Asimov’s Science Fiction, ianuarie 2010

Există mai mult sense of wonder în editorialele şi articolele din revistele de gen americane decît în poveştile publicate acolo. Din păcate, numărul curent din Asimov’s nu face excepţie.Robert Silverberg publică un articol poetic, nostalgic şi (evident…) foarte, foarte bine scris. E povestea celui mai vechi calculator din lume – mecanismul din Antikythera, descoperit în 1900 în largul extremităţii sudice a arhipelagului grecesc. Motivul rememorării acestei poveşti centenare: acum doi ani, maşinăria a fost scanată folosind un tomograf computerizat de ultimă generaţie, ceea ce a permis elaborarea unei ipoteze realiste asupra modului în care era folosită. N-o să trădez enigma, dar o să vă ofer paragraful care încheie articolul, probabil cele mai frumoase rînduri din acest număr al revistei:

Mecanismul din Antikythera n-a fost un foc de paie, ci o parte importantă a civilizaţiei greceşti, pe care vălurile întunecate ale istoriei au ascuns-o veacuri de-a rîndul. Descoperirea accidentală a unor fragmente pe care timpul le-ar fi făcut de mult una cu ţărîna dacă n-ar fi fost protejate în adîncul mării, această descoperire, deci, a ridicat unul dintre văluri. E oarecum înfricoşător să ştim că, exact înainte ca măreaţa lor civilizaţie să dispară, grecii antici ajunseseră atît de aproape de epoca noastră, nu doar ca mod de gîndire, ci şi ca nivel de ştiinţă şi tehnologie.

Rîndurile de mai sus nu-i aparţin însă lui Silverberg, ci lui Derek de Solla Price, cercetătorul al cărui articol din 1955 a dezvăluit lumii întregi misterul mecanismului din Antikythera.

Editorialul scris de Sheila Williams se întreabă: ce anume defineşte o revistă ? Punctul de pornire e WorldCon 2009 din Montreal, cînd o dezbatere aprinsă a însoţit propunerea de a acorda premii Hugo şi publicaţiilor profesioniste. Tonul e amuzant şi textul plin de anecdote şi informaţii interesante, de la definiţia pe care o dă United States Postal Service unei reviste pînă la originea cuvîntului “revistă” (în engleză: magazine, în arabă: makhazin, adică depozit sau… magazie). Citat: Numărul abonaţilor la ediţia tipărită este aproape acelaşi ca anul trecut, dar abonamentele electronice au avut o creştere explozivă. Peste 10% dintre voi descarcă revista în format electronic. Interesant, nu-i aşa?

James Patrick Kelly scrie despre viitor, asa cum a fost, într-un articol care pune la îndoială capacitatea de previziune a literaturii SF. Optimismul contagios al golden age (“epoca de aur” avînd o rezonanţă malefică, am preferat varianta originală…) s-a dovedit complet nefondat; nu există decapotabile zburătoare, nici roboţi care să ne aducă micul dejun la pat, nici leac pentru cancer sau colonii umane pe lună. Cu toate astea…

Majoritatea practicanţilor SF recunosc că poveştile noastre au date de expirare şi vor fi inevitabil depăşite de evenimente. Ceea ce mă face să propun o lege a genului (mi-am dorit întotdeauna să existe o Lege a lui Kelly): Orice viitor va fi cîndva retro.

Retro e şi coperta revistei, care ilustrează în dulcele stil pulp cea mai lungă şi mai dezamăgitoare povestire din acest număr. Allen M. Steele publică des în Asimov’s, a scris o duzină de romane şi a cîştigat pînă acum două premii Hugo, dar singurul lucru remarcabil la “The Jekyll Island Horror” e calitatea scriiturii. Folosind sistemul de poveste în poveste, autorul pretinde că în timpul unei călătorii pe insula Jekyll, proprietarul singurei librării din zonă i-a transmis un manuscris care descrie o întîmplare adevărată petrecută pe insulă în anii ‘30. Întîmplarea implică bogătaşi plictisiţi şi decadenţi, valeţi credincioşi cu aspiraţii literare, şi un asteroid misterios.

Păcat însă că plata “la cuvînt” l-a împins pe autor să lungească nepermis de mult introducerea – mai mult de trei sferturi din povestire e studiu de caracter şi de atmosferă, iar deznodămîntul e cel mai clar exemplu de “so what?” (şi ce-i cu asta?) pe care l-am întîlnit în ultima vreme.

Cel mai bine scris text e, probabil, “Marya And The Pirate” de Geoffrey A. Landis. Are, de asemenea, şi cea mai densă concentraţie de termeni tehnico-ştiinţifici, lucru perfect scuzabil dat fiind că Landis este cercetător NASA şi a predat astronautica la MIT.

