Încă un pas spre tronul Urth-ului…

Gene Wolfe – Gheara Conciliatorului
Traducerea de Irina Horea
Editura Leda, 2009

Gheara Conciliatorului este volumul doi din seria Soarelui Nou de Gene Wolfe publicată de Editura Leda. În el se continuă aventurile torţionarului Severian, nevoit să parcurgă un drum lung pînă la destinaţia sa finală, cetatea Thrax, fieful Autocratului de pe planeta Urth.

După ce am terminat de citit primul volum al seriei, Umbra torţionarului, eram convins că trebuie să-l încerc şi pe al doilea, şi asta chiar dacă au existat momente în care nu am fost mulţumit de evoluţia personajului şi a acţiunii. La fel s-a întîmplat şi cu acest al doilea roman, unde nu pot spune decît că există aspecte şi evoluţii care m-au entuziasmat de-a dreptul, dar şi de data aceasta ele au fost estompate (într-o mică măsură, cei drept) de o serie de situaţii care m-au făcut să strîmb din nas.

Încă din debut am fost un pic confuz. Dacă Umbra Torţionarului se sfîrşeşte cu un Severian însoţit de un grup de prieteni şi ajuns la poarta spre un alt ţinut, acum, în Gheara Conciliatorului, îl descoperim în compania unor personaje diferite de cele de atunci. Însă a trebuit să mă înarmez cu ceva răbdare pentru că, pînă la urmă, după cîteva sute de pagini aflăm, în linii mari, întîmplările care au urmat acelor zile şi cum s-a procopsit Severian cu noul partener. Totuşi nu pot fi complet mulţumit pentru că există în povestire multe aspecte peste care autorul trece prea repede. Ca să nominalizez doar unul dintre ele, aş atrage atenţia asupra momentului în care Severian şi Jonas, partenerul său care-şi tăinuieşte trecutul, sînt atacaţi de notuli, o specie extraterestră agresivă, şi reuşesc să scape doar profitînd de apariţia unui “ulan”, un ostaş de patrulare specific Commonwealth-ului, adică tocmai ţinutul în care se găseau la momentul respectiv. Ei bine, pe moment am fost debusolat pentru că nu se specifica cu exactitate rolul ulanului în povestire şi apariţia lui este sumar sugerată, dîndu-mi impresia că se gasea acolo într-o cu totul altă postură. Este un episod minor, însă nu singurul de acest gen, şi ţin să atrag atenţia că Gene Wolfe este un scriitor care, avînd în vedere scrierea mai elaborată, învelită într-un vocabular inventat (pentru care există glosar la final), necesită o citire atentă şi concentrată pentru că altfel pot apărea unele nelămuriri şi inadvertenţe.

În Gheara Conciliatorului, Severian este supus la încercări mult mai grele faţă de romanul precedent, înfruntînd fiinţe şi creaturi fioroase, precum şi primejdii nebănuite. Acţiunea pare mult mai alertă faţă de cea din Umbra Torţionarului, alternînd fericit cu momentele de acalmie, bine exploatate, spre a mai oferi o serie de detalii şi informaţii ajutătoare cititorului. Relatarea întîmplărilor o face însuşi Severian, de pe o axă a timpului mult îndepartată momentului de faţă, iar din acest motiv şi detaliile despre trăirile sale şi relaţia cu cei din jur au un caracter mult mai realist, sporind autenticitatea şi gradul de implicare în relatarea evenimentelor. Construcţia şi descrierea creaturilor care-l înfruntă pe torţionar în debutul romanului mi-au adus aminte de monştrii foarte des întîlniţi în banda desenată creată în 1994 de Mike Mignolia, bandă ce are în centrul întîmplărilor figura eroului urban, Hellboy.

Talentul şi imaginaţia lui Gene Wolfe se văd şi în piesa de teatru a Doctorului Talos, Escatologie şi Geneza, dar şi în Povestirea Învăţăcelului şi a fiului său, ambele inserate cu pricepere şi inspiraţie în text.

Gheara Conciliatorului este o gemă cu puteri magice, multe încă necunoscute, care a ajuns în mod accidental în posesia lui Severian. Nu de puţine ori aceasta îşi va dovedi utlitatea, ajutîndu-l să scape din situaţii extreme. Avînd în vedere că printre multele sale întrebuinţări există şi vindecarea anumitor afecţiuni sau răni ale trupului, s-ar putea concluziona că acest artefact ar avea o construcţie benefică. Însă nimic nu este ceea ce pare în opera lui Gene Wolfe şi, dacă ţinem seama de existenţa numeroaselor rămăşiţe ale unor tehnologii avansate împrăştiate de-a lungul Urth-ului, necunoscute lui Severin şi însoţitorilor săi – teleportarea fiind doar una dintre ele -, cine ştie ce surprize ne mai aşteaptă în continuare.

Poate nu ar fi stricat şi un cuprins pentru volumul de faţă, mai ales că fiecare capitol poartă cîte un titlu sugestiv şi ar fi fost mai uşor la final sau chiar pe parcurs de vizualizat diferitele secvenţe ale evoluţiei întîmplărilor.

În final abia aştept să apară şi volumul următor al seriei.