Inghetul

Scris de Ioana Vişan
publicat in Iulie 2008, in Povestiri

Ma indepartez incet, fara nici un zgomot. Sandalele incomode, pe care le-am cumparat doar de dragul tocurilor metalice care faceau un zgomot infernal, acum lovesc tacute asfaltul trotuarului ramas alunecos in urma ploii de dupa-amiaza.
- Hei!… Unde te duci? il aud strigindu-ma din urma.
Ma intorc spre el asteptind o incurajare care nu mai vine. Dupa privirea nehotarita imi dau seama ca nici el nu stie sigur ce vrea.
- Ma plimb, ii raspund eu. Ce altceva a mai ramas de facut?
Intrebarea mea este oarecum retorica si risul meu suna sinistru in intuneric.
- Pot sa te insotesc? ma intreaba el galant.
De data asta izbucnesc de-a binelea in ris.
- Ti-e teama ca o sa ma atace cineva? rid eu si printre hohotele de ris imi dau seama ca sint in mijlocul unei crize de isterie.
El asteapta sa ma linistesc dupa care mi-o trinteste scurt:
- Nici o sansa! In halul in care arati…
Cuvintele lui imi taie pofta de ris si simt un chef nebun sa-l plesnesc desi stiu ca observatia lui e justa. Niciodata n-am fost neglijenta cu felul in care arat, iar el a reusit sa ma faca sa ma simt de-a dreptul prost. Inchid ochii si incep si incep sa numar in gind: unu, doi, trei… La patru sar instinctiv inapoi pentru ca l am simtit apropiindu se. De data aceasta chiar a intrat la idei, dar privirea intunecata pe care i am aruncat o il determina sa pastreze distanta. Stiu cam ce i trece acum prin cap si am sa l las sa creada asta in continuare. Nu i ar folosi la nimic sa stie adevarul, mai mult ar ingreuna situatia si ar tensiona relatiile dintre noi.

Timpul se scurge ingrozitor de incet. In trei sferturi de ora am reusit sa strabatem orasul in lung si in lat, din centru pina la periferie, de la un capat la altul. E 3:30, cel putin asta indica ceasul lui, si luminile orasului stralucesc tacute in noapte, insensibile la tragedia din jur. Sau poate ca nu este o tragedie… Poate ca asa trebuia sa se intimple si nu este nimic neobisnuit, doar ca nu stiam noi ce ne asteapta. Dar oare stia cineva?
Am ajuns la locul meu preferat de refugiu: o terasa inalta marginita de un parapet solid de care ne am sprijinit amindoi. In orice moment al zilei terasa „mea” ofera o priveliste superba. Intr o parte se zaresc muntii la poalele carora scinteiaza mii de luminite, ca niste licurici care au pus stapinire pe oras, iar in partea cealalta se vad crestele inghetate al valurilor surprinse in plina miscare. Acum insa nu recunosc sentimentul familiar pe care il incercam de fiecare data cind veneam aici. Sa fie oare din cauza ca n am mai adus pe nimeni in acest loc atit de special pentru mine? Deasupra noastra cerul e limpede, strabatut doar de citiva nori razleti. Mi se pare mie sau norii si au schimbat aproape insesizabil forma? Nu mai stiu… I am privit de atitea ori incit nu mai pot fi sigura de nimic, s-ar putea sa fie doar o simpla impresie.
Alaturi de mine, el admira privelistea. Il simt incordat, cuprins de acea neliniste care, in final, duce la nebunie. Deocamdata se controleaza de minune, dar cit va mai rezista? La intervale lungi de timp nu se poate stapini si ma fixeaza cu ochi tulburi si de fiecare data ma astept sa se repeada asupra mea ca sa ma sfisie. Nu stiu ce il opreste, dar nu o face. Isi dezlipeste cu greu privirea de mine, iar in clipa urmatoare respira din nou linistit. E din ce in ce mai slabit. S-a petrecut prea repede, iar asta ma face sa ma gindesc ca poate ca ceasul lui nu masoara timpul corect asa cum ar trebui.
Nu vorbim. Cuvintele si au pierdut pentru noi semnificatia, ne ingheata pe buze chiar inainte de a le rosti si asta nu ne deranjeaza. Ce a mai ramas de spus dupa ce am impartasit tacerea atitor strazi, oameni si case? Nimic cu adevarat important.
Stau cu privirea pierduta in golul din fata mea si mi se pare ca aud valurile izbindu se de parapet. Acolo jos insa este intuneric si chiar daca s ar vedea ceva, stiu ca n ar fi decit crestele ascutite acoperite de spuma inghetata, taioase ca niste cutite. Ce s ar intimpla daca?… Parapetul imi ajunge pina la mijloc, dar reusesc fara greutate sa ma urc pe el. Miscarea mea l a luat prin surprindere si pentru o clipa ramine descumpanit urmarindu ma cum pasesc fara graba de a lungul parapetului. Are o latime de vreo patruzeci si cinci de centimetri, dar ma simt ca o acrobata la circ.
- Hei, da te jos! isi pierde el rabdarea si in vocea lui detectez o urma de ingrijorare.