Misterul lui Charles Dickens

Dan Simmons  – Drood
Little, Brown, 2009

La data de 9 iunie 1865 Charles Dickens se întorcea cu trenul la Londra. Dintr-o eroare de planificare, trenul trece printr-o porţiune a căii ferate aflată în reparaţii şi deraiază. Dickens şi cele două însoţitoare ale sale sînt singurii supravieţuitori ai accidentului. Evenimentul va avea consecinţe pe tot parcursul vieţii autorului.  În cei cinci ani rămaşi pînă la moarte, scriitorul, altădată de o prolificitate proverbială, reuşeşte să termine un singur roman. Moare pe 9 iunie 1870, la fix 5 ani de la data acccidentului, lăsînd neterminat romanul The Mystery of Edwin Drood.

În jurul acestor evenimente îşi ţese Dan Simmons intriga, care arată ca o combinaţie între filmele Amadeus şi A Beautiful Mind. La fel ca în filmul lui Milos Forman despre rivalitatea fictivă dintre Mozart şi Salieri, Drood se învîrte puternic în jurul unei rivalitaţi – nedocumentată istoric, deci probabil la fel de fictivă – dintre Charles Dickens şi Wilkie Collins, prietenul său cel mai bun şi un scriitor la fel de popular în acea perioadă. Collins însuşi e narator şi personaj principal al romanului. Comparaţia cu A Beautiful Mind se trage din faptul că, atît în film cît şi în carte, protagonistului îi lipseşte credibilitatea ca narator, ceea ce duce la ambiguitatea întregului fir narativ pînă spre final, iar o serie de personaje – inclusiv cel din titlu – ar putea avea o existenţă reală sau ar putea fi doar o proiecţie a minţii naratorului. În realitate Wilkie Collins suferea de artrită şi ajunsese să consume opiu în cantităţi industriale împotriva durerilor, astfel că mare parte din viaţă a suferit de paranoia schizoidă şi era convins că e acompaniat peste tot de o dublură a sa pe care o numea Celălalt Wilkie. Pe de altă parte, în Anglia victoriană era în mare vogă hipnoza, sau magnetismul animal, cum era deseori denumită. Simmons adaugă şi hipnoza în intrigă pentru a accentua ambiguitatea evenimentelor. Astfel, pînă la urmă romanul reuşeşte performanţa de a fi (sau nu) fantasy, respectînd în acelaşi timp adevărul istoric şi cele mai mici amănunte din biografia personajelor în acei ultimi 5 ani din viaţa lui Dickens. În asta constă primul mare merit al romanului.

Al doilea aspect pozitiv e stilul. Faptul că Dan Simmons îl foloseşte pe Wilkie Collins ca narator se manifestă şi în modul în care e scrisă cartea. Drood e încercarea lui Simmons de a scrie un roman în stil victorian – fraze lungi, întortocheate, cu multiple intercalări, ţintind spre o calofilie a exprimării tipice scriitorilor acelei perioade. În mare parte şi reuşeşte. Strict formal, lectura romanului e o plăcere, frazele sînt fluide şi atent alcătuite pentru a imita stilul lui Collins însuşi. Neajunsurile sînt în conţinut, în faptul că limbajul şi forma nu exprimă prea multe, comparat cu victorienii autentici. Pe de altă parte nici Dan Simmons nu e Charles Dickens, lucru de care e conştient: pe parcursul romanului scriitura şi geniul lui Dickens sînt analizate şi glorificate, desigur, prin prisma lui Wilkie Collins.

