Haruki Murakami – Kafka pe malul marii

Traducere de Iuliana Oprina
Editura Polirom, 2006

Probabil unii se întreaba deja ce cauta Murakami într-o revista axata pe fantasy/SF. O justificare coerenta ar necesita un eseu de tip editorial în care sa se discute unde se termina fantasticul si unde începe realismul magic sau suprarealismul. Dar, controversa fiind mult prea veche si spatiul limitat, ma rezum la a trage aer în piept si a afirma cu îndrazneala: nu exista o granita între literatura fantasy si etichete precum realism magic, suprarealism sau mai recentul “new weird”. Diferenta care se face e artificiala, în sensul ca, pentru a stabili limite de la caz la caz, se folosesc criterii precum calitatea scriiturii sau valenta simbolica a prozei, iar nu continutul în sine. Îmi amintesc o paralela a unui jurnalist englez pe aceeasi tema: fotbalistii scotieni sînt scotieni doar pîna ating un anumit prag de performanta, moment în care devin automat fotbalisti britanici. La fel si cu literatura fantastica, chiar daca toti joaca acelasi joc, în momentul în care un scriitor e original sau scrie foarte bine în domeniu, trece într-o liga superioara, în care i se aplica alte etichete de convenienta. În conformitate cu definitia genurilor mentionate mai sus, daca ne rezumam la criteriile esentiale, de continut, de pilda, n-ar încapea nici o îndoiala ca Stephen King apartine realismului magic. Saramago ar fi SF în toata regula, cu scenariile lui despre Peninsula Iberica dsprinzîndu-se de continent si luînd-o la goana pe ocean. Însa indiferent ce criterii alegem, lasîndu-le la o parte pe cele dictate de marketing, Murakami a realizat cu Kafka pe malul marii un roman fantasy de toata frumusetea. Juriul premiilor World Fantasy a fost de acord cu mine si l-a luat în considerare la acordarea premiilor. Asa se face ca în 2006, Murakami cu Kafka pe malul marii a primit premiul World Fantasy, la concurenta cu Hal Duncan, Bret Easton Ellis sau Patricia McKillip în acelasi an, sau cot la cot cu laureati precum Susanna Clarke în anul precedent si Gene Wolfe anul urmator.
Cealalta problema de lamurit din start: nu, nu e vorba de acel Kafka. Cel putin la nivel formal, e vorba de o coincidenta de nume, Kafka Tamura fiind numele personajului principal. Totusi, dintr-o perspectiva analitica, e usor de observat ca stilul si unele elemente din proza lui Murakami îi sînt tributare lui Franz Kafka într-o mare masura. Oricum, coincidenta sau nu, o carte pe a carei coperta scrie Kafka e garantat ca va vinde un surplus de exemplare.
Murakami e vedeta contemporana a literaturii japoneze. Faptul ca amesteca traditia nipona cu cultura pop moderna l-a facut extrem de popular si extrem de criticat, în acelasi timp. Aparent, pentru unii critici, referintele la unele repere ale lumii în care ne învîrtim, indiferent ca e vorba de Coca-Cola sau o trupa rock, sînt suficiente pentru a face dintr-un autor un “scriitor popular”, în sensul peiorativ al cuvîntului, sinonim cu scriitor accesibil, comercial. Are Murakami pacatele lui ca scriitor, însa faptul ca îsi pune personajele sa manînce pui fript la KFC nu e unul dintre ele.
Kafka pe malul marii e alcatuit din doua fire narative care, spre frustrarea si dezamagirea unor cititori, nu se înnoada niciodata pe parcursul romanului, decît în mod indirect. Kafka Tamura e un adolescent rebel care fuge de acasa la a 15-a aniversare pentru a-si cauta mama si sora si a scapa de o profetie oedipiana. Se refugiaza la o biblioteca privata, unde îl/o cunoaste pe Oshima, care îi devine prieten si protector. Atentie, exemplu de inventivitate tipic japoneza: Oshima e o femeie transsexuala care traieste ca barbat homosexual. Domnisoara muzician Sopor Aeternus ar avea de ce sa fie invidioasa. Întîmplator, Miss Saeki, patroana bibliotecii, care traieste izolata de cînd si-a pierdut iubitul, ar putea fi mama lui Tamura. Si el e convins ca asa stau lucrurile. Sau Kafka Tamura ar putea fi reîncarnarea iubitului mort al domnisoarei Saeki. Si ea e convinsa ca asa stau lucrurile. Cert e ca Tamura e vizitat noaptea de Miss Saeki (sau fantoma ei, ramasa la 15 ani) cu care face dragoste, iar cu o ocazie, cînd se convinge ca domnisoara cu pricina îi este mama, e vizitat chiar de ea, în carne si oase de data asta, si repeta ritualul din fiecare noapte. Am mentionat detaliul pentru a evidentia modul hazliu în care Murakami se joaca cu complexul lui Oedip, dîndu-i o rezolvare dupa principiul ardelenesc: daca-i musai, îi musai. La fel se întîmpla si cu sora, care ar putea sau nu sa fie o fata întîlnita pe autobuz, care se ofera sa îl ajute pe adolescentul ratacit. Cert e ca fata nu se da înapoi de la a-l initia pe Kafka în tainele sexului, experienta potentata tocmai de posibilitatea comiterii în fapt a unui incest. Spre final, Kafka e nevoit sa se refugieze în munti la o cabana. Pe parcursul sederii se intersecteaza cu planul sacru (în sensul dat de Eliade termenului), unde e întîmpinat, printre altele, de soldati din al doilea razboi mondial.
