Cea mai bogată femeie din lume

Elicopterul aterizează greoi la capătul unei piste pentru avioane. Ascultător, mă dau jos cînd pilotul îmi spune să cobor, şi îmi scutur capul încercînd să scap de zgomotul elicei şi, mai ales, să evit paletele, care continuă să se rotească ameninţător. După douăsprezece ore de zbor cu avionul şi încă una în elicopter, urechile îmi vîjîie şi stomacul îmi dă senzaţia că dansează încă. Ah, e bine să simţi din nou pămîntul sub picioare.La cîţiva metri distanţă staţionează o maşină. Face parte din ultima generaţie, cu un motor puternic, mare şi neagră, dar fără să fie ostentativă. Îmi place şi mă întreb dacă tipul care mă aşteaptă stînd rezemat de ea m-ar lăsa să o conduc. În ciuda arşiţei poartă un costum de cea mai bună calitate. Îi lipseşte doar şapca de şofer de pe creştetul ras, ca şi servilismul asociat meseriei. După cum arată, mă face mai de grabă să cred că nu s-ar lăsa rugat prea mult să-mi dea o bătaie. Înghit în sec, îmi reamintesc că nu am venit ca să dau o lovitură afacerilor mafiote ale familiei şi murmur un salut anemic. Matahala îmi răspunde cu un mormăit şi deschide portiera să urc în maşină. Mă conformez.

Este teribil de cald, simt cămaşa cum mi se lipeşte de spate, iar tipul merge cu geamul deschis. Conduce neaşteptat de bine, făcînd economie de mişcări, şi foarte uşor mi-l imaginez conducînd un tanc. Din nou îmi păstrez observaţiile pentru mine. Este genul taciturn şi, după încruntătura pe care mi-o aruncă în oglindă, îmi dau seama că prezenţa mea nu-i face nici o plăcere. Mesajul este clar: ziariştii nu sînt bine-veniţi.

În lipsă de altceva mai bun de făcut, îmi petrec timpul uitîndu-mă pe fereastră. Palmieri mărginesc aleea pe care ne aflăm, bate puţin vîntul şi, din cînd în cînd, cîte un val de aer sărat ne invadează simţurile. Marea nu este departe. Peisajul arată îmbietor, ca într-o staţiune de vacanţă cu pretenţii, numai că eu încep concediul abia după ce termin această însărcinare de serviciu şi sînt slabe şanse să mi se permită să rămîn pe insulă mai mult decît timpul necesar realizării interviului. Îmi trece prin cap că este nevoie de o armată de oameni ca să îngrijească o proprietate atît de mare, dar lasă că au de unde, nu le plîng de milă.

După aproximativ douăzeci de minute maşina se opreşte în faţa unei case care ar fi fost considerată modernă în urmă cu cîteva decenii. Faţada este alcătuită cu preponderenţă din sticlă şi, avînd doar un etaj plus mansardă, pare prea mică în comparaţie cu mamutul la care mă aşteptam. De fapt, arată drăguţ şi, într-un anume fel, primitor. Straturile de flori de pe peluză sînt o splendoare.

Cobor din maşină şi urc cele cîteva trepte de la intrare pregătit să sun la sonerie. Uşa se deschide înainte de a apuca să fac vreun gest. Sînt întîmpinat de un robot cu formă umanoidă în ai cărui ochi albaştri detectez o umbră de curiozitate. Eu sînt chiar şi mai curios în ceea ce-l priveşte, pentru că nu seamănă cu nici unul din modelele existente pe piaţă, iar în ţările civilizate este descurajată folosirea lor, ca să nu se piardă locurile de muncă.

- Bună ziua, domnule Taylor. Vă rog să intraţi. Doamna vă aşteaptă.

Are o voce mai expresivă decît faţa ovală, din plastic maleabil, iar cînd trec pe lîngă el observ că este doar puţin mai scund decît mine. Membrele din oţel inoxidabil îi permit să se deplaseze aproape fără zgomot în timp ce intrăm în holul luminos, pavat cu marmură. De acolo mă conduce într-o sufragerie largă, decorată cu gust, unde mă abandonează cu invitaţia de a lua loc.

Dau rapid o raită în jurul camerei, arunc o privire prin peretele de sticlă care dă spre grădina din spatele casei, şi abia apuc să mă aşez, cînd o nouă siluetă apare în cadrul uşii.

- Doamnă B…, mă grăbesc să mă ridic în picioare şi să o salut.

- Domnule Taylor.

Ne strîngem mîinile. Ceva îmi spune că ar fi trebuit poate să mă aplec şi să i-o sărut, dar este deja prea tîrziu.

- Vă mulţumesc că aţi trimis elicopterul să mă ia.

- Pentru puţin. Sufăr de rău de mare, ridică uşor din umeri, şi deşi dumneavoastră aţi fi putut fi încîntat de croazieră, m-am gîndit că n-are rost să aşteptaţi pînă pleacă următorul vapor.

Eu n-aş spune că am fost prea încîntat de călătoria cu elicopterul, dar presupun că intenţia contează.

- Vă rog, îmi indică să iau loc pe canapeaua de pe care tocmai m-am ridicat, în timp ce ea se aşază în fotoliul din faţa mea. Doriţi să serviţi ceva? O cafea?

- Mulţumesc, nişte apă cu gheaţă, dacă se poate. Este foarte cald.

De fapt aş vrea ceva mai tare de băut ca să-mi calmez stomacul însă nu cred că ar privi cu ochi buni o asemenea cerere.

- Del, te rog, adu apă cu gheaţă pentru domnul Taylor şi o citronadă pentru mine.

Uşa este încă deschisă şi, după cum şi-a ridicat o idee tonul vocii, deduc că robotul trebuie să fie pe coridor.

- Dell? Ca pe computer? întreb curios.

- Nu, doar Del, mă lămureşte ea. L-au găsit băieţii dezmembrat la un tîrg de vechituri. L-au adus acasă şi l-au asamblat. De atunci a devenit parte din familie. (Vorbeşte repede şi în propoziţii scurte, lăsînd impresia că a relatat povestea de nenumărate ori.)

Îşi încrucişează picioarele şi îşi aşază mîinile pe braţele fotoliului într-o atitudine regală. Ne uităm lung unul la altul evaluîndu-ne din priviri. Dacă n-ar avea părul alb, nu mi-ar trece prin cap că are peste şaptezeci de ani. Cu siguranţă nu o arată, nici prin aspectul fizic, nici prin felul în care se mişcă sau se îmbracă. Ochii îi sclipesc plini de viaţă în spatele ochelarilor cu rame argintii. Mai bine să nu trag de timp.

- Vă mulţumesc că aţi acceptat să îmi acordaţi acest interviu.

- N-am avut de ales, era singura cale ca să scăpăm de presă.

Răspunsul nu este menit să mă flateze şi amîndoi ştim asta. Ca să fiu sincer, nici eu nu mă dau în vînt după o asemenea sarcină. Publicaţia financiară la care lucrez, o revistă respectabilă, a crezut că l-a prins pe Dumnezeu de un picior cînd i-a fost acceptată cererea. Entuziasmul meu s-a menţinut la cote moderate, ca să nu spun inexistente, încă de cînd am aflat de misiune şi pînă am ajuns la destinaţie. N-am înţeles de ce nu se putea rezolva totul prin intermediul unei videoconferinţe şi de ce trebuia să mă deplasez în persoană pentru a realiza interviul.