Ca de obicei, Simmons s-a documentat impecabil asupra împrejurărilor istorice şi a biografiilor personajelor implicate. Şi tot ca de obicei exagerează în încercarea de a da un aer sporit de autenticitate romanului prin folosirea în abundenţă a amănuntelor istorice. Bunăoară, în cîteva cazuri transcrie literal scrisori banale de-ale lui Collins, nu doar fără importanţă pentru acţiune, dar total neimportante şi pentru personaje. În cazurile astea, încercînd să creeze atmosferă, creează doar irelevanţă. Noroc că Dickens avea obiceiul să îşi ardă scrisorile, altfel romanul ar fi fost probabil de două ori mai voluminos. Simmons a avut întotdeauna o problemă cu integrarea referinţelor şi a documentaţiei în romanele sale, în sensul că o face cam lipsit de subtilitate. În Drood, problema e totuşi mai puţin vizibilă, fiind vorba în primul rînd de un roman istoric în care referinţele constituie subiectul cărţii în sine.

Tot datorită faptului că Drood e un roman de epocă, personajele sînt mult mai bine conturate şi sînt urmărite în detaliu, cel puţin faptic. Personajele se găseau toate în biografii şi cărţi de istorie. Simmons n-a avut altceva de făcut decît să le aducă la viaţă prin liniuţe de dialog. Aportul său original constă în înzestrarea naratorului Wilkie Collins cu invidie faţă de Dickens, tema centrală pe tot parcursul romanului. Faptele istorice sînt respectate, doar unghiul din care le priveşte Wilkie e modificat fictiv într-un mod creativ. Simmons ni-l prezintă pe Collins ca fiind frustrat de traiul în umbra lui Dickens. În „confesiunile” sale, Collins îi subminează constant meritele mai popularului său prieten, chestionîndu-i motivaţiile, criticîndu-i aroganţa şi chiar îndoindu-se de valoarea scrierilor sale. În final, într-un moment de dramatism autentic, poate singurul din roman, după moartea lui Dickens Wilkie Collins îşi admite invidia pur meschină şi motivaţia ei – faptul că nu va putea niciodată să se ridice la nivelul geniului literar al lui Charles Dickens.  E interesant de menţionat aici că Wilkie Collins îşi publica romanele serializate în aceeaşi revistă cu  Dickens şi că datorită celor două faimoase precursoare ale romanului poliţist – The Woman in White şi The Moonstone – o bună bucată de vreme a fost mai popular decît Dickens printre contemporani.

Care e legătura dintre Drood şi ultimul roman neterminat al lui Charles Dickens? În principiu nici una. Personajul Drood al lui Dan Simmons e un posibil criminal în serie din catacombele Londrei, misterios şi evaziv. E un posibil vraci egiptean, maestru în arta hipnozei. Sau e o glumă proastă facută de Dickens prietenului său Wilkie Collins, cu mintea sa tulburată de opiu, sub hipnoză – a se vedea comparaţia cu A Beautiful Mind, care din pacate nu poate fi dezvoltată fără a se da în vileag deznodămîntul. Edwin Drood e un tînăr personaj al lui Dickens care e ucis la jumătatea romanului neterminat al acestuia, criminalul fiind practic cunoscut. Interesant e că The Mystery of Edwin Drood a rămas neterminat la jumătate, ceea ce a dus la speculaţii de peste un secol în legatură cu ce intenţiona Dickens pentru restul romanului, misterul fiind rezolvat pînă în punctul în care se opreşte manuscrisul.  Simmons face şi el o serie de speculaţii interesante în privinţa asta, care, în cadrul fictiv al propriului roman, sînt dublate şi de speculaţii asupra legăturii dintre Drood-criminalul şi Edwin Drood-personajul, legătură pe care Wilkie Collins, ca personaj-martor, poate doar să o intuiască. Pînă la urmă adevăratul mister nu îl constituie Drood, ci Dickens însuşi, intenţiile şi motivaţiile sale scăpîndu-i mereu prietenului său narator şi, deci, cititorului, căruia îi apare ca o fiinţă aproape mitologică.

În final merită menţionat şi că – dincolo de meritele strict literare ale romanului – Drood îşi îndeplineşte cu succes scopul didactic auxiliar de a informa asupra unor personaje care au făcut istorie şi de a trezi interesul cititorului în această privinţă. Personal am prins gustul literaturii victoriene. The Woman in White aşteaptă pe birou, iar lacunele din Dickens sînt pe cale de a fi umplute.