Gambitul regelui

Scris de Vladimir Crupenschi
publicat in Mai 2009, in Povestiri

„Nu-mi spuneţi ce şi cum s-a întîmplat, ziceţi-mi ce cred oamenii despre incident. Acela este adevărul care mă interesează.”
Reacţia vice-dominarului Leopold Bastian la aflarea veştii că Dominionul European avea să declare în cele din urmă război Consulului Planetar şi susţinătorilor săi

Fortăreaţa lui Zheng Wei se profila ameninţătoare pe cerul pictat în nuanţe de gri mohorît al provinciei Sichuan. Un munte masiv găurit de freze laser ai căror colţi au tăiat adînc în carnea dură, lăsînd în urmă depozite de arme şi muniţii, camere de comandă, cazărmi, coridoare şi un impresionant buncăr, denumit foarte sugestiv în rapoartele de spionaj „bîrlogul lupului”. Acesta era Ierusalimul meu, sfîrşitul unei cruciade de şapte ani la capătul căreia aveam de gînd să-mi plătesc datoria în cel mai pur stil biblic, ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Totul era pregătit, singurul obstacol pe care mai trebuia să-l depăşesc pînă cînd aveam să mă aflu faţă în faţă cu Zheng Wei era timpul, o piedică ce făcea apel la singura calitate de care eram mîndru şi care în acel moment părea să-mi lipsească cu desăvîrşire, şi anume răbdarea. Din fericire, desfăşurarea evenimentelor indica faptul că inevitabilul avea să se pună în sfîrşit în mişcare.
– Alexeyev-sama?
– Da?
– Tocmai am primit confirmarea. O escadrilă de navete de vînătoare şi trei dispozitive Oca sînt gata să acţioneze în caz că inamicul ar încerca să fugă pe calea aerului.
– Excelent. Mulţumesc Takahashi.
Soldatul întrerupse comunicarea, lăsîndu-mă din nou singur cu gîndurile mele.
Ce ciudat. Deşi eram comandantul grupului de armate Europa, o parte însemnată a ofiţerilor superiori erau japonezi. Pe de altă parte, dacă e să dăm crezare maximei care spune că o armată eficientă e cea construită după chipul şi asemănarea comandantului, atunci se putea spune fără nici o urmă de îndoială că mă aflam la conducerea celui mai performant organism militar al planetei, ceea ce era adevărat. Rînd pe rînd, generalii lui Wei capitulaseră în faţa maşinii mele de război, în condiţiile în care luptasem mai tot timpul în inferioritate numerică şi, ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, mai fusesem pus şi în ingrata situaţie de a juca rolul atacatorului. Din nefericire pentru adversarii mei eram suficient de încăpăţînat încît să-mi doresc victoria şi să o obţin indiferent de costurile implicate. Aşa am ajuns să am sub comandă divizii întregi formate din răcani proveniţi din locuri mai mult sau mai puţin exotice. Inuiţi înveşmîntaţi în haine groase de blană specifice nordului extrem al Siberiei, africani robuşti şi indisciplinaţi din sudul continentului negru, fundamentalişti arabi din Orientul Mijlociu şi voluntari tineri, entuziaşti şi prea puţin informaţi din Ţara Cafelei. O armată colorată ar spune unii, o corcitură ar spune alţii şi toţi ar avea dreptate. Doar era o forţă creată după chipul şi asemănarea mea.
Rus după tată, englez după mamă şi japonez prin educaţie. Desigur, după crearea Federaţiei Planetare ce a dus la desfiinţarea graniţelor, asemenea combinaţii nu mai reprezentau rarităţi şi, prin urmare, n-ar fi trebuit să mă simt diferit de ceilalţi, însă cazul meu era ceva mai special. Deşi rus prin cetăţenie, tatăl meu avea sînge inuit, mult sînge inuit, iar mama era o engezoaică cu pronunţate caracteristici latine, aşa că amestecul de ADN rezultat a fost unul deloc reuşit, cel puţin din punct de vedere al înfăţişării. Din păcate, nouăzeci la sută din oamenii cu care intri în contact te vor judeca după aspectul fizic pe baza căruia vor decide dacă merită să te cunoască sau nu. Însă, la fel ca orice altă problemă, şi aceasta avea soluţii, cum ar fi construirea de ziduri. Nepăsarea, superioritatea, dispreţul, toate erau cărămizi care, deşi nu făceau izloarea să dispară, îi ofereau o logică, un sens care putea fi acceptat şi justificat în faţa propriei conştiinţe.
Pînă la vîrsta de douăzeci de ani construisem atît de mult şi de intens, încît mă puteam măsura cu oricare dintre împăraţii Chinei, însă tot pe la acea vîrstă am început să-mi şi dărîm edificiul. Devenisem bun, chiar foarte bun în domeniul strategiei militare, fapt dovedit nu doar de notele mele ci şi de aplicaţiile virtuale în care reuşisem să înving cîţiva generali în rezervă care avuseseră amabilitatea să mă testeze. Eram valoros şi începuseră să mă trateze ca atare. Dintr-odată nu mai conta cum arătam sau cît de ciudat mă purtam, aveam prieteni, chiar şi prietene, ceea ce m-a făcut să dărîm zidurile şi să construiesc buncăre. Nu eram atît de disperat încît să mă agăţ de toţi ipocriţii şi, mai mult decît atît, nu puteam rata oportunitatea de a le plăti cu acceaşi monedă răutăţile pe care le îndurasem din partea lor. Acum puteam să-i ignor ştiind că îşi doreau atenţia mea, ceea ce era o consecinţă mai mult decît binevenită a talentului cu care mă înzestrase natura. Întotdeauna îmi plăteam datoriile, singura diferenţă era că de data aceasta aveam să le plătesc în sînge.
