Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy (Interviu cu Marian Truţă)

După interviul acordat de Dănuţ Ungureanu pentru Observator cultural şi prezenţa lui Sebastian A. Corn şi Cristian Tamaş în emisiunea Exploratorii lumii de mîine, un alt membru fondator al SRSFF răspunde la întrebări despre noua asociaţie: Marian Truţă.
Întrebările au avut ca puncte de plecare materiale publicate pe site-ul SRSFF.

Spuneţi în prezentarea asociaţei pe site: „al cărei scop declarat este împotrivirea la invazia superficialităţii şi a non-valorilor promovate în exces“
Poţi da nişte exemple concrete? Ca să avem o idee despre ce însemană nonvalori în accepţiunea SRSFF şi ce înseamnă excesul de promovare (mie nu mi se pare nimic promovat în exces).

Un exemplu de produs science-fiction de calitate slabă, dar promovat intens, este Jihadul Butlerian. Tradus foarte bine de către Ştefan şi Cristina Ghidoveanu, romanul are, în schimb, fisuri calitative şi, din nefericire, nu se ridică la valoarea celorlalte romane din seria Dune. Şi mă refer la primele trei, pentru că, după Copii Dunei, seria intră într-un declin calitativ evident, declin ilustrat perfect de Jihadul amintit mai înainte. Atenţie, trebuie să precizez faptul că iau în considerare întregul ciclu al Dunei ca pe un tot organic, fără să disociez producţiile fiului de ale tatălui. Fireşte, în condiţiile în care mulţi consumatori de sefe se rezumă la a digera numai astfel de produse, s-ar putea ca afirmaţia de mai sus să fie interpretată de ei ca o blasfemie. Şi nici nu este de mirare, atîta vreme cît astfel de lucruri le sînt livrate ca fiind de o calitate de excepţie. Alt exemplu de produs science-fiction de calitate slabă este Powersat al lui Ben Bova. Şi aici avem de a face cu un traducător valoros (Mircea Pricăjan), dar iarăşi, din păcate, romanul are o valoare îndoielnică. Intrigă naivă şi previzibilă, personaje schematice, fără profunzime, science-fiction-ul apare doar ca fundal, ca pretext pentru un thriller. Alt exemplu, poate şi mai evident, este Spaţiul Singularităţii al lui Charles Stross. De data aceasta traducerea este cea care scapă cu oiştea în gard. Mona Călinescu reuşeşte o contraperformanţă de neinvidiat şi care trebuie să ne pună pe gînduri: retragerea de pe piaţă a unei ediţii întregi, în condiţiile în care romanul lui Stross merita o soartă mai bună. Şi lista continuă: Mary Gentle – Cartea lui Ash. O istorie secretă, R. Scott Bakker – Profetul Războinic, Steven Erikson  -  Grădinile lunii, Graham Joyce – Limitele Magiei, Richard Calder – Babilon. Toate aceste produse sefe au un impact negativ atît asupra consumatorilor, cît şi asupra producătorilor de science-fiction şi fantasy din România. Pentru că, avînd la îndemînă asemenea traduceri slabe sau chiar romane slabe, dar care sînt etichetate drept texte valoroase, este aproape firesc să apară autori care, urmîndu-şi nefericitele modele, sar de la stadiul de compunere naiva la producţii mamut, folosind tipare prost asimilate sau prost înţelese, meşteşugind şi însăilînd fraze certate cu logica, cu gramatica, cu simţul estetic în general. Ar fi amuzant dacă nu ar fi tragic să vezi cum persoane, altminteri oneste, se apucă să producă romane, sau chiar serii interminabile de romane, care nu se deosebesc aproape prin nimic de traducerile toxice cu care autorii au venit în contact. Şi care sînt promovate cu fanfară şi panglici colorate, într-o perfectă atmosferă de iarmaroc itinerant, ca fiind piscurile literaturii sefe sau fantasy din România. De la “Ana are mere” şi “Uite mamă, Voicu ară ogorul”, sărim direct la construcţia unui roman. Păi cum vreţi, oameni buni, să fim luaţi în serios? În opinia noastră, dacă nu ne împotrivim acestor apariţii, să nu ne mire faptul că autorii români de sefe care chiar au ceva de spus sînt taxaţi la grămadă de către critici ca fiind lipsiţi de valoare. Dacă vom continua să ne complacem în această stare de lucruri, fireşte, nu vom fi băgaţi în seamă de nimeni şi nu vom face decît să vorbim singuri, noi între noi, şi să ne jelim cît de obtuzi pot fi criticii literari. Vrem să fim ascultaţi? Atunci să scoatem produse sefe de calitate. Şi mă refer aici atît la traduceri, cît şi la creaţii autohtone originale.

