Sa nu te temi

Dacă ţin eu bine minte, era spre sfîrşitul lui aprilie, începutul lui mai. Ieşisem de la postul 1, cel de la intrarea în corpul de gardă, am predat arma şi muniţia, am fost şi la masă. Stăteam pe banca de la locul de fumat şi studiam bucata de calcar la care lucram. Începuse să prindă formă, aveam de gînd să-l transform într-o siglă cum au maşinile Mercedes. Făcusem deja discul şi mă gîndeam dacă să-l găuresc ori să fac cele trei linii în relief, cînd s-a aşezat Costi lîngă mine. M-am tras mai încolo să-i fac loc şi am continuat să privesc bucata mea de piatră. La un moment dat am sesizat că nu îşi aprinsese ţigara şi că privea în gol.
- Dor de civilie, bibane?
S-a uitat la mine şi mi-a zîmbit. Era gluma obişnuită între noi să ne facem reciproc bibani.
- Nu mă gîndeam aşa departe. Nici nu ştiu dacă mai apuc să plec de aici…
- Ce-ţi veni, măi, te-ai ţăcănit la tărtăcuţă? (Atunci m-am uitat mai bine la el şi m-am tras surprins şi mai încolo.) De ce eşti ud?
- Cred că da, m-am ţăcănit. Ştii că sînt la 7? Ceva tare nu-i în regulă acolo…
- La ce te referi?
A tăcut atîta cît să-şi adune gîndurile.
- Am intrat la douăsprezece noaptea. Era senin, se vedeau toate stelele. Nu eram obosit pentru că de-abia intrasem în gardă, ştii că am fost  liber. Luna plină tocmai trecuse de marginea podului, aşa că vedeam în jurul meu aproape ca ziua. M-am ascuns după gheretă şi am pufăit la foc automat o ţigară. Mi-au facut apelul de unu jumate. Am dat raportul, nu se întîmplase nimic deosebit. Am închis telefonul şi exact în momentul în care am păşit afară din gheretă s-a făcut linişte. Piciorul mi se afundase în ceva moale, m-am dezechilibrat şi am căzut în bot.

Nu m-am lovit deoarece în loc de pămînt şi iarbă era numai nisip în jur. Părea să fie după-amiză în locul acela, era  mai cald, Soarele stătea ascuns de nişte nori negri, Dunărea curgea departe de mine, toată partea asta unde au construit ecluza nu exista. Pe o distanţă de sute de metri nu creştea nici un copac, în pîlcuri răzleţe, la mare distanţă, se vedeau tufişuri pipernicite şi pe alocuri smocuri de iarbă gălbejită, uscată. Nici urmă de vie, dispăruse ghereta, podul, liniile de cale ferată.Undeva spre stînga, mai departe decît este drumul care coboară acum de pe pod, se înălţa un pinten de calcar. M-am plimbat pînă acolo. De pe la jumătatea drumului am observat două adîncituri paralele, mergeau direct spre stînca aia. Păreau urme vechi pe care vîntul şi ploaia urma să le şteargă curînd.

Lîngă pintenul acela am dat peste ce mai rămăsese dintr-un om. Oase, cîteva bucăţi de ţesătură dintr-un material ce părea a fi de blugi, o pereche ruptă de Nike. Craniul era zdrobit şi pe stîncă, sub un colţ ieşit în afară, se vedeau urme de ceva ce părea sînge uscat şi cîteva zgîrieturi. Dacă n-ar fi fost la o înălţime de peste trei metri aş fi zis că acolo fusese strivit capul celui mort. Încă mă uitam ca la felul cinci cînd a început să plouă. Turna cu găleata. Nu aveam unde să mă adăpostesc şi, mai mult dintr-un impuls inexplicabil, am început să alerg înapoi pe urmele mele. Am ajuns pînă la locul unde căzusem, pînă aici mi s-au văzut paşii, aici dispăruseră. Era locul în care păşisem afară din gheretă şi am nimerit în lumea aia. Fugeam disperat deşi ştiam că nu rezolv nimic cu asta. Brusc s-a făcut mai întuneric. În faţa mea, ca din pămînt a apărut ghereta. M-am lovit destul de rău, picasem pe spate şi am zăcut aşa nici nu ştiu cît timp. Mi-am revenit la un moment dat, cînd a sunat telefonul. Era apelul de ora două. Am răspuns, nu s-a întîmplat nici acum nimic deosebit. Am stat apoi şi am dîrdîit de frig pînă m-au schimbat. M-a luat şi caporalul în primire că de ce sînt ud şi degeaba am spus că nu coborîsem la Dunăre că nu mă crede.