pe toată lumea.) Cît ai bate din palme, nu?

— N-am spus nici o clipă că ne va fi uşor, dar, pentru prima dată după ani întregi avem şansa de a părăsi canalizarea. Cu insigna de diamant putem anihila senzorii de la frontieră sau chiar face rost de un avion…

— Vezi să nu… Nu cumva ai de gînd să goleşti şi o bancă? Insigna aia pare că poată face şi asta…

— Nu e nimic de rîs. Să golim o bancă este una dintre priorităţile mele. Chiar dacă reuşim să trecem graniţa, să nu ne facem iluzii că vom fi întîmpinaţi cu fraternitatea cu care erau primiţi dizidenţii politici acum cîteva decenii bune. Avem nevoie de bani buni pentru a ne relua viaţa.

— Ce să spun… Eu unul am fost obişnuit să nu dau cioara din mînă pentru cea de pe gard. Preferam să-mi duc traiul mizer de pînă acum decît să visez la mai bine cufundat pînă la gît într-o hazna, dar cine sînt eu să comentez? Scoubaday face ce vrea şi noi sîntem siliţi să-i acceptăm de prieteni pe prietenii lui. Pun pariu că, pe vremea cînd încă respira la suprafaţă, îşi umplea coşmelia cu animale de pripas. Aşa e el, nu poate lăsa nimic în urmă…

Scoubaday reuşi să-şi mai domolească oamenii după ce, în urma unei incursiuni în afară, le oferise prietenilor lui prima masă adevărată după ani de zile. Însoţit de Randalph şi Scott se folosise de insigna de diamant, împrumutată prin bunăvoinţa lui John, pentru a goli un magazin alimentar destinat privilegiaţilor. Guvernul avea mare grijă ca persoanele din A4+ să nu moară de foame. Mîncaseră pe săturate, în ciuda apelului liderului pentru cumpătate. Fredd se trezi fericit chiar cu o indigestie de zile mari. În plus, Scott şterpelise şi o provizie importantă de lanterne şi acumulatori, foarte utile în întunericul care domnea în vechea canalizare. Treaba asta îi displăcu lui Scoubaday.

— Orice cerere de acces a insignelor de diamant este înregistrată. Dacă se ştie că avem insigna A4+ nu va fi greu să se afle cine a spart magazinul. Chestia asta puţin mă interesează… Însă furtul lanternelor le va indica urmăritorilor unde ne aflăm. Ce nevoie am avea de lanterne în canalizarea nouă?

Pînă la urmă găsise o soluţie. O nouă vizită la magazin şi incendierea acestuia. Cine-şi mai putea da seama ce lipseşte avînd la dispoziţie numai un morman de scrum? Cu ocazia asta lichidaseră tot stocul de acumulatori.

Apăruseră şi probleme neprevăzute. Într-o zi constatară că Jerome era de negăsit. Cel mai probabil era că nefericitul, care începuse să acuze ceva probleme la singurul ochi pe care-l mai avea, se rătăcise în galeriile umede. Şi nu era nimeni care să cunoască topografia subterană. Cît timp canalizarea nouă, salubră şi confortabilă, le oferise adăpost nimeni nu-şi bătuse capul cu drenajul vechi.

— Nu era el un tovarăş prea bun, dar nici nu merita soarta de a-şi sfîrşi zilele pierdut prin colcăiala asta, concluzionase Scoubaday după ce căutările nu dezvăluiseră urma Ochiului. Încercaţi să daţi de el, dar atenţie, nu vă îndepărtaţi prea mult. E de ajuns că s-a pierdut unul dintre noi…

— Ar fi trebuit să fie aşa de interesat de soarta comună din clipa în care l-a adus pe inimosul ăsta al lui, bombăni Miguel. Cunosc cîteva persoane care azi ar fi fost în viaţă…

Se mai semnalase o problemă, care însă părea să-l frămînte cu adevărat numai pe Scoubaday. Fredd efectuase o descindere în zona pe care o ocupaseră înainte de a fi nevoiţi să se refugieze în canalizarea veche. Chiar dacă dădea cu ochii de vînătorii de recompense, nu erau probleme. Nu figura pe lista lor. Şi ştia foarte bine să-şi păzească pielea.