Crezi că Jihadul a avut o publicitate exagerată? În afară de anunţul de pe blogul lui Horia Ursu n-am văzut alte iniţiative ale editurii, care să fie asimilate publicităţii (nu afişe, nu fluturaşi răspîndiţi pe stradă, nu pagini de reclamă în diverse publicaţii). Să nu confundăm reclama (pe care şi-o face editura) cu reacţiile publicului.

De bună seamă că editorul, la fel ca orice negustor, are dreptul de a-şi promova marfa aşa cum crede mai bine. Ba chiar este obligatoriu să o facă. În cazul Jihadului lucrurile au stat întocmai. Numai că, în opinia mea, acesta este o marfa căreia i s-a creat un orizont de aşteptare oarecum exagerat, raportat la calitate sa literară. Comparativ cu celelalte romane din ciclul Dune, acesta din urmă pare mai degrabă un fel de vin de mîna a treia. Fireşte, SRSFF nu poate interveni în bucătăria internă a vreunei edituri, ar fi nefiresc să-şi imagineze cineva că asta ar fi menirea noastră. Nici nu dorim asta. Dar ne rezervăm dreptul de a atrage atenţia asupra produselor care nu par a fi ceea ce se spune despre ele. Acuma, nu vreau să dau de înţeles că Jihadul ar fi vreun eşec literar de proporţii. Nicidecum. Doar că, faţă de orizontul de aşteptare al cititorilor, marfa lasă de dorit.

„Unicul criteriu pe baza căruia SRSFF va acţiona în dezvoltarea SF-ului românesc este criteriul calităţii“. Poate şi alţii consideră că ceea ce fac ei este de calitate…

Şi poate că şi fac lucruri de calitate. Este vreo problemă în asta? Aşa cum am mai spus, dar se pare că lumea nu este atentă, noi nu ne considerăm unicii deţinători ai adevărului. Mai mult, am impresia că lumea a înţeles că noi am afirmat că tot ce s-a produs după 1989 este un mare maldăr de gunoi. Nimic mai fals. Există şi lucruri bune. Din păcate, aceste lucuri care merită atenţie se pierd, aşa cum spunea şi Dănuţ, într-o nefastă democraţie a mediocrităţii.

În textul Pentru un viitor al valorii , Dănuţ Ungureanu spune: „Anii ‘80, ‘70, ba chiar şi ‘60, par să fi stabilit recorduri de calitate pe care în zilele noastre, cu merituoase excepţii, prea puţini creatori ai genului se încumetă să le atace…“. Nu erau şi atunci tot merituoase excepţii? Sau pe vremuri săreau capodoperele la tot pasul?