Ceasul arăta ora cinci şi patruzeci şi şapte de minute. Era timpul. Am atins micul comunicator fixat pe lobul urechii drepte.
– Kutuzov, la ora şase fix primul modul de atac va începe asaltul asupra cotelor două sute trei şi o sută paisprezece. Artileria să îşi concentreze tirul exclusiv asupra cotei patru sute şapte. De asemenea, în acelaşi timp, al doilea modul de atac şi unitatea de „mamuţi” vor începe manevra de încercuire şi se vor poziţiona în formaţie de atac la est de patru sute şapte după care vor aştepta ordinul meu. Modulul trei rămîne în rezervă.
– Am înţeles.
– Excelent. Alexeyev, terminat.
Peste exact treisprezece minute avea să se dezlănţuie iadul. Corpuri sfîrtecate, rachete izbindu-se cu ură în blindajul tancurilor, mortiere scuipînd obuze inteligente care la contactul cu solul se sparg în sute de aşchii metalice, numai lucruri teribile. Cel mai îngrozitor rămîne însă mirosul morţii, acea duhoare puturoasă de carne arsă şi metal topit care-i făcea pe răcani să-şi verse maţele, iar pe veterani îi întărîta transformînd jocul războiului într-un sinistru festival bahic, în care fiecare viaţă luată reprezenta un nou pahar de vin, iar fiecare pahar de vin te ducea mai aproape de beţie, acea stare în care tot ce conta era să-ţi trimiţi cît mai repede adversarul în iad. Pe cîmpul de luptă moartea e singura raţiune de a fi, un drog puternic ce înlocuieşte toate celelalte trăiri pînă în punctul în care intri într-un cerc vicios, fără scăpare: ucizi ca să trăieşti şi trăieşti ca să ucizi.
Din fericire această boală este destinată exclusiv soldaţilor, comandanţii au alte maladii. Îndoială, incertitudine, chiar şi vină uneori, toate provin din puterea de a te juca cu vieţile oamenilor pe care îi ai sub comandă. O misiune ingrată, dar una cu care te obişnuieşti pînă la urmă. Eu nici nu mai văd morţi, doar cifre. De-a lungul acestor şapte ani de război am ajuns să trăiesc avînd drept motto o cugetare a lui Iosif Stalin, care spunea că „O moarte este o tragedie, un milion de morţi devine o statistică”, aşa că am sacrificat statistici, fără nici o umbră de îndoială, fiindcă ar fi cel puţin ciudat să ai remuşcări în faţa cifrelor.
Zgomotul inconfundabil al rachetelor sol-sol îmi întrerupse şirul gîndurilor anunţînd începerea asaltului final. Era timpul să cobor din postul de supraveghere şi să mă alătur ofiţerilor mei. Am aruncat o ultimă privire asupra cîmpului de bătălie. Modulul unu îşi începuse înaintarea cu tancurile Hover conducînd cele trei coloane de atac, urmate îndeaproape de infanterie. Era plăcut să fii din nou aproape de acţiune. Aici lucrurile erau mult mai simple decît în centrul de comandă şi cu siguranţă mult mai interesante. Am revenit asupra deciziei de a mă alătura subordonaţilor mei şi am rămas să privesc spectacolul. Era exact aşa cum anticipasem. Cotele două sute trei şi o sută paisprezece erau foarte slab apărate, modulul unu măturînd cuiburile de mitraliere, tancurile ascunse în desişul pădurii şi întăriturile improvizate, sprijinite de mortiere şi mini-lansatoare de rachete. Pînă aici totul decurgea conform planului, de fapt chiar mai bine, cele două înălţimi fiind cucerite în aproximativ două ore, cu una mai puţin decît prevăzusem. Acum era timpul pentru faza a doua a planului.
– Kutuzov, modulul doi a ajuns pe poziţii?
– Da, şi e pregătit de acţiune.
– Modulul unu s-a regrupat?
– Da, şi aşteaptă noi ordine.
– Perfect, atunci să nu ne mai ţinem adversarii în suspans. Dă ordinul de atac modulului unu şi deplasează modulul trei în rol de suport.
– Şi modulul doi?
– Stă foarte bine acolo unde e. Pînă acum cred că a dus la reorganizarea defensivei şi concentrarea majorităţii armelor antitanc pe versantul drept al dealului. Ceea ce însemnă că drumul e liber pentru un atac frontal al modulului unu.
– Da, domnule, am înţeles. Voi transmite imediat ordinele. Kutuzov, terminat.
Păcat că nu aveam vedere spre cota patru sute şapte. Oricum, desfăşurarea evenimentelor nu lăsa loc de interpretări. Era doar o chestiune de timp pînă cînd ultimele trupe ale lui Zheng Wei aveau să fie nimicite. Acum tot ce-mi mai rămînea de făcut era să aştept şi să mă pregătesc.

Pentru a ajunge la buncărul lui Wei trebuiau îndepărtate două obstacole: trupele din numeroasele camere de gardă şi uşile masive din titaniu ce despărţeau diferitele secţiuni ale fortăreţei. Soldaţii şi geniştii din unităţile de elită pe care le deplasasem special pentru această sarcină îşi îndepliniră misiunea de a anihila măsurile de siguranţă concepute de arhitecţii consulului planetar, astfel încît acum mă aflam în faţa „bîrlogului lupului”, certîndu-mă cu bunii mei prieteni, Takahashi şi Kutuzov.
– Edward, oricît de mult ai vrea să te răzbuni, nu merită să o faci cu preţul vieţii.