Nu descoperise nimic suspect, subteranele erau mult mai pustii decît s-ar fi aşteptat, ceea ce era foarte greu de explicat. Din clipa în care începuse hăituiala pierduseră contactul cu cei de la suprafaţă. În plus, John le adusese la cunoştinţă urîta faptă comisă de Tim Parker, astfel că Scoubaday socotise că nimeni nu mai era demn de încredere. Cu cît ştia mai puţină lume de refugiul lor, cu atît mai bine.

Însă un amănunt bizar deveni foarte interesant pentru Scoubaday. Fredd povestise că, la un moment dat, aproape se ciocnise de un pluton de cobre şi viermi de mătase. Drăcoveniile stăteau nemişcate deşi nu se stricaseră, funcţionau cît se poate de bine. După ce se îndepărtase puţin maşinăriile intraseră în alertă. Ce le imobilizase suficient timp cît omul-şobolan să poată păşi nestingherit printre ele? Regreta că nu sfărîmase măcar o parte din urîtele maşinării.

— Iniţial m-am gîndit la insigna asta a lui John. Numai ea este capabilă să dezumfle vînătorii electronici., dar sînt sigur că noi n-am trecut pe acolo după ce a scos cocarda din buzunar. Şi, din cîte ştiu, efectul codului înscris în diamant nu durează la nesfîrşit… Ciudat… Dacă erau în funcţiune poate că eram un om mort… Sau poate că le-aş fi auzit venind, nu-s chiar aşa de silenţioase pe cît s-ar dori… Poţi să explici o chestie ca asta?

Scoubaday nici măcar nu încercase să-i explice. Se mulţumise să ridice din umeri, dar după acest incident devenise şi mai abătut decît de obicei. Liderul oamenilor-şobolan avea secretele lui şi nu era dispus să-şi deschidă sufletul în faţa nimănui. Iar Fredd concluzionase că Scoubaday ştia mai multe decît lăsa să se vadă.

Oricum, după acel episod, Scoubaday interzise cu desăvîrşire cercetarea tărîmului părăsit.

 

*

 

Planul lui Scoubaday părea să dea roade. Timp de cîteva zile nimeni nu-i deranjase. Totuşi, nu se putea spune că le era foarte bine. Condiţiile extreme îşi spuneau cuvîntul. Jerome nu apăruse. Canalizarea îl înghiţise fără să lase urme. Majoritatea oamenilor-şobolan sufereau de guturai. Randalph, care pătimise în trecut din pricina alergiei, trebuia să suporte şi recidiva bolii. Suferea cumplit. Din impozantul om capabil să doboare un grizzly cu palmele goale mai supravieţuia doar o umbră, care lăcrima şi strănuta întruna. Era, de departe, cel mai afectat, dar nici măcar o clipă nu-i reproşase ceva lui Scoubaday. În schimb nu avea nici un fel de cuvinte bune pentru John.

Dacă Randalph nu-i contesta autoritatea lui Scoubaday, în schimb Miguel devenise de-a dreptul agasant. Boscorodea mereu şi nu-i ascundea lui John că-l urăşte de moarte. Fugarul începu să-l supravegheze cu multă băgare de seamă pe roşcovan.

Însă nu reuşi să evite capcana pe care i-o pregătea răzvrătitul.

Starea de sănătate a lui Randalph se agravase, suferea de accese de sufocare şi aproape orbise din cauza lacrimilor. Parşivul mucegai se dovedea a fi cel mai mare duşman al uriaşului. Nu-i erau de nici un folos nici medicamentele pe care le procurase îndatoritorul său prieten.