- Putem începe? întreb şi scot reportofonul din buzunar; îl pornesc şi îl aşez pe măsuţa joasă dintre noi.

- Desigur.

Am pe undeva o listă de întrebări, dar nu am nevoie să o consult. Sînt foarte puţine informaţiile pe care am reuşit să le strîng şi, dacă nu îmi furnizează ea o ştire bombă, o să iasă un material de duzin㸠pe care l-ar putea scrie orice ziarist de la o gazetă din provincie. Păcat.

- Cum vă simţiţi drept cea mai bogată femeie din lume? încep cu ceva banal de simplu.

- Nu are absolut nici o importanţă pentru mine.

Eram sigur că o să fie un subiect dificil. Chiar dacă s-a vorbit despre ea în presă, femeia nu a acordat un interviu în ultimii patruzeci de ani. O prezenţă solidă în comunitate, oricare ar fi fost aceasta, dar în acelaşi timp intangibilă. Departe de mine îndoiala că ar ascunde ceva. Sînt convins că aşa este, rămîne doar întrebarea dacă voi reuşi să aflu despre ce este vorba.

- Banii nu au nici o importanţă?

- Oh, ba sînt ai naibii de importanţi! (Rîde. Subiectul pare să o intereseze, făcînd-o mai comunicativă.) N-am muncit o viaţă pentru un asemenea titlu, am muncit ca să nu avem grija zilei de mîine. Şi ştii cum e… pot să-ţi spun Peter?

- Vă rog.

- Odată ce pui bazele unei afaceri şi te ocupi de ea, cu puţin noroc, aceasta are tendinţa să se dezvolte.

- Destul de mult noroc, apreciez eu.

Se gîndeşte un moment şi dă din cap.

- Posibil…

- Spun asta pentru că, din cîte am aflat, aveţi o diplomă, dar nu este în economie, precizez ca să nu creadă că insinuez cine ştie ce. Deşi, indirect, chiar asta am intenţionat.

Este prea inteligentă ca să cadă în capcană.

- Adevărat. Dar să nu-ţi închipui că îmi revine doar mie meritul. Toţi membrii familiei au contribuit. Ei dispun de talente şi interese care le-au permis să investească în diferite domenii. Doar aşa am supravieţuit tuturor crizelor din trecut.

- Cum aţi început?

Sîntem întrerupţi de Del, care pe lîngă apă şi citronadă aduce pe o tavă un bol cu fragi, farfuriuţe, linguriţe şi zahăr. Se vede treaba că e un robot cu iniţiativă.

- Din import?

- Producţie proprie. Avem o seră în grădină.

Del ne serveşte, schimbă o privire cu stăpîna lui, după care pleacă fără să scoată un cuvînt.

Fragile sînt delicioase. Interlocutoarei mele îi tremură linguriţa în mînă şi o pune jos.

- Ei nu vor să-ţi spun toată povestea, vorbeşte uitîndu-se în farfurie de parcă nu s-ar adresa cuiva anume, însă eu am decis să o fac. Numai în totală cunoştinţă de cauză vei putea decide ce să scrii în articol.

Şi ce să nu scriu, rămîne subînţeles. Îmi ţin răsuflarea. Oare asta să fie lovitura pe care o aşteptam?

- Vă ascult.

Trage aer adînc în piept şi îşi trece mîna prin părul scurt, coafat savant ca să pară că nu i s-a acordat atenţie în mod deosebit.

- Ai întrebat cum a început totul, însă aici nu este vorba numai de mine… Ca să înţelegi trebuie să o iau chiar de la capăt. La începutul secolului am moştenit o cabană în Alpii francezi. Bunicul meu trăise o perioadă acolo pînă la izbucnirea războiului.

- Primul Război Mondial?

- Al Doilea. Nu sînt chiar atît de bătrînă.

Dau să mă scuz, nu asta am vrut să spun, nici pe departe, dar zîmbetul poznaş care îi joacă în colţul buzelor mă asigură că a fost o glumă.

- În iarna aceea am dat o fugă pînă la cabană ca să văd dacă merita să o păstrez, eventual să o închiriez, sau era mai bine să o vînd. Trebuie să spun că am tras un frig groaznic. Încălzirea centrală nu funcţiona, eu nu aveam prea multă experienţă cu tăiatul lemnelor, toaleta era undeva în pădure… ce să mai spun, un adevărat dezastru. Din fericire exista o colecţie destul de impresionantă de vin în pivniţă din care m-am servit fără jenă.

Rînjesc imaginîndu-mi-o singură în munţi în condiţiile menţionate şi, în lipsa unei băuturi tari, gust din fragi.

- Cred că eram deja puţin ameţită cînd am coborît în pivniţă într-o seară în căutarea unei sticle cu vin care să meargă la friptură. Tot uitîndu-mă la rafturi am ajuns pînă în capătul încăperii, unde am dat peste un fel de dulap făcut din metal. Iniţial am crezut că era un frigider. M-a intrigat însă faptul că era încuiat şi încă nu cu orice fel de lacăt, cu un cifru la fel ca un seif. Am tras de uşă, nu s-a deschis, şi eram gata să abandonez şi să merg mai departe, cînd mi-a venit ideea. Bunicul meu fusese o fire previzibilă şi ştiam că atunci cînd avea nevoie de un cifru sau o parolă îşi folosea data naşterii. Iar obiectul ăla arăta suficient de rău ca să fie de pe vremea lui. Am format combinaţia şi… s-a deschis.

Se opreşte să îşi înmoaie buzele în sucul dulce-acrişor de lămîie. Pare şi acum mirată de cele întîmplate. Sau poate e doar o bună povestitoare, care ştie cum să dozeze suspansul. Vreau şi eu să ştiu ce era în frigiderul ăla.

- Spre dezamăgirea mea nu era nici urmă de vin, doar nişte aparate pe rotile înghesuite înăuntru împreună cu un caiet cu însemnări. Frunzărindu-l am înţeles că era vorba de o maşinărie complexă pe care bunicul, la sosirea nemţilor, o demontase şi ascunsese părţile componente în piesa cea mai mare. Nu m-a surprins prea mult, bunicul întotdeauna meşterise la cîte ceva pe lîngă casă, am fost şocată însă cînd am citit la ce folosea maşina.

- Ei?

- Aparent era făcută să creeze copii reale ale oamenilor surprinşi pe film. Se pare că bunicul fusese îngrijorat de turnura pe care o luase războiul şi intenţionase să creeze cît mai mulţi soldaţi într-un timp scurt pentru a ajuta la efortul de război. Cucerirea Franţei, lucru la care nu se aşteptase, îi dăduse planurile peste cap şi trebuise să se refugieze înainte de a-şi termina invenţia.

Ezit între a încheia interviul pe loc şi a o lăsa să fabuleze. Am impresia că povestea deja intră în domeniul fantasticului. Cu un efort de voinţă, mă hotărăsc să ascult mai departe. Următorul vapor pleacă abia spre după-amiază.

- Nu o terminase?

- Aşa am crezut, altfel aş fi auzit ceva despre aceasta. Fusesem destul de apropiaţi şi în copilărie îmi petrecusem toate vacanţele la bunici. Ar fi pomenit ceva, chiar dacă ar fi făcut-o doar ca să se laude.

- Ah…

- Cred că am rîs zece minute încontinuu cît am frunzărit caietul. Erau acolo schiţe detaliate, circuite, tensiuni, cantităţi, de toate. Abia aşteptam să o sun pe mama să-i povestesc. Din nefericire n-aveam semnal, nici telefon fix, altfel mi-ar fi spus să nu mă ating de ea şi să mă duc să mă culc. Şi bine ar fi făcut.