– De data asta trebuie să fiu de acord cu Takahashi şi, Dumnezeu ştie, noi nu sîntem niciodată de acord. Te rog, lasă soldaţii să se ocupe de capturarea sa.
– Aş putea să vă arestez pe amîndoi pentru indisciplină, dar n-am s-o fac. Ştiu că îmi sînteţi prieteni şi mai ştiu că îmi doriţi binele, însă acesta e un lucru pe care trebuie şi pe care am de gînd să îl fac indiferent de rugăminţile voastre. De altfel, nu-mi propun să mă las ucis de Wei şi nici el nu îşi propune să mă omoare.
– Şi mă rog cum poţi fi atît de sigur? Ai dezvoltat subit puteri paranormale? mă întrerupse Kutuzov, evident deranjat de atitudinea mea.
– Foarte simplu, gîndesc şi dacă şi tu ai face la fel ţi-ai da seama că singura şansă a lui Wei de a ajunge în faţa tribunalului e să nu facă vreo prostie prin care să putem justifica uciderea lui. Iar el ştie acest lucru.
– Pe de altă parte, individul e nebun de legat, continuă Takahashi, aşa că ar putea să te omoare, după care să-şi ia viaţa, fericit că va avea o companie pe măsură în iad.
– Foarte posibil, de aceea nu mă duc singur, ci acompaniat de micul meu prieten, le-am răspuns arătîndu-le pistolul ce se odihnea în tocul de la şold.
Kutuzov se rezemă de peretele de piatră neagră şi respiră adînc, ca de fiecare dată cînd avea de luat o decizie dificilă.
– Chiar nu putem face nimic să te răzgîndeşti?
– Mă tem că nu. Puteţi doar să nu vă faceţi griji, nu am să păţesc nimic.
Takahashi îmi puse mîna pe umăr şi mă privi serios, ca şi cum ar fi încercat să îmi transmită măcar o parte a grijilor sale.
– Dacă chiar trebuie să faci asta, du-te, dar dacă nu te întorci în zece minute venim după tine, indiferent că-ţi place sau nu, şi după ce o să te vedem în siguranţă poţi să ne arestezi pentru revoltă, indisciplină sau orice alte reguli de conduită militară pe care vei considera că le-am încălcat. Acum pleacă pînă nu ne răzgîndim.
Le-am zîmbit şi am plecat, asigurîndu-i încă o dată că nu aveam să păţesc nimic. Evident, îi minţeam. Credeam tot ceea ce le spusesem, dar nu eram nici pe departe atît de sigur că evaluasem corect situaţia pe cît lăsasem să se înţeleagă.
Mi-am scos pistolul, i-am tras piedica şi am pătruns pe uşa buncărului unde, spre marea mea uşurare, mă întîmpină nimicul pe care îl anticipasem. Am înaintat pe coridorul central, înconjurat de liniştea specifică oricărui loc părăsit. Ca să mă asigur, am verificat cele cîteva camere ce se deschideau în stînga şi în dreapta mea. La fel ca holul, erau pustii şi reci. Acum ştiam unde să îl găsesc pe Wei. Încăperea din capătul coridorului, ascunsă de o uşă dublă, era singura pe care n-o cercetasem. Ajuns în faţa uşii am zăbovit preţ de cîteva clipe şi, cu mîna încleştată pe armă, am pătruns înăuntru.
– Ceai?
Înainte de a intra în cameră credeam că eram pregătit pentru orice. Acum nu mai eram atît de sigur.
– Nu, mulţumesc, nu mi-e sete. În plus, mama m-a învăţat să nu accept nimic de la criminalii psihopaţi, mai ales cînd lucrul în cauză mă poate otrăvi.
– Nu-i nimic, nici mie nu-mi place să stau la masă cu paranoicii.
Măcar îşi păstrase orgoliul, ceea ce era un lucru bun. Să ucizi un om îngenuncheat nu avea nici un farmec.
– Ai venit să mă omori, nu-i aşa? întrebă Wei.
– Tu ce crezi?
– Cred că e normal să fie aşa.
– Desigur, dar să nu-ţi faci iluzii că ai să scapi cu un simplu glonţ în cap. Vreau răspunsuri.
– Şi ce te face să crezi că le vei primi?
– Le merit. Am învins.
– Pe cine?
– Te rog, n-am chef de jocuri idioate.
– Dar cine a spus că mă joc? Dacă te refereai la mine, să ştii că te înşeli amarnic. Mi-ai învins armata, asta e adevărat, dar eu am cîştigat războiul.
– Se pare că nu e pierdere mai grea decît moartea raţiunii. Aş putea să-ţi curm chiar acum existenţa mizerabilă însă oricît de mult detest să văd că ţi-ai găsit împăcarea în refugiul nebuniei, trebuie să aflu din gura ta, de ce mama? Ce vină a avut ea, cîine nenorocit? Că a fost căsătorită cu tata? El şi-a primit pedeapsa pe care o merita, dar ea pentru ce a fost executată? Din cauza unui gunoi paranoic? Din cauza ta, vierme împuţit?
Ţipam din toţi plămînii, scuipînd ura care mă ţinuse prizonier în toţi aceşti ani. Ceainicul de pe masă făcu cunoştinţă cu podeaua, la fel ca restul obiectelor de pe birou, urmări ale accesului de furie care îmi luase minţile şi limba, determinîndu-mă să proferez injurii pe care nici măcar nu ştiam că le ştiu.
– Vino-ţi în fire, strigă Wei în timp ce palma i se lipea de obrazul meu.
Şocat la început de îndrăzneala bătrînului şi apoi de lipsa mea de control, m-am calmat încercînd să-mi domolesc în acelaşi timp şi tumultul interior, fără succes însă.
