Sa nu te temi

M-am stăpînit şi am ramas locului, poate din cauza celor povestite de Mara privind păţania lui Vlad, poate din cauză că nu eram capabil să recunosc că exista ceva în stare să mă pună pe fugă. Am stat mult acolo căutînd o soluţie. Am încercat să fac paşi spre înapoi, dar la prima încercare m-am şi împiedicat şi a fost cît pe ce să cad. În momentul în care încercam să-mi recapăt echilibrul, chestia s-a mişcat, s-a ridicat mai sus şi s-a apropiat de gard. Gestul acesta m-a dus cu gîndul la animalele de pradă ce aşteaptă momentul cel mai favorabil pentru a se arunca asupra victimei. Poate că s-ar fi repezit asupra mea, dar n-am căzut. Mi-a fost teamă, recunosc, totuşi m-am forţat să fac pasul înapoi spre chestia asta, decizie ce s-a dovedit a fi bună. În momentul în care m-am apropiat, s-a lăsat jos şi s-a îndepărtat de gard. M-am oprit iar la limită. Se apropiase ora la care trebuia să mi se facă apelul şi eram încă în acelasi loc, jucand parcă o aiurită de ruletă rusească unde nu conta norocul, ci doar nervii. Dacă făceam faţă la capitolul ăsta, scăpam, mi-am dat seama la un moment dat.

Următorul gînd al meu a fost ceva aproape uitat, concluzia finala a unei cărţi citite cu ani în urma. E vorba de "Vrăjitorul din Earth Sea", dacă nu mă înşeală memoria, o carte a Ursulei K. Le Guin, în care un copil foarte dotat s-a înscris la o şcoală a vrăjitorilor. Pe fondul unei concurenţe pentru supremaţie cu un alt student, eroul ajunsese să iniţieze o vrăjitorie pe care nu o putea controla. În acea clipă, dintr-o altă lume a trecut un spirit ce l-a vînat apoi aproape întreaga viaţăa. Voia să-i ia corpul şi el nu gasea altă soluţie decît fuga din faţa acestuia. În final ajunsese înapoi la punctul de pornire şi primul dintre profesorii pe care îi avusese i-a spus că orice lucru îi poate face rău doar atîta timp cît el se teme. Că nimic nu-l poate atinge atîta timp cît are puterea să-l înfrunte. Aşa a ajuns să caute Umbra şi s-o trimită înapoi în lumea ei. La asta mă gîndeam şi la faptul că prin frica mea pot fi controlat. Mă întrebam dacă mi-e frică. După nici două minute, i-am vorbit iarăşi fantomei ce mă bîntuia:
- Nu mi-e frică de tine. Nu am văzut niciodată nimic asemănător, mă agiţi, mă faci curios, am momente cînd chiar mă tem pentru că nu te cunosc, dar între sperietura de o clipă şi frică este diferenţă mare. Nu mi-e frică şi nu mă vei putea atinge. N-ai decît să încerci.

Cu asta, mi-am aprins o altă ţigară, m-am întors cu spatele şi am revenit cu pas lejer lîngă gheretă. Tocmai terminasem tigara cand a sunat telefonul. Am dat raportul, zicand ca nu s-a intamplat nimic deosebit. Între timp plutonierul vorbise şi cu Banu, soldatul de la postul 6. Chiar mă întrebasem în sinea mea, la un moment dat, daca ăla vedea apariţia asta. Nu numai că văzuse, dar chiar sunase la corpul de gardă şi raportase că am o lumină ce se tot mişcă prin perimetru. Plutonierul încercase să mă interogheze, crezînd că mă joc eu cu ceva, i-am spus ca e vorba de o ceaţă ieşită din pămînt, însă degeaba. A ajuns imediat la concluzia că am glume în program. M-a enervat îndeajuns cît să-i răspund răstit şi fără să ţin cont de gradul pe care îl are:
- Ştii ce, frate? Dacă tot zici că am glume în program şi ai sînge în tine, atunci hai pînă aici să verifici.

După cum am aflat ulterior, a sunat iar la Banu şi i-a cerut să descrie ce vedea. Cînd a aflat că mă vede stînd în dreptul gheretei, cu faţa spre el, şi lumina aia se deplasează stînga-dreapta dincolo de gard, s-a liniştit. Pentru el asta a fost dovada faptului că nu mă joc, la aia nu s-a gîndit că aş putea fi în pericol, nu de alta, dar a renunţat să vină în control.
Eu m-am întors la marginea podului, mi-am scos cartea şi m-am pus pe citit. M-am forţat să ignor chestia care se agita dincolo de gard. Se deplasa în cercuri ample căutînd parcă ceva. M-am întors de două-trei ori, apoi, văzînd ca nu face nimic altceva, mi-am văzut de lectură. La un moment dat am auzit iarăşi sunetul acela, al vîntului printre crengi, şi m-am întors doar cît să constat ca vizitatorul meu dispăruse.
M-au schimbat la timp. Cel care intra după mine, Va-va-vasile, m-a întrebat ce s-a întîmplat. I-am zis ca nimic, că încearcă ăştiălalţi să-l sperie fiindu-le ciuda că el e curajos. Puşca de mîndrie cînd am plecat.
La corpul de gradă mă aştepta plutonierul. I-am povestit tot, cu lux de amănunte. Nu a comentat nimic, nici că mă crede, nici că nu. Cert este că, în cele două luni cît am mai stat în armată, niciodată nu l-am văzut să iasă noaptea din clădirea corpului de gardă.