Povestea dihorului şi a gainilor

Scris de Aron Biro
publicat in Februarie 2008, in Povestiri

Plecarea bunicului

Mama i’a făcut un pachet cu haine şi merinde şi l’a trimis pe bunicu de acasă. Burtosu nu ştia de glumă. Din ziua aia a început să plouă.

Sîngele făină nu se face

A plouat multe zile şi pe jos era numai noroi, în loc de colb.

De la o vreme au început să dispară găini din coteţele oamenilor. Unele dispăreau cu totul. Pe celelalte le’au găsit mai încolo. Din restu abia mai dădeai peste cîte un pinten, pană sau cap fără creastă cînd frecai menta prin tufele de la marginea satului. Umbla vorba că au venit iară dihorii.

Ţi se întîmplă să te joci de’a ascunselea şi să te întinzi pe pîntece în locu unde ţi se pare că n’o să te găsească nimeni, chiar dacă mama te’a învăţat să nu stai pe burtă pe iarba udă că te răceşti la burtă. Strîngi codiţa de dihor primită de la bunicu la piept ca să te faci invizibil adică să treacă ceilalţi pe lîngă tine fără să te vadă. După aia te gîndeşti că eşti prea departe de locu de scuipat şi n’o să vină nimenea să te caute pe aici, mai ales fiu’su lu Burtosu care nu te căuta niciodată departe căci ştia că n’are cum să fugă distanţă mare şi’atunci dădea roată-roată pe lîngă stîlpu de scuipat strigînd cît putea şi el din pricina burţii primite de la tat’su care’l apăsa la plămîni şi la obraji:

TE’AM VĂZUT!

Cînd ieşeau aşa din ascunzători ceilalţi cîţiva, ori că se strecurau ca dihorii prin iarbă, ori că veneau grămadă ca găinile cotcodăcind să’l ameţească de cap pe fiul Burtosului încît să nu mai ştie pe cine să scuipe primu, oricum ar fi, se întîmpla să rămîi pe dinafara jocului, să uite ceilalţi de tine din simpla pricină că te’ai ascuns prea departe şi cînd e rîndu grasului să ţină ochii nu se cade să te depărtezi, plus că o să ratezi clipa cînd toţi copiii o să rîdă de fiul Burtosului cum cade în fund în noroi. Dar ce să’i faci, tat’su i’a spus clar ca lumina zilei să nu se mai joace cu restu copiilor că or să rîdă de el, dar fiu’su a zis absolut corect şi n’ai cum să nu’l înţelegi:

DACĂ NU MĂ JOC CU CEILALŢI COPII, ATUNCI CU CINE SĂ MĂ JOC?

Şi cum stai aşa pe burtă şi mulţumeşti Domnului că nu te’ai trîntit în urzici să te umpli de bube, îţi dai seama că mai bine erau urzici, căci de sub burtă încep să zboare muşte foarte negre şi unele colorate de care se nasc din mortăciuni şi te dai în spate cu scîrbă ca să vezi că te’ai întins pe nişte maţe şi un cap de găină. Şi apuci o frunză de brusture să te ştergi pe pulovăr. După aia te gîndeşti că dihorii nu scot maţele la găini şi nici nu le smulg penele şi nici capu nu le taie, căci nu au mîini.

Îţi bagi picioarele că ţi’a stricat ziua şi tre să te duci acasă să dai pulovăru la spălat înainte să se nască muşte şi viermi din el şi te tot gîndeşti la nedumerire. Restu copiilor să te mai caute, o să se sature de la o vreme. Casa e acolo, se vede de aici. Şi e lume adunată în faţă. Alergi ca să vezi ce e. Alergi ca prin vis căci iarba ţi se înnoadă pe picioare şi muşte negre flutură din aripi oriunde calci cu picioru. Şi unele colorate.

Pînă la urmă ajungi, a fost mai mult decît credeai, ori ai fugit mai repede decît vroiai căci ajungi gîfîind în faţa casei unde lumea a rămas adunată de parcă sînt viţei la poarta nouă. Căci vecinii trebuie să bage de seamă orice se întîmplă la noi acasă.

În ogradă îl vezi pe Burtosu cum o trage pe mama de păr şi nu e spaimă mai mare decît că o să vezi cum o dezbracă şi o bate cu spiţe de bicicletă sau Doamne fereşte îi scoate ochii şi vă spînzură pe toţi copiii ei cu cozile de cablu de telefon de pe stîlp. Dar nu se întîmplă chiar aşa.

UNDE… UNDE EŞTI CODAŞULE! ARATĂ’TE!

Strigă Burtosu de parcă n’ar putea vorbi ca oamenii.

Mama plînge şi ţi se rupe sufletul şi strîngi în pumn pe codiţa de dihor care o porţi la gît şi te face invizibil aşa că Burtosu nu te bagă de seamă. Nu i’ar strica şi lui mama una şi îţi pui în gînd dorinţa ca mama să dispară. Burtosu urlă la toţi ceilalţi.

POŞTAŞU…POŞTAŞU NE FURĂ GĂINILE! POŞTAŞU NE FURĂ ŞI NE MĂNÎNCĂ GĂINILE! ARATĂ’TE POŞTAŞULE!