 Celalalt fir narativ se învîrte în jurul lui Nakata. Nakata ramîne retardat în copilarie, dupa ce merge cu colegii sa culeaga ciuperci si vede un OZN. Cînd iese din coma provocata de eveniment, ramîne privat de majoritatatea facultatilor intelectuale, dar cîstiga capacitatea de a vorbi cu pisicile. Astfel, la momentul romanului, Nakata e un batrîn “ca o biblioteca pustie, fara carti” care îsi cîstiga pîinea ca detectiv de pisici disparute. Din motive necunoscute, Nakata simte ca trebuie sa mearga undeva si sa gaseasca ceva, fara sa stie despre ce-i vorba. În final gaseste o piatra cu proprietati oculte, cu care vorbeste, apoi moare.
Daca ce am povestit pîna acum pare sec si absurd, e pentru ca asa e si romanul. De fapt mai putin sec si mai mult absurd. Pentru ca naratiunea lui Murakami e încarcata de conotatii simbolice, senzatii onirice si detalii colorate. Bunaoara, un personaj negativ din roman se manifesta sub aspectul colonelului Sanders (ala de pe sigla KFC). În cautarile lui, Nakata provoaca ploi cu pesti si poarta discutii pe cît de politicoase, pe atît de amuzante, cu diverse feline. Sau îl ucide pe tatal lui Kafka, într-o stare de transa, iar a doua zi Kafka, în celalalt capat al tarii, se trezeste amnezic si plin de sînge pe tricou (cum ziceam, legaturile între cele doua fire narative exista, însa sînt subtile).
Un lucru bun e ca Murakami a dezvoltat un stil propriu. Accesibil, dar original. Destul de idiosincratic încît sa fie identificabil – lucru rar – si probabil motivul pentru care nu e promovat ca fantasy. Mai putin onorabil e faptul ca atunci cînd încearca sa fie profund, îsi pune personajele sa discute despre o carte, un muzician sau un artist. Mi se pare agasant cînd un autor nu e capabil sa integreze mai subtil în continutul romanului idei si semnificatii preluate, si recurge la a înscena frecvent dialoguri între personaje care diseca din senin opere sau artisti în moduri foarte academice. În general consider ca discutiile pe teme culturale dintre personaje de roman sînt delicioase, însa atunci cînd sînt folosite pentru a vorbi indirect despre personaje, nu ca pretext al autorului de a epata prin eruditie.
Celalalt pacat al lui Murakami e faptul ca abuzeaza de o strategie verificata: sexul vinde. Cu corolarul ca daca sexul socheaza, vinde si mai bine. Ar fi absurd sa îl suspectez ca a abuzat de sex doar de dragul vînzarilor însa cert e ca mare parte din ce se întîmpla pe acolo e gratuit. Pare a exista un adevarat trend la scriitorii moderni cu pretentii, acela de a soca prin scene de sex foarte descriptive, inventive si pîna la urma neesentiale în economia romanului. A facut-o Houllebecq, a facut-o si Rushdie, si asta doar din ce mi-a trecut prin mîna în ultima vreme. În fine, nu e vorba de un pudism exagerat, nu sînt dintre cei care se oripileaza la cuvinte grele sau care citesc pasajele “vulgare” din trei în trei rînduri. E doar o chestiune de oportunitate. Crash-ul lui Ballard e unul din cele mai vulgare romane si dense din punct de vedere al erotismului explicit, însa nu pare nimic exagerat, întrucît totul serveste tema romanului. La Murakami, în schimb, e vorba de prea multa frisca pe un tort mult prea mic.
Adunînd si tragînd linie, Kafka pe malul marii e un roman cu idei si potential, plin de fantezie, dar cumva nu reuseste sa treaca granita spre excelent, spre recomandabil, si ramîne doar o experienta placuta.