Am să înşir aici cîteva nume şi titluri: Horia Aramă – Verde Aixa, Vladimir Colin – Divertisment pentru vrăjitoare, Mircea Opriţa – Figurine de ceară, Adrian Rogoz – Altarul zeilor stohastici, Ovid S. Crohmălniceanu – Istorii insolite, Cecilia Dudu – Corsarul. Titluri de roman, de volum de povestiri, de nuvele sau doar povestiri. Mă întreb cîţi dintre autorii de după 1989 se pot compara cu numele pomenite mai înainte. Acele merituoase excepţii despre care am mai vorbit în altă parte? Şi asta cu mare bunăvoinţă. Iar autorii pomeniţi mai înainte reprezintă o mică fracţiune din toţi cei care au scris şi au făcut cîndva artă din science-fiction. Dar acum este trendy să nu citeşti autori români. Ba unii chiar îşi fac un titlu de glorie din asta. Oare de ce? Pentru că nu le plac autorii de dată recentă? Pentru că nu au auzit niciodată de cei care au reuşit, odinioară, să facă artă prin sefe? Sau poate pentru că nu le convine faptul că sefeul nu s-a inventat odată cu ei, ci exista mai demult. Ar trebui să ne gîndim atent la aceste lucruri. Şi, ca să răspund tranşant: Da, pe vremuri săreau valorile la tot pasul. Produsele slabe din punct de vedere al calităţii, atunci cînd apăreau, se pierdeau în calitatea ridicată pe ansamblu. Acum se întîmplă altminteri. Trebuie să cauţi cu mare răbdare umbra vreunui arbore pe o nesfîrşită tarla plină de tufe şi scaieţi.

Din acelaşi material: „Apariţii editoriale indigeste, consecinţă a achiziţionării de copyright-uri cu sacoşa“. Crezi că se referă la traduceri sau la cărţile româneşti?

La ambele.

„Capodoperele genului se văd excluse din politica tunului”. Care sînt capodoperele? Cele rămase în afara listei premiilor Hugo şi Nebula? Din cîte ştiu, s-au cam publicat cărţile premiate cu Hugo şi Nebula. Şi-atunci cum sînt excluse capodoperele? Sau, în fine, zi-mi nişte capodopere excluse.

Nu asta trebuie să înţelegem. Nu trebuie să înţelegem că, de fapt, au rămas nişte capodopere nepublicate, ci mai degrabă că ar trebui sa revenim periodic la capodopere, să reţinem ceea ce ne învaţă ele valoros, să perpetuăm spiritul lor şi, de ce nu, să-l îmbogăţim. Numai că, în marea de “tunuri” şi de comercial, vocile şi prezenţele lor se pierd neobservate. La asta ne referim cînd vorbim despre excluderea capodoperelor. Degeaba ai o soprană excepţională într-un cor de cumetre afone, pe care o şi ţii în ultimul rînd. În plus, oare toate acele premii pomenite în întrebare reprezintă automat un certificat de calitate? Faptul că în România se publică un titlu care tocmai a luat premiul Hugo acum o jumătate de oră mi se pare mai degrabă un gest de snobism cultural. Dom’le, l-am tradus şi publicat pe X care a luat premiul Y, deci e valoros. Păi, în cazul ăsta, haide să închidem fabricile de sefe autohtone şi să căscăm gura la anglo-saxoni, că doar ei scriu cel mai bine şi au şi premii. Oare aşa ar trebui, întreb eu? Bine, ar putea să replice unii, adică Hugo nu are valoare? Nicidecum. Premiul respectiv poate avea valoare, numai că nu este obligatoriu să se întîmple astfel. De altfel, Adam Roberts demonstrează relativitatea acestor premii într-un excelent eseu preluat şi pe site-ul SRSFF. La urma urmei, oamenii pot vota aiurea. Naziştii au ajuns la putere în mod democratic, prin votul poporului, nu-i aşa?

De ce să considerăm publicarea unui premiu Hugo sau Nebula ca un act de snobism şi nu ca pe o încercare de a fi la zi cu ceea ce se publică şi are succes în spaţiul anglo-saxon? Dacă s-ar publica numai capodopere din anii ’70, ’80 crezi că i-am ajuta pe tinerii autori români? Crezi că e bine ca ei să scrie aşa cum se scria în anii ’70? N-ar trebui să evolueze şi ei, ca stil, ca mod de abordare? Cum s-o facă dacă nu ştiu ce se publică acum în lume? Ar trebui ca ei să scrie ca Asimov şi ca Heinlein, fără să ştie că, între timp, au apărut Miéville sau Gaiman sau Stross sau Robert Charles Wilson?