– Vrei răspunsuri? Prea bine, am să ţi le ofer. Nu eu sînt vinovat de moartea mamei tale, nici tatăl tău. Responsabil este cel al cărui chip îl vezi ori de cîte ori te uiţi în oglindă.
Asta era prea de tot. Nu puteam scoate nimic logic de la epava din faţa mea. Tremurînd de furie, am îndreptat pistolul spre fruntea celui care fusese cîndva cel mai important om al planetei şi m-am oprit. Simţindu-mă că ezit, Wei sorbi o gură mare de ceai din ceaşca salvată în ultimul moment din calea manifestării mele violente din urmă cu doar cîteva zeci de secunde, pregătindu-se parcă pentru un nou schimb de replici.
– Adevărul doare, nu-i aşa?
Mă simţeam paralizat, prins între raţiune şi instinct. Prima îmi zicea să-mi retrag arma, al doilea să o descarc, aşa că am ales calea de mijloc.
– Cum mi-am ucis mama? am întrebat, menţinînd poziţia pistolului în dreptul frunţii lui Wei.
– Cu inteligenţă.
Acum era rîndul pumnului meu să se afunde în falca sa.
– Timpul jocurilor a luat sfîrşit. Fie îmi spui adevărul, fie mori. Tu alegi.
– Oricum voi muri, răspunse Wei în timp ce-şi masa locul dureros al impactului. Singura problemă este cînd şi cum, alegerea este a mea, mai tîrziu este evident preferabil lui acum. Dar să ne întoarcem la mult mai plăcuta îndeletnicire a confesiunilor. Am pomenit de inteligenţă şi nu glumeam. Aceasta şi spiritul tău liber au dus la moartea mamei tale.
În mod normal l-aş fi lovit din nou, dar de data aceasta ceva era diferit în atitudinea lui. Calmul pe care îl afişase pînă în acel moment dispăru, locul său fiind luat de încordare, o schimbare bruscă însă nu şi surprinzătoare. Atunci cînd ceea ce urmează să spui crezi că poate însemna diferenţa dintre viaţă şi moarte, este normal să devii subit preocupat de situaţie şi, deşi afirmase că sfîrşitul era inevitabil, nu credea în adevărul vorbelor sale, nu încă. În schimb credea că aceasta era ultima şansă de a întoarce situaţia în favoarea sa. Singura necunoscută era modul în care intenţiona să profite de oportunitate.
– Nu m-ai lovit, ceea ce înseamnă că eşti pregătit să mă asculţi pînă la capăt.
– O să încerc, am răspuns, turnînd dispreţ în fiecare cuvînt, deşi adevărul era că doream să aud ce avea de spus.
– Mama ta nu a avut nici o vină, a fost doar o unealtă, un mijloc pentru atingerea unui scop, la fel cum au fost şi alte persoane dragi ale altor oameni influenţi. Se pare însă că tu ai fost singurul capabil să accepţi adevărul şi să acţionezi în consecinţă. Pe scurt, ai fost singurul care a avut curajul să mă înfrunte.
Stăteam şi ascultam perplex, fiecare cuvînt sunînd ca o notă de instrument dezacordat. Şi nimic, dar absolut nimic nu avea sens.
– Eşti nebun, trebuie să fii nebun. Justificarea ta nu are absolut nici o logică. Nu ai cîştigat nimic din moartea mamei mele, ba din contră, tot ce ai reuşit a fost să înclini decisiv balanţa în favoarea războiului.
– Exact.
– Dar ai pierdut războiul, am strigat exasperat că nu înţelegeam nimic.
– Ce te face să crezi că am dorit să-l cîştig?
Începusem să-mi pierd răbdarea, ceea ce era un lucru extrem de rău pentru persoana ce-mi provoca această stare.
– Nu mai vreau jocuri, am spus apăsat, cu pauze mari între cuvinte, încercînd să-mi păstrez calmul, deşi ţeava pistolului ce apăsa tot mai tare pe ţeasta lui Wei desena o cu totul altă imagine.
– Dar nu sînt jocuri, copil ignorant, izbucni pe neaşteptate Wei. Să ştii că am idealuri mult mai înalte decît să-ţi nenorocesc ţie viaţa. Aveam nevoie de un război şi tu mi l-ai oferit.
– Cît de prost crezi că sînt? am răspuns pe acelaşi ton. Numai un nebun ar declanşa un război cu scopul de a-l pierde.
– Tu spui nebun, eu spun vizionar.
– Iar eu spun că nu ştii să pierzi.
Calmul se întoarse, odată cu revelaţia.
– Nu ai intenţionat nici un moment să te laşi învins. Ţi-ai jucat cărţile, chiar foarte bine aş putea spune, dar nu ai cîştigat. Se mai întîmplă. Nu şi ţie. Şi ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, te-am bătut cu o mînă mai slabă, ceea ce înseamnă că sînt un jucător mai bun ca tine, fapt pe care nu poţi, nu vrei, nu concepi să-l recunoşti, mai ales în faţa mea.
Am pus pistolul înapoi în toc. În starea în care se afla, Wei nu reprezenta nici o ameninţare pentru mine şi nici eu pentru el. Nu aveam de gînd să-i dăruiesc moartea cînd aceasta ar fi însemnat sfîrşitul suferinţei. Viaţa în schimb era o alegere mult mai interesantă. Ce ironie! El mi-a pedepsit mama ucigînd-o, iar eu îl pedepseam lăsîndu-l în viaţă.
– Hai să mergem, altfel vine Takahashi peste noi.
– Nu ai de gînd să mă omori?
– Nu, m-am răzgîndit.