Scoubaday hotărîse că Randalph trebuia să părăsească zona canalizării vechi, să se refugieze acolo unde climatul îi permitea să respire fără ajutorul pulverizatorului sau al măştii de oxigen. Randalph nu trebuia să aibă nici o grijă, cînd vor fugi îl vor lua cu ei, Scoubaday îşi dăduse cuvîntul de onoare. Cu toate acestea, uriaşul se temea că va fi abandonat şi nu voia să se despartă de tovarăşii cu care împărţise nenumărate necazuri. În cele din urmă acceptase propunerea liderului. O să aştepte plecarea, ascuns într-o grotă mai confortabilă.

Scoubaday însuşi se oferi să se ocupe de „repatrierea” uriaşului, astfel că era nevoit să lipsească ceva vreme. Tot ceea ce putea nădăjdui era că nu se vor întîmpla nici un fel de probleme cît va lipsi.

Nu trecuse nici o oră de la plecarea lui Scoubaday. Lipsa singurului său sprijin îl umplea de nelinişte pe John, chiar dacă acesta le recomandase ferm oamenilor-şobolan să nu-i facă nici un rău. De ceva vreme reuşea să-i stăpînească numai datorită unor mari eforturi. Îşi propuse să reziste pînă la întoarcerea lui Scoubaday. Trebuia să fie cu ochii în patru însă.

Ca şi cum nu ar fi fost destul, răcise cumplit. Abia reuşea să-şi mai stăpînească accesele de tuse. Pastilele aduse din expediţiile de la suprafaţă nu dădeau nici un rezultat. Conform prospectului administrarea lor trebuia însoţită de repaus la pat şi hrană corespunzătoare. Lui îi lipseau mai ales condiţiile.

Dintr-odată îi veni să verse. Nu era pentru prima dată, stomacul îl supăra din ce în ce mai mult. Îşi luă lanterna şi se strecură într-o galerie mucegăită. Nu dorea să verse în faţa şobolanilor, în primul rînd nu era un spectacol plăcut, iar în al doilea rînd nu dorea să le dea motive să se lege de el.

De-abia reuşi să-şi cureţe stomacul de resturile mesei de prînz cînd simţi o împunsătură în coaste.

— O mişcare şi te-ai dus dracului, idiotule…, şopti asasin Miguel, astupîndu-i gura.

Înspăimîntat, se supuse, lăsîndu-se dus în direcţia indicată de furibundul roşcat. Îl călăuzea prin tunele necunoscute, înţepîndu-l din cînd în cînd cu cuţitul în coaste.

După o jumătate de oră lungă cît un veac John văzu strălucind luminile canalizării noi. O rază de speranţă îi pătrunse în suflet. Poate că şobolanul nu avea de gînd să-l omoare, ci doar să-l abandoneze într-un loc de unde să-i fie imposibil să se întoarcă la grup. Încă nu-şi dezvoltase acel simţ care-i permitea să se orienteze în sihla subterană.

— M-am săturat de tine pînă în gît, mugi şobolanul, eliberîndu-l.

Totuşi John nu cuteza să-l atace. În mîna dementului văzu un ditamai cuţitul. Nici insigna de diamant nu putea face faţă unei arme atît de primitive.

— Scoubaday a spus…, încercă să-i atragă atenţia asupra dispoziţiei liderului.

Nu credea că Miguel e atît de tîmpit încît să nesocotească poruncile şefului de ceată. Scoubaday nu l-ar fi iertat niciodată.

— La naiba cu Scoubaday…

Ochii lui Miguel aveau o căutătură de nebun şi ticuri nervoase îi schimonoseau din cînd în cînd mutra palidă. Continuă:

— E în stare să ne omoare pe toţi numai să-şi simtă conştiinţa cavalerească împăcată. Mie puţin îmi pasă, sînt mai egoist şi nu mi-e ruşine să spun asta. Fiecare ţestoasă cu carapacea ei, ce-mi pasă mie de belelele altuia? Tu ne-ai adus numai necazuri, nici nu mi-am putut închipui că există o piază atît de rea ca tine. Acum o să te omor…

— Dacă faci asta, Scoubaday n-o să-ţi mai vorbească niciodată. Poate că o să te şi alunge…, încercă să-i explice la ce se putea aştepta dacă-şi punea ameninţările în practică.