Fireşte, nu publicarea în sine a unui premiu Hugo sau Nebula reprezintă un gest de snobism cultural ci publicarea cu orice preţ a lucrărilor încununate de aceste premii. Cred că putem fi cuplaţi la pulsul sefeului mondial şi dacă aplicăm filtre valorice cu ajutorul cărora să eliminăm rateurile propulsate, uneori, de aceste premii. Cît priveşte publicarea unor texte remarcabile din deceniile trecute, eu cred că este un lucru esenţial pentru a înţelege în profunzime ceea ce înseamnă sefeul. Ignorarea, deliberată sau nu, a capodoperelor genului din anii trecuţi poate fi un act periculos, cu urmări nefericite pentru generaţiile tinere, care abia acum se apropie de literatura sefe. Ca o comparaţie, cum ar fi să încercăm să desluşim ultimele cuceriri ale ştiinţei aruncîndu-i în uitare pe Arhimede, Pitagora, Galilei, daVinci, Newton sau Einstein. Eu cred că este nesănătos. Sefeul nu s-a născut în ultimii zece ani şi nici în ultimii cincizeci. Prin urmare, dacă se doreşte ca să existe un fundament solid al culturii sefe din România, cred că este obligatoriu ca lucrurile valoroase din trecut să fie aşezate din nou în atenţia noastră. Am fost dezamăgit să aflu că tineri, altminteri oneşti în demersurile lor, nu l-au citit deloc pe Wells, habar nu au că Asimov a scris un text fabulos, numit „Căderea nopţii“, nu ştiu ce este Solaris sau Ciberiada, nu au auzit niciodată de „Altarul zeilor stohastici“, o povestire exemplară a lui Adrian Rogoz. Şi lista rămîne deschisă. Aş vrea să avem editori care să-şi asume un gest de curaj cultural şi să readucă sub ochii publicului capodoperele. De ce nu se reeditează Adrian Rogoz astăzi? Pentru că nu are valoare? Mă îndoiesc. „Altarul zeilor stohastici“, pe care tocmai l-am amintit, este un text care excelează la toate capitolele. Stil, abordare, idee. Am impresia că nu se reeditează lucrurile valoroase deoarece percepţia generală a sefeului a suferit un proces de degradare constantă. Lumea s-a obişnuit cu devălmăşia de scriituri anglo-saxone şi înghite aproape pe nerăsuflate un terci de verbozităţi fade, necunoscînd bogăţia de arome pe care sefeul o poate oferi prin capodoperele sale. Şi, ca să nu las loc de interpretări, capodopere apar şi acum, fireşte. Dar, cu un aparat critic decalibrat, este mai greu să le discernem. Şi, trebuie să precizez, cînd atrag atenţia asupra trecutului nu înseamnă că neg valorile contemporane. Fac precizarea aceasta deoarece am observat că lumea este tentată să facă răstălmăciri şi interpretări în fel şi chip.

„Publicaţii de profil puţine, unele dintre ele anemice, susţinute cu materiale de strînsură, într-o democraţie a mediocrităţii.“ Crezi că se produc zeci de texte excelente, dar editorii de revistă nu le găsesc sau le refuză?