Chiar dacă se strîmbă din cînd în cînd, se vede că îi face plăcere să-şi amintească. Trebuie să fie amintiri în mare parte frumoase.

- Să înţeleg că nu v-aţi dus la culcare?

Dă gînditoare din cap.

- După cum ţi-am spus, băusem cîte ceva şi mi s-a părut o idee bună să încerc să reasamblez maşina, ca să-mi omor timpul pînă se făcea friptura. Nu eram complet atehnică, iar instrucţiunile erau clare. Bunicul fusese profesor şi, pe lîngă scrisul citeţ, avusese o exprimare coerentă şi la obiect. Am conectat toate firele, am pornit maşina, am aşteptat să îşi facă autoverificarea şi, în final, o lumină verde s-a aprins pe panoul de comandă anunţîndu-mă că era pregătită să funcţioneze.

Nu mai am răbdare şi întreb:

- A mers?

Zîmbeşte amuzată de nerăbdarea mea.

- Stai să vezi… Pentru ca maşina să funcţioneze avea nevoie de trei lucruri: electricitate, asta aveam… un amestec de substanţe organice şi anorganice, am verificat şi compartimentul respectiv era plin, nu mi-a trecut prin cap că erau vechi de mai bine de cincizeci de ani şi s-ar fi putut altera între timp… şi, lucrul cel mai important, rolă de film cu subiectul care trebuia…

- Clonat? îi sugerez eu.

- Hmm… asta e discutabil şi nu mi-a plăcut niciodată termenul, dar vom reveni la aceasta mai tîrziu, îmi promite şi se întoarce la povestire. Aveam la dispoziţie cîteva role cu documentare de război, dar m-am temut să le folosesc. Ce mă făceam dacă experimentul reuşea şi mă trezeam cu un soldat francez în pivniţă? Cu accentul meu, m-ar fi luat drept spion şi m-ar fi împuşcat. Sau mai rău, dacă din greşeală ieşea unul din armata inamică? Ar fi tras fără să pună întrebări.

Raţionamentul mi se pare corect. Nu e proastă deloc. Şi nu era nici acum… cît?… patruzeci şi ceva de ani? Îmi vine greu să cred că a trecut atîta timp. Nici nu eram născut pe vremea aceea.

- Am avut noroc, în sensul că altfel poate chiar aş fi folosit una din rolele acelea prăfuite de film, că ultima dată cînd fusesem la cumpărături în oraş închiriasem cîteva filme ca să nu mă plictisesc seara. Fiind undeva în creierul munţilor, nu aveam cablu, iar recepţia prin antenă era groaznică. DVD-player nu era, însă descoperisem un aparat video, de aceea trebuise să mă mulţumesc cu cîteva casete jerpelite, iar pe casetă nu aveau decît o selecţie de filme de acţiune de la începutul anilor ‘90 şi comedii romantice din aceeaşi perioadă. Printre altele alesesem un film poliţist cu bătăi şi unul cu urmăriri cu maşini. Cu acesta din urmă m-am întors în pivniţă, după ce am adăugat nişte vin la friptură. Puiul ăla mai avea puţin şi începea să cînte.

Chicoteşte încet, apoi îşi revine.

- Sincer, mi-ar fi plăcut mai mult dacă maşina ar fi creat Ferrari-ul roşu din film, însă în lipsa acestuia a trebuit să mă mulţumesc cu şoferul. Înalt, blond cu ochi albaştri, bătea de stingea… nu era o afacere proastă, mi-am zis eu…

Pentru o clipă mă gîndesc la imaginea şoferului care m-a adus aici, însă omul era ras în cap şi nu avea ochi albaştri, ca să nu mai spun că putea să fie cel mult un nepot al respectivului. Căldura îmi joacă feste.

- M-a apucat durerea de cap pînă am reuşit să setez personajul care trebuia creat. În nici un caz nu doream să iasă personajul negativ. Sau femeia, spune pe un ton ironic şi îşi dă ochii peste cap. Cînd am considerat că totul era pregătit şi nu se putea mai bine de atît, am închis uşa containerului principal, am încuiat-o pentru orice eventualitate, şi am dat comanda de pornire. În momentul acela eram convinsă că în cel mai bun caz aveam să mă aleg cu o pană de curent de toată frumuseţea. Şi, într-adevăr, intensitatea luminii a fluctuat de cîteva ori, după care… nu s-a întîmplat nimic.

Mă simt înşelat, ca la sfîrşitul unui roman care promitea mult numai ca în ultima sută de pagini să nu se întîmple nimic. Dacă îmi spune că a transformat maşina în aspirator şi a vîndut-o sub preţul pieţei, îmi iau catrafusele şi plec.

- Am fost foarte dezamăgită. Am desfăcut o sticlă cu vin şi m-am apucat să recitesc pe îndelete manualul de utilizare. Am descoperit cîteva chestii minore care îmi scăpaseră, dar nimic suficient de important ca să împiedice buna funcţionare a lucrurilor. Ah, şi mai era ceva, îşi aminteşte. Pe ultima pagină scria cu litere mari şi era subliniat de două ori: ,,Nu merge!!!”

Fără să vreau mă pufneşte şi pe mine rîsul.

- Amuzant, nu? A încetat să fie amuzant cînd am auzit urletul şi bufniturile venind din interiorul maşinii. Cineva, sau ceva, încerca să iasă afară.

- Frankenstein, şoptesc fascinat.

- Crede-mă că m-am gîndit la asta. Ce creasem? Eram îngrozită şi nu ştiam ce să fac. În ciuda vechimii, uşa părea să reziste şi, treptat, loviturile au devenit tot mai slabe pînă au încetat. Mi-am tras sufletul liniştită că nu mai eram în pericol iminent de a fi mîncată de vie. Deh, începusem să-mi imaginez tot felul de prostii. N-a durat mult pînă să realizez că aveam o altă problemă. Oare cît oxigen exista în cutia aceea doar puţin mai mare decît un frigider? Cît avea să dureze pînă cînd creatura avea să se asfixieze în timp ce eu stăteam acolo holbîndu-mă la uşa masivă de fier? Dacă era chiar un om gata să-şi dea ultima suflare din cauza mea? Cum le-aş fi explicat autorităţilor prezenţa unui cadavru în pivniţă? Începea să mă ia din nou cu frig.

Parcă şi mie mi s-a făcut puţin răcoare în ciuda căldurii toride de afară.

- N-aş putea spune care a fost factorul decisiv, curiozitatea, mila sau frica. M-am înarmat cu o sticlă şi, luîndu-mi inima în dinţi, am deschis uşa. Un bărbat de doi metri, gol, s-a prăbuşit peste mine. Nu era pe punctul de a-şi da sufletul, mai avea suficientă putere ca să mă imobilizeze şi să mă întrebe cine sînt şi unde se află. Era destul de furios.

Îmi spun că e o reacţie normală. Şi eu aş fi fost dacă mă trezeam închis într-un dulap din care mă elibera o femeie, indiferent cît de bine arăta aceasta. Şi am motive întemeiate să cred că arăta foarte bine.

- Spuneţi că era gol?

- Ah, da. Nu mă gîndisem la asta, dar maşina nu era programată să producă şi îmbrăcăminte. A fost destul de greu să-i găsesc haine pe măsură. Dar asta mai tîrziu, mai întîi a trebuit să-i explic ce şi cum.