— Ştii ceva? A ajuns să nu-mi mai pese de asta… Pe bune că nu mă mai interesează. Scoubaday a fost mai bun cu mine decît însuşi fratele meu. Mi-aş fi dorit să am un frate ca Scoubaday. Nu am crezut însă că poate fi atît de tîmpit încît să rişte toate vieţile noastre pentru una singură. Dacă tu o să mai rămîi mult timp în viaţă în curînd nici unul dintre camarazii mei nu va mai respira. Nici chiar generosul ăsta de Scoubaday, deşi nu cred că realizează încă…

— Scoubaday va găsi o soluţie…

— Pe mă-sa… Nu există nici o soluţie în ceea ce te priveşte, blestematule. Noi mai avem o şansă, tu nu ai nici una, pricepi? De ce să murim toţi cînd poţi muri numai tu? Crezi că-s tîmpit? De inima ta are nevoie posesorul unei insigne de diamant. Nu ştiu de ce încă întreaga armată a statului nu răscoleşte subteranele, dar simt eu c-or să vină curînd să te caute. Dacă te duci dracului poate că vor înceta să ne vîneze. Du-te în iad, John Barton…

Clătinîndu-se ca şi cum ar fi fost beat, omul-şobolan atacă, folosindu-se de cuţit ca de o floretă. Singura şansă era să-l omoare el primul, Scoubaday va înţelege că nu a avut altă scăpare. Sări într-o parte, evitînd lama tăioasă. Miguel lovi peretele.

— Mori, satano!

Ataca furibund, cînd învîrtind hangerul ca pe o bîtă, cînd împungînd aerul. John reuşi să se ferească, dar îi venea din ce în ce mai greu. Miguel terminase cu loviturile de tatonare, îi analizase tactica defensivă şi era decis să-l termine.

Dintr-odată se trezi cu spatele la zid. Nu mai putea folosi tactica retragerii. Urlînd triumfător, Miguel se repezi cu cuţitul la gîtul lui. Abia reuşi să-i prindă mîna, oprind tăişul la cîţiva centimetri de gîtul lui.

— De ce dracu’ nu înţelegi că trebuie să dai în primire, vită încălţată? mugi şobolanul; îi putea vedea de aproape ochii injectaţi, plini de vinişoare roşii.

Miguel începu să apese. Avea o forţă colosală, în ciuda constituţiei scheletice. John îl apucă cu cealaltă mînă de gît, încercînd să-l sugrume.

Dintr-odată îşi simţi propriul gît apucat într-o strînsoare de fier. Şi Miguel adoptase tehnica sugrumatului. În plus, mai avea şi cuţitul…

Realiză în cîteva clipe că-i era imposibil să reziste în faţa omului-şobolan. Vederea i se întunecă şi simţi cum cuţitul se apropie mai mult, aproape atingîndu-i pielea.

Ăsta este sfîrşitul, gîndi. La naiba, să se termine totul mai repede. O să dea drumul cuţitului… În cît timp moare un om cu gîtul tăiat?

O detunătură făcu să se cutremure tavanul. Capul lui Miguel explodă ca o roşie storcită şi trupul neînsufleţit se prăbuşi grămadă.

Tremurînd, John începu să se uite în jurul lui în speranţa de a-şi identifica salvatorul. Indiferent cine era, merita mulţumirile lui.

Dintr-un gang întunecat se desprinse o umbră, o siluetă familiară, pe care John simţi că trebuie s-o cunoască. Nu putea fi vorba despre Scoubaday, umbra care se apropia cu paşi cumpătaţi era prea bondocă, prea rotofeie pentru a-i aparţine omului-şobolan. De-a lungul respectivului tunel nu mai strălucea nici o lampă, astfel că încă-i era imposibil să vadă faţa misteriosului salvator.

— Bună seara, John, răsună pe neaşteptate vocea umbrei.