Ce e remarcabil, dincolo de uşurinţa cu care eşti absorbit în poveste, e realismul ei. Explorarea spaţiului este o afacere riscantă şi incomodă; susţinerea vieţii costă atît de mult încît spaţiile vitale sînt de-a dreptul claustrofobice, şi orice accident minor se poate transforma într-o catastrofă. În spaţiul cosmic, supravieţuirea ţine de calcule exacte şi improvizaţii bazate pe experienţă; nu e loc pentru sentimente. Aşa să fie ?

Ea pluti înainte, apoi îşi întinse braţele, cuprinzîndu-l. În costumul ei spaţial, îmbrăţişarea răsună ca două conserve ciocnindu-se.

Cea mai interesantă lume fictivă e Pămîntul din “Conditioned Love” de Felicity Shoulders. În secţia de pediatrie a unui spital uriaş sînt aduşi copiii refuzaţi de părinţi – rebuturile, experimentele nereuşite de inginerie genetică.

Ce ar putea zgudui din temelii viaţa unei doctoriţe care le-a văzut pe toate ? Ei bine, un copil normal, frumos, bine dezvoltat… dar modificat genetic în aşa fel încît să fie o victimă perfectă pentru orice fel de abuz.

- De ce i-aţi spus Danny?

- Cineva i-a lipit eticheta Danny în circa de poliţie. I se potrivea, dar hoaşca de la Intrări a zis că un John Doe e un John Doe, şi nu putem să-i alegem un nume, de parcă ar fi un căţel.

- În schimb, avem un spital plin de Jane şi John, ca o fabrică de păpuşi cu doar două modele…

“The Good Hand” de Robert Reed e un text avertisment. O să-l citez chiar pe autor:

Privind evenimentele politice recente, m-am întrebat: Dacă n-am vorbi despre bombardarea centralelor nucleare iraniene, ci am lua în colimator un popor pe care îl cunoaştem mult mai bine ? Care ar fi mentalitatea unei asemenea lumi ? Ar cîştiga bunătatea, sau răul din noi ar apăsa pe butonul roşu ?

Tot ce pot sa spun fără sa trădez surpriza lecturii e că lumea lui Reed e atît de aproape şi de plauzibilă încît mi-au trecut fiori pe şira spinării.

“Wonder House” de Chris Roberson e un text fără miză, care repovesteşte geneza unui erou binecunoscut de benzi desenate, ficţional fiind doar decorul, o lume în care Împăratul Pămîntului de Mijloc (aşezat, bineînţeles, pe Tronul Dragonului…) şi Autoritatea Mexicană îşi dispută supremaţia.

“A Letter From The Emperor” de Steve Rasnic Tem m-a nedumerit. E scrisă bine, are un personaj principal care intrigă, are patos, dar îşi trădează intenţiile atît de uşor şi atît de devreme încît nu înţeleg cum de finalul a fost păstrat în forma actuală, extrem de previzibilă.

Era un profesionist, un senzor pentru împărat, sau pentru cine-sau-ce trecea drept împărat zilele astea, capturînd nuanţele pe care maşinile nu le detectau încă. “Înregistrezi orice băşină rătăcită” era modul în care ceilalţi îi rezumau de obicei, vulgar, îndatoririle.

Un “senzor” sinucigaş lasă în urmă un jurnal plin cu aventuri fictive, surogat pentru o slujba care nu e nici pe departe atît de spectaculoasă cum şi-ar fi dorit-o. Un bătrîn general îşi doreşte un singur lucru – ca împăratul să-i mulţumească personal pentru o viaţă pierdută în slujba sa. Oare cum ar putea moartea unuia şi aşteptarea zadarnică a celuilalt să capete sens ?

Şi pentru că orice număr din Asimov’s are cel puţin o povestire în care elementul SF lipseşte cu desăvîrşire, iată “Wilds” de Carol Emshwiller, un text care ar fi fost mult mai potrivit pentru F&SF Magazine. E de fapt o fabulă în care un individ misterios şi puţin oligofren renunţă la civilizaţie pentru a deveni un adevărat om al muntelui, un “nobil sălbatic”. Însă cînd o fugară îi invadează teritoriul apare un conflict de interese. Deh, banul e ochiul dracului pînă şi pe un munte pustiu…

Concluzia? Asimov’s are 46 de premii Hugo şi 27 de premii Nebula. Cu puţin noroc, două dintre textele publicate în acest număr pot fi nominalizate pentru anul viitor. Vă las să ghiciţi care.