- V-a crezut?

- În cele din urmă m-a crezut. Cum n-aveam acces la Internet, iar el nu vorbea franceza, i-am pus filmul. Asta l-a convins. Bineînţeles, cît am strigat unul la altul în pivniţă, friptura s-a ars şi cîţiva ani după aceea am avut reputaţia că nu ştiu să gătesc, rîde uşurată că partea cea mai grea a trecut. Cred că în noaptea aia mi-au ieşit primii peri albi.

- Mai trăieşte?

- Anthony? Desigur, se uită la ceasul delicat de la mînă, la ora asta e pe pistă şi testează o maşină. Este pilot de curse, cu asta se ocupă.

Incredibil. Abia aştept să-l cunosc pe acest Anthony, dacă mi se va permite. După felul în care mă priveşte, am o vagă bănuială că povestea nu s-a terminat.

- N-a fost uşor de la început. Am petrecut o săptămînă în cabană, mai mult decît îmi propusesem iniţial, făcînd planuri. Mă simţeam responsabilă, trebuia să fac ceva, să îl ajut să îşi asigure un viitor măcar, şi să decid ce să fac cu maşina. Cînd mi s-a terminat concediul m-am întors în America, unde mă mutasem după terminarea facultăţii, iar el a mai rămas să rezolve două probleme importante. Nu dispuneam de cine ştie ce fonduri, aşa că a trebuit să vîndă întreaga colecţie de vinuri ca să facă rost de acte false să poată călători şi să asigure transportul maşinii, deoarece nu îndrăzneam să o las acolo acum că ştiam că funcţionează şi nici nu mă lăsa inima să o distrug. A fost o călătorie cu peripeţii, dar s-a descurcat şi au ajuns amîndoi cu bine. El şi-a găsit o slujbă la o benzinărie în timp ce continua să locuiască la mine. Un an de zile am trăit fericiţi.

Priveşte visătoare pe fereastră cîteva clipe. Arată într-adevăr fericită, mie însă mi se pare ciudată alegerea de a-şi petrece viaţa alături de un personaj fictiv, ca să nu spun şi plină de pericole.

- N-aţi avut probleme cu lumea din jur? N-a zis nimeni nimic?

- Pare greu de crezut, dar nimeni nu părea să observe, sau să-i pese, că el semăna neobişnuit de mult cu un actor care în ultimi zece ani jucase doar în filme de categoria B.

Poate de aia, comentez sarcastic în gînd de teamă să nu o supăr.

- Duceam o viaţă liniştită. Nu eram bogaţi, dar nici nu muream de foame. El se pricepea la maşini, aşa că împreună am deschis un atelier de reparaţii. Eu figuram doar cu numele în acte, el făcea toată treaba şi, desigur, încasa profitul. În curînd a devenit independent financiar şi ar fi putut să plece în lume de capul lui, dar nu a făcut-o. Singura dată cînd am discutat despre asta a fost atunci cînd a apărut Demetrius.

- Demetrius?

Un iubit? Numele îmi sună nefamiliar. Doar dacă…

- Demetrius este… umm… al doilea, zîmbetul poznaş reapare. Pur şi simplu nu m-am putut abţine. Trebuia să încerc din nou.

Dumnezeule! Chiar că m-a lăsat fără cuvinte.

- De data asta a fost mai complicat. Anthony mă avertizase să nu mă mai joc cu maşina, nu avea să accepte prezenţa încă unuia ca el la noi în casă. Dar mie curiozitatea nu-mi dădea pace. Oare puteam s-o fac din nou? Nu fără doza corespunzătoare de materie primă, iar singura disponibilă fusese consumată în Alpi. Nici măcar nu ştiam dacă eram în stare să prepar amestecul. Am avut nevoie de cîteva cursuri de chimie şi vizite la laboratoare de specialitate. Pînă la urmă tot prin contrabandă am făcut rost de toate substanţele. Am făcut o mulţime de prostii, asumîndu-mi riscuri fără rost. Trebuia să am grijă să nu bage de seamă Anthony. Mă simţeam ca un traficant care face un lucru ilegal.

- S-a prins?

- Prea tîrziu. Am folosit maşina într-o zi cînd era plecat din oraş. Alesesem un personaj total opus, ca personalitate, educaţie şi chiar perioadă istorică. Asta a făcut adaptarea la realitatea noastră mai dificilă. Nu-ţi mai spun cît de greu a fost să-l învăţăm să conducă maşina, oftează ea. Anthony şi Demetrius au fost la cuţite din prima zi. Au transformat casa într-un cîmp de luptă. Jur că au fost momente cînd îmi venea să îi strîng de gît pe amîndoi.

Imaginea mi se pare ilară, mai ales dacă Anthony avea cu adevărat doi metri. Poate că doar exagerează.

- De ce se certau?

Răspunsul îmi sare în ochi înainte de a deschide ea gura aceea cu buze frumos conturate.

- Din cauza mea. Îşi disputau dreptul de a avea un loc privilegiat în viaţa mea. Nu ştiu cum s-a întîmplat, dar Demetrius a fost îndrăgostit de mine chiar dinainte de a ieşi din maşină. Poate pentru că era un personaj romantic… Bineînţeles că lui Anthony nu i-a plăcut deloc treaba asta. De aici a izbucnit conflictul.

- Cum l-aţi rezolvat?

- Am încercat cu dovezi de afecţiune şi multă răbdare. N-a mers. Atunci le-am explicat că refuz să aleg între ei, că atîta timp cît trăiesc eu amîndoi vor avea dreptul să locuiască în acea casă, cu condiţia să se poarte civilizat, şi că sînt oameni liberi care pot să plece cînd vor dacă nu le convine situaţia.

Face o pauză.

- După care i-am rugat să rămînă.

- Şi au rămas.

- Da.

Încep să zăresc o parte din farmecul care i-a atras la ea. Trebuie să fi fost o femeie extraordinară în tinereţe. Încă este.

Cu un gest cochet îşi îndreaptă gulerul bluzei de culoarea lavandei şi înlătură o scamă inexistentă de pe pantaloni. Mişcările sînt doar un pretext ca să îmi evite privirea.

- În cazul lui Jack s-a strecurat o greşeală şi aveam deja destule probleme ca să mai facă şi ei scandal. Ceilalţi doi s-au integrat mai uşor în familie.

- Încă doi? Dar cîţi sînt?

Uimirea mea o face să izbucnească în rîs.

- În decurs de trei ani familia s-a mărit la şase persoane, inclusiv eu.

Un adevărat harem. Fluieratul meu răsună clar în sufrageria spaţioasă.

- Îmi cer scuze, eu…

- Ai dreptate să fii uimit. Nu este o situaţie tocmai obişnuită.

- Cinci clone, repet ca să mă obişnuiesc cu numărul. Credeam că există o lege împotriva clonării umane.

- Dar acestea nu sînt clone. Pentru a realiza o clonă este nevoie de un individ pe care să-l clonezi. Iar în cazul de faţă nu există aşa ceva, sînt doar clişee pe un film sau, în prezent, frame-uri pe un hard disk ori DVD.

Ultimul amănunt îmi distrage atenţia.

- Parcă era vorba de casete video.

- Am mai îmbunătăţit tehnologia, funcţionează cu orice tip de mediu multimedia. De-a lungul timpului am făcut mai multe modificări. De exemplu, acum produce şi haine. PI-urile ies gata îmbrăcate. Este mai confortabil pentru toţi cei implicaţi.

- PI?