O voce inconfundabilă. Acum nou-venitul pătrunsese în zona luminată, arătîndu-şi faţa. Înaintea lui, ţinînd în mîini o puşcă a cărei ţeavă încă fumega, stătea zîmbind însuşi senatorul Dawson. O nouă cocardă de diamant îi strălucea pe reverul uniformei de vînător. John era un om mort.

 

*

 

— Am spus bună seara, John…, cîrîi congresmanul Dawson, bine dispus. Nu mai ştii să răspunzi la salut?

— Bună seara, domnule, rosti John, incapabil să reacţioneze independent.

Din spatele lui Dawson apăru un agent de pază, îmbrăcat în uniforma corespunzătoare, aproape distrusă de umblatul prin canalizare.

— El este, domnule? întrebă agentul ţintuindu-l cu pistolul-mitralieră.

— Da… El este… În sfîrşit, sîntem iar faţă în faţă, domnule Barton…

Congresmanul arăta din cale-afară de obosit. Aşa se şi simţea, în ultima vreme nu se odihnise prea bine. Doar excesul de pastile şi băuturi energizante îl mai ţinea în funcţiune.

John începu să se retragă cu spatele, urmărit îndeaproape de Dawson şi agent. Deşi aveau arme în mîini nu se grăbeau să le folosească, orice rană care punea în pericol viaţa fugarului compromitea şansele de supravieţuire ale grefatului. Dacă se mai ajungea la grefare.

— Ce vreţi de la mine? întrebă, aşteptînd un alt răspuns decît cel pe care-l ştia deja.

— Ceea ce ţi-am cerut şi la prima întîlnire, căscă Dawson, obosit.

Epuizarea îi lungise trăsăturile feţei, transformîndu-le într-o mască imobilă, grotescă. Chiar şi buzele, abia i se mişcau.

— Eşti un băiat rău, John Barton… Un băiat foarte rău, care ne-a pricinuit o mulţime de probleme, care a pus în pericol însăşi siguranţa naţională. Am crezut că vei aprecia cum se cuvine mărinimia de care am dat dovadă…

— Mărinimie?! şopti John, uluit. De unde dracu’ mărinimie?

Începu să privească în jurul lui, căutînd ceva care să-l scoată din încurcătură. Nu se putea lupta cu cei doi descreieraţi. Dacă pe congresman îl putea răpune fără nici un fel de probleme, arăta mai degrabă ca un butoi de gelatină decît ca un luptător, nu la fel stăteau lucrurile cu agentul, un tip masiv şi antrenat. Doborîse odată un agent, dar să repete figura i de părea imposibil.

Privirea îi căzu pe cadavrul lui Miguel. Nenorocitul murise repede, înainte să-şi dea seama ce se petrece. Jumătate din cap îi lipsea, singurul ochi rămas întreg afişînd o mină întrebătoare. În mînă încă ţinea strîns jungherul.

Fulgerător, John se aplecă şi înşfăcă cuţitul. Agentul ridică arma, din reflex, dar congresmanul îl opri. Fugarul nu trebuia vătămat sub nici o formă.

— Dacă mai face careva un pas, jur că-mi bag cuţitul în inimă, urlă John răguşit, aşezîndu-şi vîrful jungherului între coaste. O singură mişcare şi mi-am tăiat inima… La ce-o să vă mai folosească o inimă înţepată?

Congresmanul făcu semn agentului să se oprească. Individul din faţa lor era epuizat din pricina stresului, înnebunise în decursul hăituielilor pe care le îndurase prin canale şi, în consecinţă, părea capabil să-şi ducă ameninţarea la capăt.

— Opriţi-vă, la naiba, altfel…

Neslăbindu-i din ochi, John îşi desfăcu salopeta, dezvelind pieptul păros. Mută arma chiar în zona în care-şi putea imţi bătăile înnebunitoare ale inimii. Începu să apese cuţitul. Simţi cum vîrful armei îi sfîşie pielea, afurisitul de Miguel se îngrijise corespunzător de şiş, tăia mai ceva ca un bisturiu. Un firicel de sînge se ivi din locul în care se înţepase. Las’ să curgă… Poate că aşa vor înţelege că vorbea serios. Poate-i ţinea la distanţă suficientă vreme pînă venea cineva să-l ajute, poate chiar Scoubaday. Sau poate îi venea vreo idee. Pentru moment, important era să cîştige cît mai mult timp. Şi agentul, şi congresmanul păreau la capătul puterilor. Nici el nu se simţea mai în formă, dar avea un avantaj, lupta pentru propria-i viaţă.