Cum, nu se produc asemenea texte? Nu-mi rămîne decît să plîng de mila editorilor care sînt nevoiţi să se lupte cu tonele de compuneri pe care le primesc. Judecînd după titlurile autorilor români apărute în ultima perioadă, dar şi după tonul întrebării, rezultă că în România se scrie un sefe foarte prost. Lucru cu care sîntem, de altfel, de acord. Şi printre textele ne-excelente pe care le întîlnim ici şi colo, apar foarte rar şi acele “merituoase excepţii” care au stîrnit atîta zarvă şi despre care am vorbit în altă parte. În mod normal o revistă, fie ea şi virtuală, nu ar trebui să publice texte fără valoare. Dacă editorul consideră că trebuie, totuşi, să umple revista aia cu orice, doar ca să fie, este problema lui. Dar eu cred că nu procedează corect. Nici faţă de sine şi nici faţă de autorul respectiv. Într-o lume normală, eliberată de orgolii (fireşti pînă la un punct), s-ar recunoaşte deschis: nu am dom’le ce să bag în revistă, aşa că luna asta sau anul ăsta (sau cum îi este perioada), nu apare nimic. În fond, arta nu este un exerciţiu democratic, iar o revistă nu ar trebui să fie o tribună pe care să se caţere prin rotaţie toată lumea care descoperă peste noapte cît de uşor este să scrii.

Eu n-am întîlnit încă o revistă care să conţină numai capodopere, de la un cap la altul, de la primul pînă la ultimul număr, lună de lună (dacă ar fi lunară). Ştiu că aveţi de gînd să scoateţi şi voi o revistă. Cum veţi face? Va apărea numai atunci cînd veţi avea doar texte excepţionale? Că poate n-o să aveţi în fiecare lună… Şi ce revistă ar mai fi aceea care apare din cînd în cînd? Evident, în toată povestea asta mă gîndesc la textele autohtone, că de pus trei traduceri foarte bune în fiecare număr şi asta-i revista… da, ştiu că asta se poate.

Nici eu nu am întîlnit, încă, o asemenea revistă. Haide să precizăm un lucru. Pot exista texte valoroase şi fără să fie excepţionale. Lumea nu este formată numai din strălucirea capodoperelor şi din negreala eşecului. Atunci cînd vom scoate acea revistă, te asigur că va cuprinde lucruri de valoare. Deocamdată este prematur să dezvoltăm acest subiect. Ce pot să spun este faptul că vom căuta să atragem în acest proiect cît mai multe nume din sefeul autohton şi nu neapărat numai membri SRSFF.

„Vrem să identificăm valorile din fenomenul science-fiction românesc, cu maximă exigenţă. Vrem ca ele să beneficieze de promovarea pe care o merită. Şi vrem să tragem impostura pe o linie moartă.“ Cum? Cum promovaţi, cum interziceţi mediocritatea?

Noi nu avem cum sa interzicem mediocritatea. Putem doar să atragem atenţia asupra ei. Să o izolăm. Să arătăm cu degetul, să strigăm în gura mare că împăratul este gol. Şi, în acelaşi timp, să atragem privirile asupra a ceea ce merită luat în seamă. Sigur, unii vor spune că s-au săturat de generalităţi şi de bune intenţii şi că vor lucruri concrete. Şi noi ne-am săturat de “formele fără fond”. Iată o sintagmă din secolul XIX, dar dureros de valabilă astăzi. Din păcate, problema este mult prea serioasă pentru a fi expediată în cîteva fraze. SRSFF şi-a propus să realizeze o radiografie cît mai amănunţită a stării actuale a sefeului românesc. Titluri, autori, traducători, edituri. Fiecare cu plusurile şi minusurile sale. Dar toate acestea, la vremea lor. Avem dorinţa şi puterea de a îndrepta lucrurile, indiferent de ceea ce cred sau de ceea ce doresc unii sau alţii.

Eşti de acord să vărbim un pic şi despre statutul SRSFF?

De bună seamă.

Din statut nu reiese dacă Adunarea generală alege conducerea asociaţiei şi pentru ce perioadă. Poţi face cîteva precizări? Pe ce perioadă este ales Comitetul Director, cum poate fi schimbat şi cînd?