- Personaje imaginare. Ţi-am spus că nu agreez termenul de clonă şi nici lor nu le place în mod deosebit. Ei se consideră oameni obişnuiţi, nu fac discriminări… spre deosebire de alţii.

Din tonul ei intuiesc că ar avea multe de spus pe tema asta. Prefer să nu ne îndepărtăm de subiect deocamdată.

- Bine, dar sînt un fel de clone, insist eu, cel puţin ale actorului din film, nu?

- Asta ne-am întrebat şi noi, dar a reieşit că nu este aşa. Maşina umple golurile de informaţie cum poate şi dă dovadă de imaginaţie în felul în care o face. Două PI-uri care au la bază acelaşi actor pot fi asemănătoare în multe privinţe, aspect fizic, manierisme, uneori felul de a vorbi, dar în acelaşi timp prezintă diferenţe majore. Grupa sanguină, amprentele, metabolismul şi chiar şi IQ-ul depind în totalitate de personaj. Iar două PI-uri care în principiu ar trebui să fie identice dacă sînt create după aceeaşi sursă, nu sînt mai asemănătoare decît pot fi o pereche de gemeni, adaugă pentru a mă ameţi de tot.

Sînt convins că sînt o mulţime de detalii care îmi scapă, iar din cele pe care are amabilitatea să mi le comunice o mare parte îmi intră pe o ureche şi iese pe cealaltă. Încerc să păstrez discuţia la un nivel general fără a intra în chestiuni tehnice.

- N-aţi încercat niciodată să creaţi o copie după înregistrarea unui om filmat în mediul său natural şi care nu juca un rol?

- Nu. Nu sînt de acord cu asemenea procedee, neagă hotărîtă din cap. Nici nu cred că maşina ar putea face aşa ceva. Chiar dacă filmezi un om timp de mai multe ore sau zile, tot nu poţi surprinde întreaga esenţă a unei persoane. Nu ai acces la amintiri, la compoziţia chimică… ar fi doar o copie palidă a originalului. Singura dată cînd m-am apropiat cît de cît de această limită a fost atunci cînd am creat un PI pornind de la o performanţă sportivă şi de la un clip muzical. A fost un lucru egoist din partea mea, le-a fost foarte greu să se adapteze pierderii unei vieţi care încă exista undeva în lume şi cineva ca ei se bucura de ea. Ambii fac parte din familie, dar după asta am refuzat să repet experimentul. La fel cum toate PI-urile sînt adulte. Trebuie să existe nişte limite.

- Vorbiţi despre limite. Care sînt limitele dumneavoastră? Aţi creat personaje negative?

Îmi aud vocea şi mă crispez. Am trecut de la discuţia prietenească la raportul reporter – intervievat. Încerc să o prind cu ceva, de preferinţă ceva defavorabil, ca să iasă un articol larg mediatizat.

Mă priveşte drept în ochi, zîmbind. Este perfect conştientă unde bat.

- Nu pentru mine, eu am avut întotdeauna o slăbiciune pentru băieţii buni. Dar ca să-ţi răspund la întrebare, da, am creat şi personaje negative, însă doar cele care puteau fi reabilitate. Ai fi surprins să afli cîte persoane pot fi aduse pe calea cea bună dacă sînt lipsite de un trecut palpabil şi li se oferă o şansă.

Meditez în tăcere asupra problemei. Bănuiesc că are dreptate, însă îmi lipsesc datele statistice şi mă îndoiesc că m-ar lăsa să cercetez situaţia. Să trecem la altceva.

- Pentru cine altcineva aţi creat PI-uri?

- Pentru cunoştinţe. Locuiam pe coasta de est şi aveam un cerc larg de prieteni, nu puteam petrece tot timpul în casă. Prietenele cele mai apropiate au aflat în cele din urmă secretul. Ajungeam să le explic atunci cînd insistau asupra faptului că trăiam cu mai mulţi bărbaţi, în aceeaşi casă, şi doreau să ştie reţeta care făcea să funcţioneze relaţia. Unele dintre ele mi-au cerut să creez unul sau mai multe PI-uri.

- Mereu bărbaţi?

- În principiu, da. Am fost mereu reticentă cînd era vorba de PI-uri feminine. Ele au o şansă mai mare de a fi abuzate sau folosite. Bărbaţii care se interesau de PI-uri mă îngrijorau din acelaşi motiv. Nu se ştie niciodată peste cine poţi da. De aceea am creat PI-uri doar pentru persoanele pe care le cunoşteam bine şi în care aveam încredere.

- Aşa aţi făcut avere? Întrebarea îmi scapă înainte de a mă putea autocenzura.

- Nici pe departe! Exclamaţia sună puţin a enervare, dar se calmează repede. N-am acceptat nici un fel de plată pentru PI-uri, nici măcar pentru materiale.

- Atunci nu înţeleg, mă văd nevoit să mărturisesc.

- Ai să vezi după ce îţi povestesc mai departe.

Mă întreb ce ar mai fi de spus după tot ce am auzit deja. Îi fac semn să continue şi mă întind după paharul cu apă în care n-a mai rămas nici urmă de gheaţă.

- Prin urmare locuiam pe coasta de est, toţi aveam de lucru şi o duceam relativ bine. O dată pe an mă întorceam în Europa să-mi vizitez restul familiei şi de fiecare dată eram cu sufletul la gură să nu se întîmple ceva în absenţa mea. Călătoream fără probleme, chiar toţi împreună, totuşi nu mă puteam duce cu ei la părinţi. Mama ar fi făcut un atac de cord. Iar ei aveau tendinţa să intre în încurcătură adesea cînd erau lăsaţi de capul lor. Problemele au apărut însă din altă parte. Popularitatea artiştilor pe care se bazau două dintre PI-uri a început să crească brusc, în aceeaşi perioadă, ajungînd la cote neaşteptat de mari. Cînd băieţii au început să fie opriţi pe stradă şi să li se ceară autografe şi fotografii, am înţeles că trebuia să ne mutăm.

- Neplăcut, comentez eu.

- Foarte neplăcut. Ne plăcea unde locuiam, şi oamenii şi zona, dar pur şi simplu nu exista altă soluţie. Aşa că ne-am strîns bagajele şi am plecat.

- Unde?

- În Alaska.

- Glumiţi!

- Deloc. Băieţii au considerat că e o zonă liniştită, fără o cultură a celebrităţilor şi prin urmare lipsită de paparazzi. În mare parte aveau dreptate. Unii dintre noi au reuşit să-şi păstreze serviciile şi să lucreze de la distanţă, ceilalţi au trebuit să caute ceva în economia locală. Ne-am descurcat cum am putut mai bine şi la puţină vreme după aceea aveam din nou un cămin.

- Impresionant.

- Nu chiar. N-am rezistat decît şase luni, timp în care n-am reuşit să mă opresc din tremurat. (Face o mutră acră.) Urăsc frigul. După şase luni băieţii au început să se plictisească. Eu mă plictisisem din prima zi. Singurele lucruri interesante de făcut erau vizitele rare la Vancouver.

- De ce aţi stat acolo atunci?

Ridică din umeri de parcă răspunsul este cît se poate de simplu.

- Pentru ei. Ca să fie în siguranţă. Era însă deprimant. Şi frig. Am căzut de acord că nu merita să ne irosim viaţa în felul asta. Şi ne-am mutat din nou. De-acum aveam experienţă cu mutatul şi n-avea să fie nici prima, nici ultima oară. Următoarea destinaţie a fost Los Angeles.