– Şi eu, răspunse bătrînul şi apăsă un buton ascuns în decoraţiile biroului.
Ceva se declanşă în spatele meu. Am întors capul, doar ca să văd o placă de titaniu acoperind lemnul. Instinctiv am dus mîna spre şold, însă vocea lui Wei mă opri.
– În locul tău m-aş abţine de la asemenea gesturi nesăbuite.
Un sfat înţelept ţinînd cont de arma îndreptată spre mine.
– Te rog, treci peste discursul de geniu diabolic neînţeles şi împuşcă-mă, am bravat hotărît să nu-i arăt că îmi era frică.
– Eşti inteligent, Edward. Comportă-te ca atare.
– Adică nu vrei să mă omori?
– Dacă doream să te ucid ar fi fost mult mai simplu să o fac cînd ai intrat pe uşă, nu crezi?
– Atunci care e rostul acestui circ?
– Vreau să auzi ce am de spus.
– Dă-i drumul.
– Şi să mă asigur că asculţi.
Vocea lui Wei, egală şi calculată. Chipul, o mască de piatră. Ochii, luminoşi şi relaxaţi. Trăsături care nu se potriveau deloc cu imaginea de om disperat, pe care o citisem cu cîteva minute în urmă.
– Din fericire nu va trebui să te suport prea mult timp. Termenul lui Takahashi aproape a expirat, ceea ce înseamnă că în următoarele cinci minute vom auzi o explozie, urmată de soldaţii trimişi să mă salveze şi eventual să aibă grijă să fii victima colaterală a acestei operaţiuni.
– Te rog, nu mă mai subestima. Atît uşa de la birou, cît şi cea de la coridor sînt protejate de cîte două plăci de titaniu modificat, un aliaj foarte simpatic, care, datorită unui mineral descoperit pe Lună, e de cîteva sute de ori mai rezistent decît metalul clasic. Din păcate e şi de cîteva sute de ori mai greu de produs. În concluzie, explozia se va auzi abia peste cîteva ore, dacă se va auzi, aşa că… e timpul poveştilor.
Se părea că trebuia să-i fac pe plac dacă voiam să părăsesc această cameră sub scut.
– Am supravieţuit unui război de şapte ani, o oră în plus sau în minus nu mai contează.
– Nici nu ştii cît de mult greşeşti. Ora asta poate face diferenţa dintre totul sau nimic.
– În fine, spune odată ce ai de spus şi lasă-mă în pace.
– Prea bine. Dar mai întîi dă-mi pistolul.
M-am conformat, deşi îmi displăcea ideea de a fi lipsit de orice mijloc de apărare. Wei îmi luă pistolul şi, spre marea mea surprindere, îl încuie într-un sertar alături de propria-i armă.
– Spre deosebire de tine, bunul simţ îmi spune că o discuţie civilizată nu poate exista atît atît timp cît unul dintre participanţi este ameninţat cu moartea.
– Păcat că n-ai avut atît de mult bun simţ şi în ceea ce priveşte războiul.
Intenţionasem să fiu sfidător şi batjocoritor, dar vocea îmi sunase doar amar; mi-am lăsat privirea în jos, conştient de remarca sarcastică ce avea să-mi fie servită de Wei.
– Probabil ai dreptate. Privind în urmă sînt multe situaţii pe care le-aş fi putut trata diferit, dar timpul nu se mai întoarce, aşa că nu are rost să-mi fac procese de conştiinţă pentru lucrurile pe care nu le pot schimba.
La asta nu mă aşteptam. Pe de o parte putea fi un alt joc bolnav al lui Wei, dar pe de altă parte putea fi adevărul. Nici nu mai ştiam ce să cred. Înainte de a intra în birou mă aşteptam să găsesc un psihopat, îmi doream să găsesc un psihopat, ba chiar eram sigur că aveam să găsesc unul. Îmi doream să-l confrunt pe Wei pentru a-mi confirma ceea ce credeam a fi certitudini. În schimb dădusem peste un nebun lucid şi mai multe întrebări decît mi-aş fi dorit să întreb.
– Mi se pare mie sau vrei să spui că şi tu regreţi războiul?
– Nu, singurul meu regret e că n-am găsit o altă cale.
– Altă cale să realizezi ce?
– Să salvez omenirea, desigur.
– Poftim? De ce? De cine?
– De ea însăşi.
Ce s-a întîmplat oare cu tiranii avizi de putere sau cu dictatorii conduşi de motivaţii simple şi uşor de înţeles? Se părea că omenirea progresase într-atît încît aproape fusese distrusă de un nebun cu un complex mesianic.
– Eşti total dereglat dacă chiar crezi aşa ceva. Timp de o sută cincizeci de ani singurele războaie care s-au purtat pe suprafaţa acestei planete au fost simulările virtuale din cadrul academiilor militare. Avansul tehnologic al societăţii a dus la rezolvarea tuturor problemelor care umbreau începutul secolului douăzeci şi unu: poluare, foamete, sărăcie, boli aparent incurabile. Toate acestea au fost rezolvate de o omenire matură şi prosperă, una care se bucura de o nouă „Pax Romana”, pînă cînd, în anul de graţie două mii două sute doisprezece, Zheng Wei a decis că viaţa e prea dulce şi oamenii prea fericiţi, aşa că şi-a propus să-i salveze de acest coşmar îngrozitor şi să-i arunce înapoi în haosul unor vremuri care ar fi trebuit să rămînă doar în manualele de istorie.