În acest moment Consiliul Director este singura structură din cadrul SRSFF. Prin urmare, acum, deciziile sînt luate numai de către acest consiliu. În acelaşi timp Consiliul Director este numit pe o perioadă nedeterminată de către Adunarea Generală a membrilor SRSFF. Acest lucru înseamnă că structura sa poate fi modificată oricînd de către Adunarea Generală (ordinară sau extraordinară), dacă acest lucru se impune. Oricare membru SRSFF poate face parte din Consiliul Director atîta vreme cît această calitate i-a fost atribuită statutar de către Adunarea Generală. Intenţionăm ca, pînă la sfîrşitul acestui an, să convocăm o Adunare Generală a membrilor şi să creăm şi alte structuri în cadrul Societăţii. Aceste viitoare structuri vor avea sarcini specifice şi vor căuta să ţină cont şi de răspîndirea geografică a membrilor SRSFF.

Am înţeles că membrii asociaţiei sînt de trei feluri: fondatori, de onoare şi aderenţi. La capitolul Drepturile membrilor, apar puncte pentru membrii fondatori şi pentru cei de onoare. Dar membrii aderenţi? I-aţi scăpat din vedere…

Nicidecum. Există însă o eroare prin omisiune, în documentul primit de tine. Articolul 13 face referire la “membrii şi membrii de onoare”, şi nu cum apare acolo în mod eronat. Eroarea ne aparţine şi a fost îndreptată.

Treaba cu obligativitatea participării la acţiunile asociaţiei. Avînd în vedere că membrii pot fi din toată ţara, ba chiar şi din străinătate, cum se poate realiza asta fără ca ei să rişte să fie excluşi?

Foarte simplu. Obligativitate nu înseamnă că, la o acţiune locală a SRSFF trebuie să participe toţi membrii societăţii. Ar fi aproape imposibil. Dar aceia care pot participa şi refuză în mod neîntemeiat participarea pot avea, mai apoi, parte de sancţiuni.

Se vorbeşte în statut de un premiul naţional pentru artă şi cultură SF. N-aţi pomenit nicăieri de el. Poţi să ne spui ceva mai multe despre acest premiu? Va fi un premiu al asociaţiei, dat prin voturile membrilor? Va fi votat de un juriu? Va lua în calcul numai lucrările membrilor asociaţiei sau, fiind „naţional“, nu va ţine cont de apartenenţa candidatului la SRSFF?

SRSFF doreşte să instituie un concurs naţional de artă şi cultură SF. Acest concurs va fi anual şi el va răsplăti eforturile celor care produc şi/sau promovează sefeul în România. Desigur, premiul va fi acordat de către SRSFF, dar nu se va atribui pe baza votului membrilor SRSFF, ci pe baza deciziilor unui juriu care va cuprinde atît membri SRSFF cît şi personalităţi din afara Societăţii. Vor fi mai multe categorii de premii, fireşte, şi nu se vor lua în considerare numai lucrările membrilor. Oricine va dori să participe, va fi binevenit. Avînd în vedere că deja se structurează un premiu al fanilor, prin excelenta iniţiativă a celor de la CititorSF, ne place să credem că intenţia noastră va fi complementară cu premiile CititorSF. Cu alte cuvinte, vom avea şi noi echivalentul premiilor Hugo şi Nebula.

În statut se mai vorbeşte despre o bază de date. Ce ar conţine ea, cine va avea acces la ea?

O bază de date care să cuprindă tot ceea ce înseamnă SF românesc. Autori, titluri, edituri şi editori, fragmente de text relevante, chiar şi note critice. Pare mai degrabă o enciclopedie a sefeului românesc. O sarcină deosebit de complexă şi care va necesita colaborarea tuturor, membri sau nu. Şi de care vor beneficia toţi cei care iubesc sefeul. De aceea, orice colaborare va fi mai mult decît binevenită.

Asta a fost. Îi mulţumesc lui Marian Truţă pentru disponibilitate, promptitudine şi pentru snceritate. Sper că, în acest fel, am reuşit să clarificăm multe din comentariile care s-au făcut pe marginea înfiinţării SRSFF.
Să mai amintim o dată, în încheiere, adresele site-ului şi blogului asociaţiei:

Site – http://www.srsff.ro,

Blog – http://srsff.wordpress.com.