- Direct în gura lupului.

- Din contră, am pornit de la ideea că fiind în apropierea Hollywood-ului nimeni nu avea să se mire dacă îi întîlnea pe stradă. A funcţionat. Afacerile erau înfloritoare, Anthony a deschis un serviciu de limuzine, Demetrius s-a implicat în tot felul de comitete şi comisii, Jack… n-am ţinut niciodată să aflu detalii, dar părea mulţumit… Gary era partener într-un studio de înregistrări, iar Alex se ocupa de un complex sportiv. Bineînţeles, totul era pe numele meu, ca să nu avem probleme cu fiscul. Actele lor erau în regulă la prima vedere, dar nu aveam de unde să ştim dacă ar fi rezistat la o verificare mai atentă şi nu merita să riscăm.

- O familie plină de iniţiativă.

- Mai bine spus o familie care nu se temea să muncească şi căreia îi plăcea ce făcea, mă corectează cu blîndeţe. Ştiam şi să ne distrăm cînd era cazul, iar între muncă şi distracţie nu prea mai rămînea loc pentru altceva. După vreo doi ani am început să ne simţim la capătul puterilor. Eram epuizaţi.

Îmi muşc buzele ca să nu întreb despre ce fel de distracţie era vorba.

- Încă o mutare? Sigur nu fugeaţi din nou?

Încep să întrezăresc un model.

- Nu fugeam. Nu eram în pericol de a fi descoperiţi, cel puţin nu încă. E adevărat că intervenise un factor neaşteptat. Întotdeauna fusese o competiţie strînsă între băieţi cu ocazia sărbătorilor, zilelor de naştere, a aniversărilor… se întreceau între ei care să îmi facă un cadou mai deosebit, parţial pentru că voiau să îmi facă plăcere, dar şi pentru a le face în ciudă celorlalţi. Eu, la rîndul meu, trebuia să am grijă să nu fac discriminări cînd venea vorba de cadouri, ca nu cumva să creadă că favorizam pe vreunul din ei, dar asta e o altă poveste. De Crăciunul acela chiar au făcut-o lată. M-am trezit la uşă cu cinci PI-uri, cinci feţe care ar fi fost identice dacă ar fi avut aceeaşi vîrstă.

Şi eu care am crezut că nimic nu mă mai poate surprinde.

- Îmi venea să urlu. Cred că am şi făcut-o o bună bucată de timp. Nu eram nerecunoscătoare, ştiam că nu fusese o decizie uşoară pentru ei. Înainte de a ne muta în Alaska, căzusem de acord să nu mai aduc PI-uri noi în familie, iar pînă în acel moment mă ţinusem de promisiune. După ce spiritele s-au mai liniştit, am reuşit să scot de la ei întreaga istorie. Ideea le venise într-o noapte cînd ne întorceam de la o petrecere, fusese doar o glumă, şi fiecare crezuse că ceilalţi o uitaseră pînă dimineaţă. Deci nu fusese un efort comun, lucraseră independent fără să ştie ce puneau restul la cale. Cum mă puteam supăra pe ei?

- Uşor.

- Da, bine, să nu crezi că le-am făcut viaţa uşoară după o asemenea ispravă. Noile PI-uri stăteau la uşă ca nişte căţeluşi neajutoraţi neştiind ce să facă şi la vederea lor mi s-a înmuiat inima. Nu se punea problema să-i alungăm, nu-i puteam lăsa fără nici un sprijin, cînd nici măcar nu-i cunoşteam ca să avem idee de ce sînt în stare şi dacă se pot descurca singuri. Integrarea în societate este de fiecare dată o chestiune delicată. În plus, maşina dăduse rateuri de vreo două ori, puteam avea surprize. I-am înghesuit în casă, urmînd să împartă camerele cu cei care îi creaseră, aceasta fiind parte a pedepsei date, şi, cu toate că am încercat, a durat foarte mult pînă au fost recunoscuţi ca membri cu drepturi depline ai familiei. O vreme îndelungată au funcţionat ca un stat în stat.

Peste care domnea ea, regina acestui regat iluzoriu pe care îl crease.

- Începea să fie o problemă de logistică. Locuinţa era prea mică, băi puţine, mijloace de transport la fel. Ei trebuiau să aibă mare grijă cînd şi unde se întîlneau. Pînă şi în Hollywood puteau exista cel mult de trei persoane asemănătoare la un loc, vedeta, dublura şi cascadorul. Nu era Las Vegas ca să poată să fie o mie de imitatori ai lui Elvis şi nu apăruse încă moda inseminărilor artificiale care scoteau pe bandă gemeni, tripleţi, cvadrupleţi şi aşa mai departe. Lumea începea să se întrebe dacă nu punem bazele unui cult sau altceva. Era timpul să ne mutăm.

- Aşa aţi ajuns aici?

- Asta s-a întîmplat mai tîrziu, îmi explică răbdătoare. Deocamdată ne-am întors de unde am plecat, adică pe coasta de est.

- Parcă spuneaţi că situaţia începuse să devină periculoasă înainte de a pleca în Alaska.

- Da, dar trecuseră aproape trei ani şi lucrurile se schimbaseră. Ţineam legătura cu prietenele care aveau PI-uri, dar aleseseră să rămînă pe loc, iar cînd am ajuns acasă şi ne-am instalat am realizat că aveau dreptate. Zona se umpluse de PI-uri. Între timp apăruse o altă sursă, de fapt erau mai multe, care fabrica PI-uri pe bandă rulantă, în schimbul unei sume modice. Nu-i interesa cine făcea comanda sau ce se întîmpla cu acestea după ce ieşeau pe porţile fabricii, urmăreau doar profitul. De aceea multe PI-uri ajunseseră pe drumuri, rămase fără familie dacă aceasta se plictisea să se îngrijească de ele sau dădea faliment.

- Autorităţile nu au intervenit?

- Cineva le plătea bine, foarte posibil să fi fost implicate companiile producătoare. Criza economică globală tocmai începuse, nimeni nu era dispus să-şi cheltuiască fondurile pe integrarea PI-urilor. Nu încape îndoială că ştiau deja că PI-urile nu le puteau fi de ajutor, cu siguranţă nu-l puteau crea pe Einstein, şi atîta timp cît nu erau implicate într-un scandal major, erau gata să închidă ochii şi să ne lase să ne descurcăm. Ceea ce am şi făcut. Ne păstraserăm afacerile şi contactele locale, iar cît fuseserăm plecaţi nu stătuserăm degeaba. Avem ceva capital care ne-a permis să creăm locuri de muncă şi să ajutăm o mulţime de oameni, în ciuda profiturilor mici de la început. Săptămînal băieţii aduceau acasă cîte un PI rămas fără adăpost. Nu spun că unii nu ne-au făcut probleme, dar au fost puţini în comparaţie cu cei care nu aveau nevoie decît de o mînă de ajutor ca să se pună pe picioare. Doi au rămas cu noi ca parte din familie şi astfel am ajuns la numărul treisprezece la care am reuşit să ne menţinem pînă în prezent.

Pare mîndră de ceea ce a realizat. Sau poate este doar uşurată că a reuşit să ţină sub control numărul membrilor familiei. Oare deţinerea de PI-uri creează dependenţă? Tare aş vrea să o întreb.

A vorbit două ore încontinuu şi drept mulţumire se serveşte cu nişte fragi. Deschide gura să-mi spună ceva, probabil să mă invite să mai iau la rîndul meu, dar este întreruptă de un cocker spaniel care dă buzna în sufragerie. Îi sare în braţe ca să o lingă pe faţă, ignorîndu-i protestele, apoi se întinde după fragi.