Îmi venea să-i frîng fiecare os din corp şi apoi să-l pun să alerge pe coridoarele fortăreţei. Nu era nimic malefic, nimic diabolic, nimic vrednic de dispreţ în Wei, şi tocmai acesta era lucrul care mă scotea din sărite. De ce a trebuit ca tocmai un om inteligent, puternic şi aparent extrem de lucid să dezlănţuie iadul? Un nemernic ar fi fost mai uşor de urît. Un psihopat mai simplu de înţeles. Dar o persoană echilibrată, condusă de idealuri onorabile traduse în acte reprobabile, era greu de acceptat pentru simplul fapt că scenariile „ce-ar fi fost dacă” erau numeroase şi plauzibile, făcînd întrebările mai importante şi remuşcările mai dureroase. Iar Wei zîmbea şi îşi înmuia tacticos buzele în cana cu ceai.
– Şi uite aşa ai enumerat toate motivele pentru care ceea ce am făcut a fost lucrul corect. Spuneai de progresul tehnologic. Acum lasă-mă să te întreb: care progres tehnologic? De aproape o sută de ani nu s-a mai inventat nimic revoluţionar, savanţii limitîndu-se la a îmbunătăţi maşinăriile deja existente. Nici în celelalte domenii omenirea nu a progresat, ba chiar a făcut mult prea mulţi paşi înapoi. Arta, literatura, cinematografia, toate au ajuns să fie create de inteligenţe artificiale care, deşi scot capodopere pe bandă rulantă, nu sînt capabile să inventeze nimic original, doar să combine elementele şi noţiunile ce le-au fost puse la dispoziţie. Şi oamenii, indivizii, ce fac? Care mai este scopul lor în viaţă? Muncesc, mănîncă, dorm şi se distrează. Unde sînt vizionarii, unde sînt oamenii de acţiune gata să sacrifice totul pentru a-şi îndeplini visele? Au dispărut, şi la fel se va întîmpla cu rasa umană dacă nu se va trezi din această moţăială aducătoare de moarte.
– Atunci cum explici colonizarea Lunii?
– George Watson a fost ultimul explorator, un om curajos care, din păcate, s-a stins prea devreme. Şi cel mai trist e că nu s-a găsit nimeni capabil să ridice mănuşa aruncată de el. Dar eu nu am de gînd să fac acceaşi greşeală.
– Adică? Ai vreun discipol secret care să-ţi ducă mai departe moştenirea? am întrebat batjocoritor, ştiind că răspunsul avea să fie o negaţie sau, cel mai probabil, o eschivă.
– Bineînţeles.
Wei ar fi fost un jucător de poker minunat. Avea bluful în sînge.
– Serios? Şi cine ar putea fi? Poate vreunul dintre prietenii tăi imaginari? Pentru că mă îndoiesc că mai ai vreunul în carne şi oase.
Eram dezlănţuit însă din cine ştie ce motiv atitudinea mea nu părea să-l impresioneze pe Wei.
– Aş fi surprins să fi supravieţuit vreunul, răspunse bătrînul fixîndu-mă cu privirea. M-ai întrebat cine e ucenicul meu. E vorba de tine, desigur.
– Desigur, am repetat stupefiat. Nici nu-mi pot imagina de ce cel mai mare duşaman al tău nu şi-ar dori să-ţi fie ucenic.
– Mă urăşti fiindcă nu mă înţelegi, dar asta se poate schimba.
– Atunci explică-mi, am replicat, provocîndu-l să-mi arate culmile nebănuite ale nebuniei pe care le putea atinge fiinţa umană.
– Nu am apelat la război decît după ce am epuizat toate celelalte variante. Vezi tu, titlul de consul planetar nu îţi oferă puteri nelimitate, aşa că toate proiectele mele, în special cele tehnologice, s-au lovit de dreptul de veto al Senatului, care a decis că fondurile necesare cercetărilor ar fi mult mai bine cheltuite în sectorul civil. O dovadă de populism ieftin, dacă mă întrebi pe mine. În fine, văzînd că logica nu mă ajută, am apelat la metode mai puţin ortodoxe pentru a-mi îndeplini agenda. Şantaj, ameninţări, mită, toate m-au ajutat să obţin un număr însemnat de voturi şi, cu toate acestea, nu am reuşit niciodată să obţin majoritatea în cadrul Senatului. Apoi am avut ideea de a-mi camufla propunerile în cadrul unor proiecte deja aprobate aducînd modificări aparent nesemnificative, ce nu mai aveau nevoie de girul forului senatorial. Din păcate, nu am găsit destule proiecte care să se plieze cerinţelor mele şi nici supervizorii nu erau atît de naivi încît să considere că un studiu asupra mişcării particulelor sub-atomice în timp şi spaţiu era relevant pentru construcţia unui oraş plutitor. Aş mai fi putut încerca să dizolv senatul, dar asta ar fi dus la un război civil mult prea scurt şi în plus nu m-ar fi ajutat să găsesc un continuator.

Spre marea mea surprindere, argumentele erau logice şi veridice însă ceva nu se lega.
– Nu înţeleg, cîştigarea războiului ţi-ar fi rezolvat toate problemele, şi totuşi ai spus că nu acesta a fost scopul tău.
Wei se lăsă pe spate şi îşi împreună mîinile, privind în gol o bună perioadă de timp înainte de a-mi răspunde.
– A fost şi, în acelaşi timp, nu a fost scopul meu. Războiul e o tragedie îngrozitoare, dar una necesară. Gîndeşte-te la el ca la un medicament care îţi face mult rău înainte de a te face bine. Societatea umană trăieşte, creşte şi se hrăneşte din şi prin conflict. Istoria ne e martoră că perioadele de prosperitate au urmat perioadelor zbuciumate, într-un fel de sinusoidă nesfîrşită formată din curbe ale lui Gauss, fiecare dintre ele marcînd înflorirea, apogeul şi decăderea unei civilizaţii, dinastii, conducător sau curent de gîndire. Dacă îi iei omenirii regresul, poate părea surprinzător, însă ceea ce rămîne nu e progresul, ci doar stagnarea. Şi exact asta s-a întîmplat în ultima sută de ani. Tot ce am făcut a fost să încerc să îi redau societăţii mişcarea naturală.
