Curs elementar de filosofie extraterestra

Neal Stephenson – Anathem
William Morrow, 2008

Cititorii de SF se împart în doua bisericute, în functie de asteptarile pe care le au de la literatura: sînt cei care apreciaza o carte cu forma si fond, care vor în primul rînd o carte bine scrisa, cu atmosfera, cu mici detalii care sa îi dea credibilitate si consistenta, cu personaje care sa nu fie identice între ele si, mai ales, sa atinga probleme, idei, teorii, adevaruri cu valoare generala, care sa depaseasca ca aplicabilitate sfera restrînsa a actiunii cartii respective. Cea de-a doua categorie e alcatuita din cei pentru care elementele de mai sus constituie doar piedici în calea desfasurarii actiunii, sînt cei cu un oarecare deficit de atentie, care îsi pierd interesul daca personajelor nu li se întampla ceva pe fiecare pagina, daca autorul se abate de la firul epic, ambitionîndu-se sa atinga alte probleme. Majoritatea literaturii SF, din pacate, e apta a-i satisface doar pe cei din a doua categorie, categorie din care, pîna la o anumita vîrsta, toti facem parte. Neal Stephenson e un scriitor cu abilitatea rara de a satisface pe toata lumea, fie ca e vorba de vînatori de adrenalina sau amatori de filosofie. Poate ca generalizarea e prea larga, nu stiu daca toate cartile autorului au asemenea arie de acoperire, Anathem fiind primul meu contact cu Stephenson. Pe cînd învatam eu sa citesc cyberpunk-ul murea si n-am simtit nevoia sa recuperez un gen devenit între timp desuet. Deocamdata.
Mai exista doua mari calitati pe care le poate avea un roman SF scris in acest deceniu: sa nu fie pe tema post-singularitatii si sa nu se foloseasca de implicatiile metafizice ale principiului incertitudinii si ale cuanticii ca pretext pentru a justifica orice exces de imaginatie. La primul punct Anathem sta foarte bine, nu e nici despre post-singularitate, nici post-cyberpunk, ba chiar reuseste sa fie unul dintre cele mai originale romane SF ale decadei. Sub cel de-al doilea aspect se descurca la fel de bine pîna pe la jumatate, cînd coteste brusc spre speculatii bazate pe principiul incertitudinii si acestea devin principala miza a romanului. Însa Stephenson reuseste sa nu devina aberant transformînd fizica în metafizica, pentru ca speculatiile sînt logice si fascinante si au un oarecare sens în contextul romanului. Desigur, singurul care se poate juca cu conceptele respective în mod credibil e Greg Egan, însa Stephenson pastreaza o oarecare decenta în speculatii, ceea ce îl salveaza de la ridicol.
Principalul element prin care se remarca Anathem si care îi confera exotismul care a facut cartea apreciata de hoardele de fani (si i-a adus nominalizari la toate premiile majore anul asta), e faptul ca totul se întîmpla pe o planeta straina, cu istorie proprie si sisteme de referinta proprii, în vremuri nedefinite. Astfel ca în mare parte Anathem functioneaza ca un roman fantasy. Istoria amanuntita a planetei, mergînd cîteva mii de ani în trecut, vocabularul propriu, universul functional si autosuficient au mai fost atît de solid si atent realizate cu o singura ocazie: Tolkien. Dar spre deosebire de Tolkien, universul din Anathem si planeta Arbre sînt gîndite ca o paralela a lumii reale. Astfel ca iti pui problema, ca cititor, cel putin în prima faza, daca nu cumva plasarea actiunii într-un univers paralel nu e decît un exces de zel al autorului în încercarea de a impresiona prin exotism, daca merita efortul de a trece prin concepte, cuvinte inventate si evenimente istorice care au toate un echivalent în lumea noastra. Are sens sa te straduiesti cale de 900 de pagini sa deduci din context sensul cîtorva zeci de cuvinte nascocite de autor ca echivalent pentru termeni existenti deja în limbajul real? Iar cînd ai apucat sa-i înveti, se termina cartea. Uneori parelelismul capata aspecte parodice prin echivalarea aparent exagerata a ideilor. De exemplu, în varianta de pe Arbre, Pitagora e Adrakhones. Asadar avem teorema lui Adrakhones. Situatii de genul acesta abunda. Din fericire, dupa primele sute de pagini totul începe sa aiba sens, ambitia autorului de a crea un univers strain si totusi subtil asemanator cu cel real se justifica din plin. Adica nu o face în mod gratuit, ci dimpotriva, se straduieste sa ajunga undeva.