- Uff, dă-te jos, bestie… stăpîna îl alungă enervată, reuşind în ultimul moment să salveze farfuriuţa de sub botul pofticios.

Cîinele o ascultă, se vede că ştie cînd nu trebuie să întindă coarda. De mine însă nu-i e frică, aşa că trage o fugă de-a lungul canapelei, tot ce văd e o săgeată aurie, trecînd bineînţeles pe la mine prin poală, după care se întinde pe burtă sub măsuţă şi începe să-i roadă unul dintre picioarele de lemn.

- Îmi cer scuze, e puţin nebună şi nu ascultă decît de Alex.

Pune dezgustată farfuria înapoi pe măsuţă.

- Nu-i nimic, îmi plac cîinii, spun şi mă aplec să mîngîi spatele căţelului.

Îmi aruncă o privire de parcă nu prea m-ar crede, dar renunţă să investigheze mai departe.

- În fine… după cum vezi, n-a fost nevoie să folosesc maşina de prea multe ori, spune ca o concluzie la ce mi-a povestit mai devreme.

- Dar şi cînd a folosit-o… al naibii frigider!

Vocea îi aparţine unui bărbat trecut de prima tinereţe, dar încă în putere, care tocmai intră pe uşă. Nu prea înalt, îmbrăcat cu un şort alb şi un tricou roz, flutură în mînă o rachetă de tenis. Avînd în vedere alura sportivă cred că ştiu cine e şi mă bucur că nu sînt invitat la un meci.

- Aici eraţi? Unde-aţi ajuns? se interesează direct, sărind peste prezentări, dar zîmbetul îi este adresat exclusiv femeii din fotoliu.

- Tocmai ne-am întors de la Los Angeles şi ne ocupăm de criză, îl informează aceasta.

- Ah, mai e atunci… îşi trece degetele prin părul blond, ciufulit.

Mă întreb cît mai poate fi. Viaţa femeii pare un roman, imposibil de cuprins într-un singur articol. Mă bate gîndul unui foileton.

- Tu ce faci? Se uită în sus la el dăruindu-i un surîs.

- Am vorbit cu băieţii să facem un meci de tenis. Mă aşteaptă. Cînd termini poate vrei să asculţi şi versiunea noastră, îmi face cu ochiul şi rîde cînd ea îi aruncă o privire întunecată.

- De ce? Apar diferenţe majore? întreb ca să mă aflu în treabă.

- În mare nu, doar nişte nuanţe… zîmbeşte mulţumit să o tachineze din nou. Trebuie să plec… unde te-a pupat Lily?

Îi arată obrazul stîng şi el o sărută pe dreptul. Apoi arată spre mine şi spune cît se poate de serios:

- El nu rămîne.

- Sigur că nu, îi răspunde cu o expresie inocentă care pe el îl păcăleşte, iar pe mine mă bagă la idei.

- Bine.

O sărută din nou, făcîndu-mă să mă simt ca un intrus într-o scenă de familie care nu este destinată ochilor străinilor.

- Hai, Lily!

Fluieră şi cîinele îl urmează dînd din coadă într-o veselie.

- Aveţi grijă să nu întîrziaţi la masă! strigă ea după el, femeia, nu cîinele.

- Da, să trăiţi! i se răspunde jucăuş peste umăr.

- Alex? întreb cînd rămînem singuri.

- E aşa o figură… nu înţeleg de ce insistă să o ia pe Lily cu el cînd nu face decît să le fure mingile, spune nemulţumită şi îşi dă ochii peste cap. Susţine că îi place să aibă măcar o fată care să asculte de el, ha!

Nu ştiu de ce, dar am impresia că îl înţeleg.

- Da, acela este Alex, zîmbeşte, iar pe ceilalţi îi poţi vedea aici.

Se ridică şi îmi face semn să o însoţesc pînă la şemineul total nefolositor în această regiune unde pînă şi muştele transpiră. Deasupra şemineului tronează un tablou prezentînd şase persoane în mărime naturală, o femeie înconjurată de cinci bărbaţi, toţi în floarea vîrstei.

- Anthony, Demetrius, Jack, Gary şi Alex…

Aprob din cap după fiecare nume, deşi sînt mai interesat de femeia în rochie de seară care pozează cu un zîmbet strălucitor în faţa camerei. E mîndră să fie la braţ cu bărbaţii aceia şi aceeaşi mîndrie şi siguranţă se vede în privirile lor. Asemănarea este izbitoare, în ciuda părului negru care a devenit alb de-a lungul anilor. Timpul nu cruţă pe nimeni.

- …a fost pictat după o fotografie făcută la un revelion, ultimul la care am fost doar noi, vocea îi ia un ton melancolic. Ca să ţi-i imaginezi pe ceilalţi e suficient să te uiţi la Demetrius.

Se referă la bărbatul cu privire plină de superioritate. Nu pare să fie vorba de un bal mascat şi totuşi el arată perfect confortabil în costumul de epocă.

Cu o ridicare uşoară din umeri îşi reia locul pe fotoliu. Eu rămîn să mai admir tabloul cîteva secunde, după care mă alătur. Am convingerea că Anthony nu este unul şi acelaşi cu şoferul care m-a adus de la aeroport. Este foarte posibil însă să fie şi el un PI. Mînă de lucru ieftină? Ar fi cazul să investighez.

- Îmi povesteaţi despre criză, îi amintesc unde ne-am oprit înainte de a fi întrerupţi.

- Ah, da… pe noi ne-a afectat mai puţin. Eram mai multe familii care ne ajutam reciproc şi împreună colaboram la salvarea PI-urilor. Ajunsesem să ne extindem influenţa în trei state. Guvernului nu-i prea plăcea asta, dar nu făceam nimic rău, din contră, chiar se baza pe noi în unele privinţe, aşa că nu ne deranja prea mult. Am dus-o relativ bine cîţiva ani.

- Ce s-a întîmplat?

Oftează.

- Vanitatea omenească… ar fi putut să mai dureze, asta dacă fetele n-ar fi început să se plîngă că îmbătrînesc şi nu dă bine să se afişeze în public cu bărbaţi mai tineri ca ele, ceea ce era o prostie, desigur.

- Bine, dar şi ei îmbătrînesc, nu?

Alex arată cu cel puţin douăzeci de ani mai în vîrstă decît tînărul din tablou.

- Îmbătrînesc, însă într-un ritm mult mai lent. Nu am o explicaţie ştiinţifică pentru asta, doar o teorie.

- Sînt curios să o aud.

Ezită.

- Părerea mea este că, fiind creaţi la o vîrstă adultă, dispun de un organism puternic şi sănătos, care nu are ani şi ani de eroziune în spate. De aceea le ia mai mult timp să îmbătrînească.

Simplu şi la obiect, o trăsătură probabil moştenită de la un bunic plin de geniu. Cunoştinţele mele de biologie sînt sumare, totuşi sînt de acord că este o posibilă explicaţie.

- Într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat putea deveni o problemă. Asta ne-a dat de gîndit. Ce planuri aveam pe termen lung? La ce puteam spera? Florida nici nu intra în discuţie. Un echivalent pentru Florida, care să corespundă nevoilor noastre, era o idee interesantă. Am început să căutăm, metodic şi fără grabă, pînă am ajuns aici, mai întîi ca turişti, apoi ca locuitori temporari şi în cele din urmă permanenţi. Ne-am instalat cîte trei-patru familii pe o insulă, iar localnicii ne-au primit cu braţele deschise pentru că odată cu noi aduceam progresul. Mi-e teamă că am influenţat puţin evoluţia tehnologică în acest fel. Puţin mai mult, dar era inevitabil. Deţinem 75% din arhipelag şi insulele neocupate se roagă de noi să le cumpărăm.