– Dacă spui că războiul e un rău necesar, de ce nu l-ai declanşat acum douzeci şi trei de ani cînd ai devenit consul planetar?
Bătrînul zîmbi şi închise ochii.
– Fiindcă eram tînăr şi neştiutor. Pe atunci nu eram preocupat decît să fac ceea ce credeam că e bine în sensul acceptat de societate, dar, odată cu trecerea anilor şi ratarea obiectivelor pe care mi le propusesem la investitură, a venit şi înţelepciunea. Atunci am înţeles ce trebuia făcut, doar că mi-a luat ceva timp să-mi adun curajul pentru a pune lucrurile în mişcare.
Acum îl vedeam pe „teribilul Zheng” drept ceea ce era cu adevărat, nu învins, nu nebun, ci doar sfîrşit, epuizat de responsabilitatea pe care şi-o asumase, un Atlas sofisticat pentru vremuri sofisticate.
– Ai spus că nu doreai un război scurt. De ce?
– Pentru asta, replică Wei şi scoase dintr-un sertar un cristal cît o minge de golf, cu suprafaţa crestată de muchii delicate şi numeroase.
– O sferă de date?
– Cea mai valoroasă sferă de date din istoria omenirii, mă corectă bătrînul.
– Datorită informaţiilor pe care le stochează şi despre a căror natură nu am nici cea mai vagă idee, am completat eu.
– Nu încă. Edward, rosti Wei şi îşi schimbă poziţia, sprijinindu-şi capul pe suportul format prin împreunarea mîinilor, nu te-ai întrebat niciodată de ce formidabilele tale tancuri mamut nu şi-au găsit un adversar pe măsură? Sau de ce nu te-ai găsit în situaţia de a fi surprins de un nou tip de armă? Am să-ţi ofer eu răspunsul. Pentru că departamentul meu de cercetare era mult prea ocupat cu dezvoltarea de motoare superluminice şi aliaje capabile să reziste la astfel de viteze. Acum înţelegi de ce este atît de valoros acest cristal?
– Ar putea fi valoros. Depinde de utilitatea practică a informaţiilor încriptate.
Un rînjet de satisfacţie se ivi pe faţa lui Wei.
– Cred că schema unui motor superluminic complet funcţional – cel puţin pe componente, fiindcă nu am avut timpul necesar să construim o navă pe care să-l testăm – precum şi versiunea originală şi infinit mai rezistentă a aliajului care îmi protejează uşa sînt certitudini a căror utilitate nu poate fi cuantificată decît în termeni ca inestimabil, nepreţuit sau sinonime ale acestora.
Dacă vorbele lui Wei erau adevărate, atunci mă aflam faţă în faţă cu o descoperire pe care visătorii o credeau posibilă, optimiştii imposibilă, iar savanţii încetaseră de mult să o mai caute. Ceea ce era minunat şi nu prea, fiindcă însemna că tot ceea ce catalogasem drept rătăcirile unei minţi rătăcite erau de fapt acţiuni ale unui intelect mult mai profund decît al meu.
– Să presupunem pentru o secundă că accept toate motivele pe care le-ai enumerat mai devreme. Ce ar trebui să fac eu acum? Să accept că eşti salvatorul pe care omenirea nu-l dorea, nici nu-l aştepta, dar de care avea nevoie? Să rămîn la părerea care mi-a dat putere în toţi aceşti ani de război şi anume că eşti un psihopat demn de dispreţ? Cum dracu’ să ştiu ce să fac dacă nu-mi dau seama ce eşti, geniu neînţeles sau doar un nebun îmbătat de putere?
– Omul este suma acţiunilor sale, ceea ce mă pune într-o ipostază care nu mai are nevoie de comentarii. Dar să fie oare chiar aşa de simplu? Nu este. Omul trebuie judecat prin prisma motivaţiilor ce i-au determinat faptele.
Buzele contorsionate şi privirea fixă, precum şi degetele care băteau darabana pe suportul oferit de bărbie erau semne clare că Wei se străduia să găsească răspunsul cel mai adevărat sau minciuna cea mai plauzibilă cu care să continue.
– Socrate a fost filozoful aflat în căutarea beatitudinii, cel dintîi care a încercat să-şi convingă semenii că binele nu e doar o alegere, ci e singura alegere corectă. I-a învăţat să-şi cultive calităţile şi să-şi ţină sub control defectele. Eu sînt un alt fel de Socrate, unul lipsit de sfaturile Daimonul, a cărui misiune nu e să trezească conştiinţa binelui în semenii săi, ci să le reamintească că lumea se poate apropia de imaginea unui basm unde toţi trăiesc fericiţi pînă la adînci bătrîneţi doar dacă în spatele scenei trudesc cei puţini, damnaţi cu mintea încîlcită, plini de speranţă şi de fiere, capabili să sacrifice totul, chiar şi propria lor viaţa, pe altarul mînjit de sînge, lacrimi şi sudoare al viselor.
– Să înţeleg că tu eşti unul dintre cei damnaţi? am întrebat, deşi cunoşteam deja răspunsul.
– La fel ca tine.
– Mă îndoiesc.
– Sămînţa a încolţit deja şi, crede-mă, nu ai cum să fugi de propriul destin. Poţi încerca, dar cînd vei obosi să alergi, el va fi acolo, la capătul drumului, aşteptîndu-te. Şi dacă vrei un strop de linişte şi o boabă de împlinire, vei juca rolul.