— Mai bine îmi dau inima la cîini decît să v-o dau vouă. Înapoi! Vorbesc serios…

Agentul începu să şovăie, milogindu-se din priviri către congresman. El era singurul care putea decide ce hotărîre vor lua, dar era evident că ameninţările lui Barton îl vizau pe el. Dacă se întîmpla o nenorocire Dawson ştia pe cine să dea vina.

Însă congresmanul nu schiţă nici un gest. Părea o stană de piatră la care numai ochii, mai bulbucaţi decît de obicei, se mişcau imprevizibil.

— Înapoi! hohoti John, lărgindu-şi rana. Înapoi!

Se feri să înfigă lama mai adînc, lărgind tăietura iniţială obţinea acelaşi efect, sîngele curgea din ce în ce mai abundent. Nu dorea cu adevărat să moară, dar era hotărît să-şi străpungă inima mai degrabă decît să i-o ofere congresmanului. Însă refuza să accepte că era încolţit fără scăpare. În ultima vreme i se întîmplase de nenumărate ori să se găsească în situaţii pe care iniţial le apreciase ca fiind fără ieşire, dar salvarea se ivise în ultima clipă, cînd nu mai nădăjduia la nimic. I se întîmplase cu cîteva minute mai în urmă, capul lui Miguel explodase exact înainte de a-i străpunge gîtul. Nici nu-şi imaginase că, după ce se chinuise cumplit să împiedice cuţitul să-l înjunghie va ajunge să-şi împlînte singur în trup vîrful de oţel. Constată că nu-l durea prea tare.

Congresmanul, chiar dacă părea intimidat de ameninţările lui John, refuză să facă pasul înapoi. Arăta ca o sperietoare de ciori, una a naibii de oribilă, capabilă să le pună pe fugă pe detestatele zburătoare.

— Înapoi! horcăi.

— Haide, John, nu fi atît de egoist, cîrîi Dawson, obosit.

John simţi că sîngele i se transformă în foc, mînia care-l înhăţase era cumplită. Toată viaţa îl exploataseră, îl siliseră să-şi rupă şalele pe şantiere fără nume şi nu i se oferise în schimb mai nimic. Îl hăituiseră ca pe un animal sălbatic, fără să le pese de sentimentele lui şi acum îl acuza că este egoist? Dacă nu ar fi realizat ce armă mortală reprezintă agentul care-l însoţea, s-ar fi repezit şi i-ar fi luat beregata înainte să-şi dea seama ce i se întîmplă. Ştia însă că, atîta timp cît îl avea alături pe agent, Dawson nu avea de ce să se teamă.

— Eu, egoist?! Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că eşti nebun, cel mai nebun om din cîţi au păşit pe faţa pămîntului? Un hoţ, un bandit… Un dement criminal…

Simţi nevoia să-i arunce în faţă congresmanului tot ceea evitase să rostească o viaţă întreagă faţă de regimul oprimant care-l transformase într-o unealtă vorbitoare. Ceva mai mult decît un sclav antic. Diferenţa consta în faptul că nu era pus să lucreze cu lanţuri la mîni şi la picioare şi nu era bătut. Împotriva lenei era mai eficientă pedeapsa pecuniară.

— Mă judeci prea aspru…

De necrezut, dar Dawson zîmbea, un zîmbet îngăduitor, de individ superior.

— Mă judeci prea aspru, John. Personal, m-aş caracteriza drept un visător… Un idealist…

— Nu ai nimic de visător sau de idealist în tine, se stropşi John, apropiindu-se cu un pas de cel mai aprig duşman al său.