Premisa romanului consta în inversarea subtila a conceptelor de cleric si laic. Planeta Arbre are doua feluri de locuitori. Pe de o parte sînt savantii, în sensul antic al cuvîntului, unde toate stiintele erau una singura, filosofia confundîndu-se în principal cu stiintele exacte. Savantii de pe Arbre sînt rationali, autosuficienti de mii de ani, traind în manastiri, riguros organizati ierarhic, contactele cu exteriorul facîndu-se rar si dupa reguli precise. În afara zidurilor manastirilor se afla lumea seculara, oamenii de rînd care traiesc cu religii si superstitii, întemeind state si societati si prabusindu-se ciclic in ruina. Evolutia stiintifica e mentinuta în echilibru de faptul ca savantii din interiorul manastirilor se preocupa de stiinte doar teoretic, iar cei din afara, lipsiti de suport teoretic nu ajung niciodata prea departe cu progresul tehnologic, înainte ca societatile sa se prabuseasca si s-o ia de la capat. E aproape genial modul în care Stephenson nascoceste concepte  asemanatoare cu cele din lumea noastra, dîndu-le însa, ironic, o cu totul alta etimologie sau întelesuri contrare. Bunaoara, Saunt e un titlu onorific oferit oamenilor de stiinta cu merite deosebite, de regula figuri legendare. Asta te duce, evident, cu gîndul la  Saint, adica sfînt. Însa pe Arbre Saunt e forma comprimata pentru Savant, adica opusul sfîntului, cum ar veni. Se merge pîna la a discuta pe o pagina întreaga etimologia cuvîntului bullshytt, care în varianta lui Stephenson are acelasi sens ca si în engleza, însa lipsit de valenta triviala. Presupun ca romanul va fi cosmarul oricarui traducator, începînd cu titlul care nu, nu e o greseala de tipar, ci o combinatie între anthem (imn) si anatema.
Romanul e scris la persoana întîi, din perspectiva tînarului Erasmas, proaspat recrutat între zidurile manastirilor-universitate. Problema cu un roman de peste 900 de pagini scris la persoana întîi e ca, avînd inevitabil un singur fir al actiunii, o singura perspectiva, devine de la o vreme obositor, i se simte lungimea. Tehnica naratorului omniscient ar fi permis folosirea mai multor fire epice convergente, lucru care ar fi facut romanul sa para mai scurt. Însa s-ar fi pierdut din efect, din tridimensionalitate, din senzatia ca descoperi lumea odata cu personajul, ca într-un role-playing game. Nu am fost niciodata descurajat de lungimea unui roman, dimpotriva, cele lungi sînt mai susceptibile de a fi bine construite, mai consistente, însa Anathem putea fi cu vreun sfert mai scurt fara sa se piarda mare lucru. Unele scene si aventuri sînt mult prea extinse si fara importanta în economia naratiunii, în desfasurarea evenimentelor. Totul se compenseaza pentru ca, si regret ca mi-a luat atît s-o zic, din punct de vedere al ideilor, Anathem e un fel de istorie deghizata a filosofiei, de la Aristotel la Godel, de la pestera lui Platon pîna la teoria universurilor multiple. Firesc, e o abordare superficiala, nu ai cum sa înghesui istoria gîndirii filosofice într-un roman SF, însa exista foarte multe de învatat din cartea asta. Placerea descoperirii e sporita si de faptul ca toate curentele de gîndire si conceptele sînt deghizate si cîteodata usor alterate, în acord cu istoria fictiva a planetei Arbre. De altfel, romanul începe cu un tabel cronologic pe 3 pagini, acoperind vreo 6000 de ani de istorie.
Stilistic, Anathem e destul de rudimentar. Personajele sînt simple si vorbesc toate la fel, fapt care contrasteaza deseori cu bogatia ideilor si cu adîncimea universului fictiv creat. Stephenson si, implicit, personajele sale folosesc un stil ironic, glumesc inteligent si des, astfel încît cititorul sa se poata identifica cu ele fara dificultati. As vrea sa vad o data un personaj care face glume penibile, la care nu rîde nimeni, de care celelalte personaje se simt jenate. Cred ca am sesizat si o doza de frustrare a autorului sub accentele ironice si pretentiile de comentariu social, în special cînd vine vorba de gadgeturi contemporane. De exemplu, exista mai multe scene în care se vorbeste la si despre telefoane mobile, în care personajele sînt întrerupte inoportun de telefonul care suna brusc. Nu poti sa nu te gîndesti ca autorul e scos din sarite în viata reala de incidente de felul asta si îsi varsa amarul în forma literara. În fine, dupa primele sute de pagini, dupa ce universul începe sa se contureze si idei interesante sînt aruncate în joc, începi sa uiti sa mai strîmbi din nas la detaliile legate de stil.
Ca o apreciere subiectiva, realizez ca în luna de cînd am citit-o Anathem a crescut în amintire. Initial mi s-a parut un roman mediu – original, fascinant, însa prea lung pentru ce are de oferit si un pic aberant si inconsecvent spre final (inconsecventele exista, m-am gandit sa amintesc aspectul mai sus, dar nu s-ar fi putut fara spoilere majore). Pe masura ce trece timpul de cînd am ispravit cu el, încep sa se agate treptat de mine imagini de acolo, replici sau episoade. E o carte care nu se uita usor. Iar cartile care au capacitatea asta sînt un lucru rar, tot mai rar.
Anathem are parte pe site-ul autorului (www.nealstephenson.com) de o promovare de o amploare pe care nu am mai întalnit-o la nici un roman pîna în prezent. Ma refer la faptul ca exista acolo un trailer filmat pentru roman (oscilînd între hazliu si penibil), precum si cîteva cîntece care se cînta prin carte, înregistrate asa cum se cuvine. Unele suna ca trupa Sunn O))).