– Te-am învins, am stîrpit răul ce s-a abătut asupra lumii, mi-am răzbunat mama. Acum, în acest moment, nu există pe Pămînt persoană mai împlinită ca mine, iar explicaţia e simplă: am urmat calea destinului şi mi-am îndeplinit misiunea, aceea de a te distruge.
– Nu fi ipocrit. Dacă ceea ce spui ar fi adevărat, acum n-ai mai sta de vorbă cu mine, ci ai fi în mijlocul oamenilor, bucurîndu-te de primiri fastuoase, laude şi mulţimi care îţi scandează frenetic numele. Ai venit la mine deoarece cauţi justificări. Vrei să te convingi că războiul nu a fost în zadar, că sînt chiar atît de rău pe cît se spune şi că aceşti şapte ani de moarte nu puteau fi evitaţi. Pe scurt, doreşti să dormi bine noaptea ştiind că ai făcut lucrul corect.
– Nu-ţi face griji pentru somnul meu, sînt absolut convins că am făcut ceea ce trebuia.
– Nu mă poţi păcăli chiar atît de uşor, Edward. Eşti prea inteligent pentru a avea certitudini.
– Ce vrei să spui, că oamenii inteligenţi sînt incapabili de a accepta certitudinile?
– Exact, fiindcă cei ca noi sînt predestinaţi să pună întrebări şi să caute răspunsuri. O boală necesară, dar una de care sînt mai mult decît bucuros să mă despart.
– Cum aşa, vei înceta să gîndeşti?
– Da, fiindcă voi înceta să exist.
– Din fericire nu mai ai privilegiul de a face propriile alegeri. Deocamdată eu sînt cel care decide ce se întîmplă cu tine şi acum, că am privit în adîncul sufletului tău, cu siguranţă nu am să-ţi mai curm viaţa, fiindcă asta ar însemna sfîrşitul suferinţei, iar acesta e ultimul lucru pe care mi-l doresc.
– Eşti un prost, Edward, şi eşti un şi mai mare prost dacă ai crezut că în cana de pe masă era doar ceai.
Cu siguranţă arătam confuz în acele momente fiindcă chiar aşa mă simţeam. Nu înţelegeam ce voia să insinueze Wei şi, ca şi cum asta n-ar fi fost destul de supărător, instinctul îmi zicea că aluzia la care făcea referire era ultimul as pe care îl aruncase în joc în mîna finală.
– Otravă, am exclamat dintr-odată, uimit de soluţia aleasă de Zheng, dar mai ales frustrat că nu întrezărisem mai devreme posibilitatea ce acum mi se părea evidentă şi pe care o luasem în rîs la începutul discuţiei.
Wei bătu ironic din palme.
– Bravo, bravo. Mai tîrziu e totdeauna preferabil lui niciodată.
Timp de cîteva minute nu am scos nici un cuvînt. Trebuia să mă gîndesc. Cu siguranţă gestul lui Wei avea un scop deosebit şi bine calculat, nu putea fi doar calea de a scăpa de pedeapsă, nu după tot ce aflasem despre el din momentul în care intrasem în birou. Sau poate era doar dovada că Zheng nu era chiar aşa cum încerca să pară.
– Ai dreptate. Aproape mă făcuseşi să cred că a existat o motivaţie nobilă în spatele acestui carnagiu, dar pînă la urmă se pare că aparenţele erau adevărate. Eşti un om la fel de slab ca oricare dintre noi, altfel nu ai fi recurs la sinucidere, nu înainte de a epuiza toate argumentele care să mă convingă că viziunea ta e corectă. Eşti doar un mincinos, unul foarte bun, atît şi nimic mai mult.
Mîna lui Wei se încleştă pe cristalul de date şi, pentru prima oară de la începutul conversaţiei, i-am surprins figura traversată de o grimasă de furie. Respiră adînc şi spectrul mîniei dispăru, la fel de repede pe cît apăruse.
– Nu mă judeca pe baza a ceea ce nu înţelegi.
Cuvintele sunau reci şi pline de dispreţ.
– Nu eu am ales sinuciderea, ea m-a ales pe mine. Pentru a putea merge înainte, omenirea trebuie să scape de fantomele trecutului, iar eu sînt prima dintre ele care trebuie să dispară. Mi-am jucat rolul, acum e timpul să las cortina să cadă peste mine. Oricum, de acum nu mai am nici o influenţă asupra desfăşurării evenimentelor. Tot ce mi-a rămas e să sper că vei asculta de glasul raţiunii, dar pot face asta şi din mormînt.
Lăsat pe spate, cu privirea aţintită în tavan, gura întredeschisă şi respiraţia din ce în ce mai greoaie, Wei îşi aştepta moartea.
– Timpul meu a trecut, al tău de-abia începe. Nu-l irosi.
O ultimă respiraţie chinuită, apoi tăcere.
Am rămas aşa multă vreme, uitîndu-mă la cadavrul din faţa mea. În cele din urmă m-am ridicat, i-am închis ochii, am eliberat cristalul de date din închisoarea pumnului, după care l-am băgat în buzunar.
– Nu ştiu care dintre noi e mai nebun, tu pentru că ai pornit toată această serie de evenimente reprobabile sau eu pentru că am de gînd să o continui.
Era singurul elogiu pe care îl puteam rosti în cinstea unui om vinovat de atît de multe tragedii şi singurul lucru pe care ar fi dorit să-l audă înainte de a muri, alinare pe care însă nu am dorit şi nu am putut să i-o ofer. Dar mai tîrziu e totdeauna preferabil lui niciodată.