Pare descrierea unui paradis utopic, care nu poate exista. Şi totuşi l-am văzut pe hartă şi din elicopter. Nu fabulează.

- Ce s-a întîmplat cu… maşina?

- Este la loc sigur. Din cînd în cînd o şterg de praf şi mă asigur că este în stare bună de funcţionare. Rareori am ocazia să o folosesc. Cu vaporul se face aproximativ o oră pînă pe continent şi oraşul de pe ţărm este plin de PI-uri. Aşa se întîmplă de fiecare dată cînd apare o concentraţie de PI-uri, devine un magnet care atrage tot mai multe. Este un oraş drăguţ, nici mai bun, nici mai rău decît altele. A prosperat mult cît timp a fost Demetrius primar. A avut mai multe mandate şi nu a renunţat decît în favoarea postului de guvernator al arhipelagului. (Se gîndeşte.) Presupun că este cel mai ambiţios dintre noi. Restul ne mulţumim cu mai puţin.

O viaţă liniştită alături de o familie iubitoare, ăsta trebuie să fie secretul fericirii.

Aproape m-a convins. Aproape. Am o mulţime de întrebări să îi pun şi nu ştiu de unde să încep.

Un scîrţîit ascuţit ne face să ne strîmbăm ca şi cum am suferi amîndoi de aceeaşi durere de dinţi.

- Imediat!

Un moment mai tîrziu descopăr cu cine a vorbit. În partea cealaltă a uşii de sticlă, pe aleea care duce spre grădină, dă din coadă un tigru de toată frumuseţea. Asta da bestie! Cu greu îmi stăpînesc impulsul de a-mi ridica picioarele pe canapea. Aş lua-o la goană dacă n-aş fi paralizat de frică.

- Te-ai uscat? (Îşi plimbă mîna prin blana portocalie străbătută de dungi întunecate şi drept răspuns tigrul se freacă de picioarele ei mai-mai să o răstoarne.) OK, intră. Du-te la Del să-ţi dea ceva bun.

Tigrul străbate sufrageria cu un mers legănat, fără să se obosească să-mi arunce mai mult de o privire. Mă simt onorat.

- Nu te speria, Jaffar n-a muşcat niciodată. Doar o dată a făcut urît cînd a descoperit un Yeti în baie.

- Yeti? mă bîlbîi şi înghit în sec întrebîndu-mă care dintre noi doi a luat-o razna.

Asta nu prea sună a viaţă liniştită. Despre Yeti chiar nu pot să scriu în articol.

Zîmbeşte subţire de parcă mi-ar citi gîndurile.

- Sînt multe lucruri pe care nu le ştii, Peter.

- O să mi le spuneţi? îndrăznesc să întreb, deşi nu-mi fac speranţe.

- Depinde ce intenţionezi să faci cu ele.

Deja mi-a spus o mulţime de lucruri. Ochii îmi fug instinctiv spre măsuţă. Numai că reportofonul meu nu mai e acolo.

- Ups, scuze… scoate aparatul micuţ din buzunar şi îl aşază la loc pe masă.

N-am observat cînd l-a luat. Nu este nevoie să verific ca să ştiu că memoria i-a fost ştearsă. S-a dus baza articolului meu. Încerc să îmi ascund dezamăgirea şi să tratez situaţia cu profesionalism. Aşa că mărturisesc:

- Nu înţeleg de ce m-aţi primit.

- Am vrut să fii bine informat în momentul în care vei decide ce să scrii, repetă ce mi-a spus în primul minut al întîlnirii noastre.

Discuţia devine serioasă. De fapt abia acum ajungem la subiectul adevărat al întrevederii. Mă aştept la un şantaj cît se poate de dur.

- Am vrut să îţi explic care e situaţia. Indiferent de decizia ta, într-un fel sau altul noi vom supravieţui. Facem asta de ani de zile. Există însă şansa ca o mulţime de alte persoane nevinovate să aibă de suferit. Merită? mă priveşte pe deasupra ochelarilor, apoi îi împinge cu un deget în sus pe nas.

Nu este tipul de şantaj preconizat şi o admir pentru asta, dar al naibii să fiu dacă n-are dreptate. Îmi doresc să nu fi acceptat însărcinarea asta. Mi-era mult mai bine cînd scriam cronici financiare şi analizam tendinţele bursei fără a avea şi dileme morale. Nu vreau ca mai multe vieţi omeneşti să depindă de mine, e un sentiment neplăcut. Acasă nici un acvariu cu peşti n-am reuşit să ţin în viaţă mai mult de două săptămîni.

- Nu trebuie să te grăbeşti şi să-mi răspunzi imediat. Revista apare abia la sfîrşitul lunii, nu?

- Da, dar… mă uit cu tristeţe la reportofonul abuzat; fără dovezi, slabe şanse să iasă ceva.

- Sînt convinsă că ai o memorie foarte bună.

Mă vede perpelindu-mă şi i se face milă de mine.

- Hai să-ţi spun un secret, Peter. Mai există un motiv pentru care ţi-am spus toată povestea.

N-am nici cea mai mică idee care ar putea fi acesta. În momentul de faţă mă aştept la orice.

- Am vrut să te fac curios. Să vrei să afli mai mult. Sînt multe întîmplări într-o viaţă de om care nu pot fi povestite într-o singură dimineaţă. Nu ţi-am spus nimic despre logodnă, despre Katie şi o mulţime de alte lucruri…

Lasă oferta deschisă, ca o capcană cu o bucăţică de caşcaval în mijloc. Mesajul e clar. Interviul s-a terminat. Pot să plec să-mi scriu articolul, deşi acesta nu prea are ce căuta în paginile unei reviste financiare sub forma în care există în capul meu, sau…

- Am… am să mă gîndesc la asta, e tot ce pot să-i promit.

În timp ce mă ridic în picioare, o parte din mine se întreabă dacă mă vor lăsa să părăsesc insula şi, dacă da, cît de departe am să ajung.

Facem cîţiva paşi împreună îndreptîndu-ne spre coridor, apoi simt o mînă aşezîndu-mi-se pe braţ.

- Peter, ce-ar fi să rămîi cu noi la masă? Ai putea să-i cunoşti pe băieţi.

- N-aş vrea să pierd vaporul, spun stînjenit.

Încerc să ignor gîndul că ar putea fi o capcană.

- Mai sînt şi alte curse. De fapt… poţi să rămîi cîteva zile, avem destule camere. Consider-o drept o vacanţă plătită.

Îmi oferă un zîmbet radios şi ştiu exact ce a simţit Anthony sau oricare altă persoană pe care a rugat-o vreodată ceva. Dintr-o dată arată mult mai tînără, este femeia puternică ce a creat un imperiu şi a condus o familie o viaţă întreagă. Iar imperiul acela nu contează nici cît două cepe degerate cînd este vorba de familia ei. Este într-adevăr cea mai bogată femeie din lume, doar uite cîte persoane o iubesc.

- Şi ce să fac aici?

Rîde amuzată şi ochii îi dansează în spatele lentilelor ochelarilor.

- Poţi să te apuci să scrii SF!