Agentul intră în gardă, alertat. Fugarul se opri la timp, persoana congresmanului nu se aflase nici o clipă în pericol.

— Nu eşti decît un nenorocit căruia îi place să se joace cu destinele oamenilor. Tu nu-ţi dai seama cît rău ai făcut oamenilor de rînd, tuturor celor pe care îi consideri mai jos decît tine? Un gunoi sadic şi hrăpăreţ, asta eşti, nu ai nimic de visător în tine…

— Ba da, oftă Dawson. Sînt un visător incurabil, însă un visător care a reuşit să-şi transforme visele în realitate… Un visător care a trecut în etapa superioară a existenţei sale, aceea de modelator al lumii.

— Asta nu te face să fii mai puţin ticălos… Ai ajuns să conduci lumea după bunul tău plac, să te joci de-a stăpînul absolut. Nu te interesează decît să te joci cu viaţa oamenilor, pentru tine nu valorăm nimic.

— Te înşeli, John. Ţi-am spus că mă judeci prea aspru…

— Şi ce dracu’ te interesează pe tine că te judec prea aspru? Ar ajuta la ceva dacă te-aş aprecia cu mai multă indulgenţă?

— Nici nu-ţi imaginezi cît de mult ar ajuta, John… Hai, fii băiat de treabă şi lasă jos cuţitul, putem discuta omeneşte…

— Să discutăm omeneşte? Cu tine nu se poate discuta omeneşte. Eşti un monstru pentru care contează doar ceea ce vrea el. Nu te interesează părerea altora.

— Ba mă interesează, îl contrazise Dawson, iritat. Ţin chiar foarte mult la părerea oamenilor.

— Da?! De aceea ai transformat toată ţara într-un gulag, terorizîndu-ne cu insignele tale blestemate? Am primit porcăria cenuşie la paisprezece ani şi de atunci mi-a controlat destinul. Ne-ai transformat pe toţi în sclavi care să trudim pentru cei pe care catalogarea ta i-a considerat superiori… Asta crezi că şi-a dorit lumea?

— Dacă ai puţină răbdare, îţi pot explica…

John clipi nervos. Chiar că avea de-a face cu un nebun. În jurul lor totul mirosea a moarte şi disperare, iar congresmanul se dădea de ceasul morţii pentru a-i oferi nişte explicaţii pe care nu ţinea să le audă, de parcă s-ar fi aflat în campanie electorală, încercînd să obţină votul unui important elector. Dar a accepta explicaţiile lui Dawson însemna să cîştige ceva timp…

— Te ascult numai dacă-i spui gealatului tău să se retragă în tunel.

— John, băiete, nu sînt chiar atît de tîmpit… Albert rămîne aici, este asigurarea mea că măcar eu voi ieşi viu din subterane. Fii fără grijă, Albert nu va face nimic fără ordinul meu…

Gorila înclină din cap, în semn de supunere.

— Mă acuzi de multe, dragul meu John, dar mai întîi ar trebui să analizezi mai bine. Spui că am transformat lumea într-o puşcărie? Poate că aşa arată, dar deocamdată era singura soluţie la criza resurselor. Am împărţit oamenii pe categorii, este adevărat. Am stabilit raţii stricte pentru fiecare categorie în parte, e şi asta foarte adevărat… Să ştii că nu eu am avut ideea asta, eu doar am pus-o în practică…

— Şi ce dacă? Nu contează cel care se gîndeşte să fure ci cel care bagă mîna în buzunar. E diferenţa între intenţie şi faptă…

Îşi propusese să se prefacă doar că-l ascultă pe congresman. Trebuia să găsească o ieşire, discursul tembelului trebuia să-i ofere răgazul necesar. Poate că dacă se va apropia de una dintre galerii suficient cît să iasă din bătaia puştilor… Însă nu armele erau problema. Dacă voiau doar să-l rănească, trăgîndu-i un plumb în picior, ar fi făcut-o încă din prima clipă. Însă nu erau dispuşi să rişte, prin picior trec vene importante, safena, de exemplu, prin care circulă o cantitate importantă de sînge. În cîteva clipe puteau obţine un cadavru lipsit de valoare, Scoubaday îi explicase că prelevarea grefelor devenise o operaţiune foarte delicată.