Mama are genunchii juliţi şi plînge de parcă e momeala de aproape din capcana bunicului, iară bunicu e pe cale să fie prins ca într’un fel de capcană pentru dihori de unde’ţi închipui că îl vor trage afară în ogradă cu o plasă de prins fluturi şi o să’i spargă capu cu o lopată apoi or să te pună să’i sapi mormîntu şi să îţi spui în gînd: Unii mănîncă, alţii sînt mîncaţi.

Dar bunicu nu a iubit’o niciodată pe mama, însă nici chiar aşa. Ieşi din mulţime şi te arunci în braţele mamei şi dintr’odată te vede Burtosu şi te prinde de urechi şi te face să te gîndeşti cum e să stai cu capu’n jos să’ţi vină sîngele în cap pînă te linişteşti şi nu mai strigi. Iară mulţimea strigă după bunicu să se arate şi să aducă găinile înapoi. Cîtă duşmănie e între oameni.

Nici chiar aşa.

Burtosule, LASĂ’MI NEPOTU!

Mulţimea se desparte precum Marea Roşie în faţa lui Moise.

Bunicu se apropie şi e gol puşcă, cu cîteva dîre de sînge pe ici pe colo, printre care poţi vedea rănile uscate şi decojite lăsate de spiţele de la bicicletă din ziua în care l’au alungat din sat. Este negru la faţă şi părul vîlvoi amestecat cu iarbă, abia îl poţi recunoaşte după albul ochilor şi după mers.

Vine printre oameni ca un rege, lăsînd în noroi urmele picioarelor goale şi între ele o dungă lăsată de coada îngălbenită. Picioarele i’au slăbit şi din pricina asta pare că burta i’a crescut, la piele e atît de galben încît pare negru, dar umblă drept cum nu l’a văzut nimeni niciodată şi păşeşte cu grijă, de parcă ar călca pe un covor. În jurul gîtului are legată o aţă şi în dreptul pieptului, de aţă îi atîrnă o coadă de dihor precum cea pe mi’a dat’o în ziua aia.

Burtosule, lasă’mi nepotu în pace.

Burtosu mă lasă în pace. Şi pe mama.

Bunicu se opreşte în faţa Burtosului cam cît ar fi de aici pînă la tine şi chiar dacă e slab şi murdar şi negru la faţă cu păr amestecat cu iarbă, cine ştie pe unde o fi dormit în ultima vreme, cu toate astea pare puternic şi toată lumea, punînd la socoteală şi pe Burtosu, pare niţel speriată. Şi are de ce să fie, căci bunicu întinde o mînă cu pumnu închis şi o deschide. Şi în pumnu deschis vedem că are un pumn de făină sau de colb, dar de unde să aibă colb cînd e noroi afară. Poate e făină.

Burtosule, ascultă’mă aici. Eu plec azi şi nu o să mă mai vedeţi niciodată. Mă duc în munţi şi nu o să se mai atingă nimenea de ogrăzile voastre. Dar ascultaţi’mă bine astăzi, căci atîta v’a rămas. ATÎTA V’A RĂMAS!

Burtosu îşi bagă vîrfurile degetelor la turu nădragilor şi pare să’şi bage cămaşa în pantaloni ori să’şi scoată cuţitu care ştim toţi că acolo îl ţine şi bănuim că vrea să’i taie coada lu bunicu.

Însă bunicu răsuceşte încetişor pumnu plin cu făină şi o lasă să se scurgă pe jos, în noroi, precum într’o clepsidră. Şi cum se varsă făină jos, dacă te uiţi bine la picioare vezi că ce porneşte făină ajunge jos sînge care picură picătură după picătură şi îl stropeşte pe bunicu pe degetele goale de la picioare, se scurge sîngele precum ticăie ceasul cu cuc şi în timp ce ticăie bunicu vorbeşte cu glas tare:

OAMENI BUNI, după ce făina din palma mea o să se săvîrşească în sînge, după ce fiecare picătură de sînge o să se risipească în mocirlă, eu plec de aici şi nu o să mă mai vedeţi niciodată. Dară înainte să plec, primiţi de la mine blestemul dihorului, căci decît animale sînteţi, care se mănîncă unele pe altele. Şi blestemul dihorului zice că mult sînge şi vaiet se va petrece în sat după ce voi pleca şi om se va omorî cu om şi femeile şi pruncii vor plînge precum găinile lăsate în calea fiarei. Astea sînt ultimele vorbe ale mele pentru voi.

Şi mai adaugă:

Să n’aveţi parte de uitare.

Apoi făina a terminat să i se scurgă din pumn şi bunicu îşi freacă palmele una de cealaltă împrăştiind în aer ce i’a rămas între degete.

Apoi îşi trage de aţa pe care o are în jurul grumazului căci îi alunecase înspre un umăr şi prinde între degete codiţa de dihor care seamănă cu a mea doar mai neagră.

Apoi a strîns codiţa de dihor în pumn şi a dispărut din faţa ochilor oamenilor.