Povestea dihorului şi a gainilor

Scris de Aron Biro
publicat in Februarie 2008, in Povestiri

Buzele găinilor

Nepoate, lasă’mă să te învăţ cum se prinde dihoru. Uite la lădoiu ăsta. Înlăuntru are două cămăruţe, fiecare cu o momeală. Din partea asta poţi să vezi prima cămăruţă: o cuşcă din plasă în care am băgat o găină pe care am ţinut’o flămîndă să cotcodăcească, să momească dihoru. Asta e momeala de depărtare, dihoru o aude şi vine dară vezi bine n’a ajuns să’i facă felu.

Găina pe care o ţine bunicu de aripi plînge. Ochiul ei albastru mă priveşte. E sleită şi ameţită şi sfîrşită de faptele cărora le’a fost martoră. A stat o zi şi o noapte într’o cuşcă în care abia încăpea culcată, cu penele ieşind prin ochiurile plasei metalice. Unele pene îi fuseseră smulse iar unul dintre picioare îi sîngerează rău. Un deget i’a fost mîncat.

Buun, acu uită’te aici, capătu ăstalalt unde am pus a doua nadă: momeala de aproape, puiu găinii, legat de picioare cu capu’n jos să’i vină sîngele în cap, să leşine, să stea liniştit. Lăsăm o deschizătură prin care dihoru, momit de cotcodăcitu găinii, chiar de nu’i în stare să ajungă la ea, să poată să intre în cămăruţa puiului. Dacă nu poţi face un lucru, trebuie să faci altul. Asta e tot ce ţi’a rămas.

Bunicu trage un fir de sfoară la capătul căruia este legată o pereche de picioare din ce a fost odată un pui de găină. Acum, doar o pereche de picioare.

Firul cu care sînt legate picioarele puiului este legat la un alt capăt de piedica ce ţine deschisă uşiţa intrării. Pe măsură ce dihorul sfîşie puiul, firul se zgîlţîie şi trage piedica, lăsînd uşiţa să cadă peste intrare. Dihorul rămîne înăuntru, cu puiul în dinţi şi mama făcînd gălăgie nevoie mare de partea cealaltă a plasei.

Bunicu foloseşte o plasă cu mîner, asemenea celor în care se prind fluturii, să tragă dihorul afară din locaşul în care rămăsese sechestrat din pricina lăcomiei sale. Animalul schiaună şi se zbate, e sătul şi în puteri, nu a stat închis mai mult decît dacă ai merge pînă la marginea pădurii şi înapoi şi se pare că şi’a petrecut ultimele clipe încercînd să ajungă şi la găina îngrozită din a doua cămăruţă.

De ce procedăm aşa, nepoate?

Nu ştiu, bunicule, spune’mi tu.

În primu rînd arătăm respect dihorului. Înainte să’l scoatem şi să’l omorîm pentru poftele lui fireşti, i’am dat o masă îndestulătoare, cea de pe urmă, un pui viu căruia să îi rupă gîtul în faţa mamei acestuia. Nu e defel totuna cu a muri flămînd.

Bunicu aruncă plasa cu dihorul în colbul ogrăzii. Fiara se zbate cu lăbuţele prinse în ochiurile plasei şi cu gura sîngerie larg deschisă. Bunicu apucă o lopată rezemată de perete şi izbeşte dihorul cu o lovitură de încărcătură, pornită de deasupra capului, al cărei zgomot nu poate acoperi scrîşnetul oaselor osînditului. Odată ridicată lopata, animalul nu mai mişcă, chipul îi este desfigurat, botul deschis şi teşit în partea dinspre care a încasat lopata şi’a pierdut simetria. Bunicu desface plasa de pe leşul bestiei şi o aruncă în jgheabul din care se adapă animalele, o să mă pună mai tîrziu să o spăl de sînge şi smocuri de blană sub un jet de apă încălzită. Pînă atunci, bunicu ia în palme stîrvul. Unul dintre picioruşe începe să tremure. Freamătul încetează abia cînd i se răsuceşte grumazul iar picioruşul se întinde ca un arc. Sufletul dihorului se ridică definitiv la ceruri şi împreună îi ducem trupul neînsufleţit în grădină.

Nepoate, să’i săpăm o groapă, şi îmi pune unealta în mînă.

Scormonesc ţărîna cu lopata, întotdeauna a fost mai cald în grădină decît oriunde altundeva.

Mai adînc, nepoate.

Pămîntul e tare şi coada lopeţii e aspră.

Mai adînc nepoate, şi mai repede. Nu îngropăm un om. Ce eşti tu, nepoate? Ce eşti, găină sau dihor?

Încasez o palmă peste ceafă, atît de tare încît mă tem că o să’mi rupă gîtul asemeni dihorului.

Gata, ajunge.

Bunicu aşază animalul în groapă, îi îndreaptă cu un scrîşnet coloana vertebrală şi coada, îi aşază lăbuţele din faţă pe piept iar pe cele din spate le împreunează ca şi cum ar aplauda cu ele. Se scuipă pe două degete şi şterge cu salivă boabele de creier ce ieşiseră prin gura mortului. Aşa e mai frumos. Scoate un cuţitaş, strînge coada dihorului cu două degete şi cu cealaltă mînă mînuieşte cuţitaşul. Harşt.

Întinde palma.

Îmi pune coada în palmă.

Asta e a ta, să o ţii aproape de suflet, nu ştii niciodată cînd o să’ţi fie de ajutor. Să’l acoperim. Să ne ierte Dumnezeu, căci nu e mare lucru.

Arunc pămînt peste mort. Iar bunicu desenează o cruce în ţărînă cu degetul lui gros, mult prea gros, cu unghie neagră care nu trebuie tăiată căci pică din cînd în cînd. Ne întoarcem în ogradă.

Ce trebuie să mai înţelegem, nepoate?

Nu ştiu, bunicule, spune’mi tu.

Găina închisă în cuşca de plasă şi’a văzut odrasla sfîrtecată şi a înţeles nişte lucruri. A învăţat să nu îi pese şi să primească moartea care e ceea ce se cuvine.

Bunicu aruncă găina ameţită în jgheabul din care se adapă animalele. Curînd îmi va cere să îi tai gîtul şi să’i smulg penele sub un jet de apă încălzită. Azi mîncăm ţomburi şi supă dulce. Bunicu se opreşte şi îşi ridică nările în calea adierii de vînt.

Simţi, nepoate, vîntul duşmăniei între animale? Simţi miasma foamei? Unii mănîncă, alţii sînt mîncaţi. Să respectăm dihoru. Să mulţumim găinii.

Căci jertfele sînt florile aruncate în calea dreptăţii. Găina care îşi sacrifică puiul, sînge din sîngele ei şi cioc din ciocul ei, salvează vieţile altor zeci sau sute de găini prin jertfa ei. Viaţa continuă o vreme şi toată lumea are de cîştigat. Amintirea dihorului rămîne nepătată. Puii lui vor căuta răzbunarea. Să nu uităm că găinile’s de două feluri: care au fost mîncate şi care vor fi mîncate. Ele nu pot să moară cu numele Domnului pe buze.