Agentul putea să-l ajungă în doi timpi şi trei mişcări. Nu putea lupta cu sorţi de izbîndă împotriva lui. Şi nici nu putea utiliza la nesfîrşit trucul cu cuţitul. Trebuia să-l scoată pe agent din joc dacă dorea să-şi salveze pielea.

— Ba deloc… Încă de la începuturile ei omenirea a fost chinuită de dorinţe imposibile. Tot timpul oamenii de rînd şi-au dorit să existe un echilibru între ceea ce primeşte un individ şi ceea ce este el capabil să ofere omenirii în schimb. Disproporţii au existat întotdeauna, indivizi incapabili să ducă la bun sfîrşit pînă şi spălatul unei farfurii s-au bucurat de tot luxul posibil fiindcă şansa a făcut să se nască într-un palat în timp ce truditorii abia aveau cu ce să-şi ducă zilele.

— Recunoşti, deci?

Nu trebuia să fie atent la Dawson, trebuia să se concentreze pe agent. El era cel mai periculos inamic al său. Şi totuşi, nu se putea opri să nu-l asculte. Hîrîitul de ferestrău emana o acţiune hipnotizantă.

— Recunosc, dar nu contează, chestia se referă la ce s-a întîmplat demult, înainte de venirea noii ordini. Ce spui, John, băiatule, este corect ca un universitar capabil să breveteze o invenţie la şase luni să fie plătit cu un salariu de mizerie, iar un retardat care nu face decît să alerge după o minge pe un stadion plin de dezaxaţi să cîştige milioane de dolari pe sezon? Care dintre cei doi termeni puşi în discuţie aduce un serviciu mai mare omenirii? Savantul sau fotbalistul? Care crezi că face mai multe pentru semenii lui? Geniul care caută soluţii pentru bunul mers al omenirii sau gogomanul care ridică tribunele în picioare cînd bagă mingea în plasă? Şi totuşi, idiotul care bate mingea şi de-abia era capabil să se semneze a avut mai mereu prima şansă. Lui i s-a acordat atenţia, lui i s-au acordat toate onorurile şi accesul nelimitat la resurse. Ce e mai de preţ pentru omenire? Cui trebuie să i se acorde o atenţie mai mare? Unui pompier care salvează vieţi sau unui lăutar care distrează clienţii într-un local de lux? Să zicem că pe lumea asta nu există decît un copac capabil să furnizeze fructe pentru o sigură persoană şi pompierul şi lăutarul. Dacă ar depinde de tine cui ai da copacul? Pompierului sau lăutarului?… N-am făcut decît să pun lucrurile în ordinea lor firească, în ordinea dorită de oameni. Majoritatea oamenilor au fost de părere că fiecare trebuie să primească exact cît merită, fiecare să fie răsplătit după serviciile pe care le aduce societăţii. Totdeauna au existat asemenea glasuri şi, culmea, după ce a intrat în vigoare Catalogarea Cetăţenilor, aceiaşi oameni au strigat că era mai bine înainte, cînd fiecare se descurca după alte criterii decît inteligenţa proprie. Fiecare şi-a dat seama că era mai uşor să-l critici pe vecin, să consideri că primeşte mai mult decît merită şi că dacă te-ai considerat mereu deasupra lui nu înseamnă că ai avut dreptate. Înţelegi, John? Omenirea şi-a dorit dintotdeauna o ierarhizare valorică, una care să le ofere bogătaşilor înfumuraţi şi tîmpiţi noroiul pe care îl merită şi să le ofere celor cu adevărat merituoşi măcar o bucăţică din plăcinta comună. Acesta era modelul de societate ideală la care visau mulţi, societatea care oferă sclavului lanţuri, iar geniului cununa de lauri. Le-am oferit-o… Nimeni nu poate spune că nu asta s-a dorit. Societatea perfectă… Societatea Dawson…

 

(va urma)