Plimbarea catre casa

Scris de Cristian Mitran
publicat in Februarie 2008, in Povestiri

-Am un vis care se tot repetă. În visul ăsta spun că mă duc la plimbare, dar cînd se închide ecluza îmi dau seama că nu am costum spaţial.

-Şi?

-Şi nimic. Mă trezesc gîfîind de parcă cineva mi-ar fi scos tot aerul din plămîni.

-Îmi imaginez.

-Nu cred. Ai păţit vreodată aşa ceva? Nu e ca atunci cînd visezi că păşeşti în gol şi te trezeşti brusc. Mă simt de parcă aş fi fost la un pas de moarte şi tot corpul meu e în fibrilaţii. Nu mai reuşesc să adorm la loc după aia şi în unele nopţi mă gîndesc că ar fi mai bine să nu mai dorm niciodată.

Harper notă ceva în carneţelul său şi-l închise. Se scărpină sub bărbie cu pixul şi apoi îl aruncă spre masă, urmărindu-l cum pluteşte încet către tăblia de plastic alb. De pe partea cealaltă a mesei, Collins privi şi el zborul pixului, care se rotea leneş pe axa sa verticală.

-Ai avut cumva traume în copilărie legate de spaţii închise sau privare de oxigen? întrebă Harper.

-Nu.

-Visele astea au început cînd ai ajuns aici?

-Nu imediat; la ceva vreme după. Nu mai ştiu exact cînd. Am pierdut noţiunea timpului aici.

Harper oftă. Pixul încă mai zbura.

-John, adevărul e că nimeni nu a avut şansa să studieze efectele prelungite ale vieţii în habitate închise cu gravitaţie joasă.

-S-ar putea să-mi fac singur chestia asta? Să-mi induc subconştient coşmaruri?

Pixul lovi masa şi ricoşă în sus, dar nu mai avu destulă energie cinetică să se ridice prea mult.

-Inconştient, nu subconştient. Da, s-ar putea. Totul e doar în mintea ta, dar nu pot să-ţi spun dacă e vina mediului sau doar vina ta.

Collins dădu din cap şi se ridică de la masă, mergînd spre uşă cu paşi mari.

-John, pot totuşi să-ţi dau ceva să te ajute să dormi noaptea.

-Noaptea aici durează două săptămîni, răspunse Collins şi uşa se glisă în urma sa.

***

John Collins se trezi icnind, deschizînd ochii şi văzînd cum respiraţia lui sacadată abureşte gemuleţul aflat la cîţiva centimetri de faţa sa. Se afla întins într-un spaţiu închis şi rece, ca într-un un sicriu aruncat în spaţiu şi lăsat să plutească în derivă. Dincolo de micul geam aburit nu se vedea nimic. Nu putea să-şi mişte mîinile sau picioarele.

Trebuie să fiu tot pe Lună, îşi spuse Collins. Într-o unitate criogenică. Îmi amintesc că am ajuns aici, dar cînd am fost îngheţat? Cît a trecut? De ce nu vede nimeni că m-am trezit? Aia e o lumină?

Collins credea că se înşelase, dar chiar văzuse o lumină pîlpîind pentru o secundă de cealaltă parte a geamului. Lumina mai pîlpîi o dată şi apoi se aprinse ca un soare în vid. Un soare mic şi roşu care arăta ca o lumină de avarie.

Cu un fîsîit prelung, capacul de deasupra sa începu să se mişte şi John Collins fu expus complet aerului îngheţat al lumii de afară. Se ridică în fund, trăgînd de marginile metalice ale cutiei sale, şi privi în bezna din jur. Becurile din cameră începeau să se aprindă rînd pe rînd, aducînd lumină în ceea ce John recunoscu drept fostul său dormitor.

Sistemele de urgenţă încep să pornească. Asta e bine. Am oxigen şi căldura ar trebui să se facă simţită în curînd. Dar de ce mă dor toţi muşchii? Cît am stat îngheţat? Atrofie – da, ăsta e cuvîntul…

-JOHN? o voce răsună în sălbăticie.

***