O lume oarecum rurală…

Doru Stoica – Între bariere
Editura Millennium Press, 2009

Doru Stoica a făcut parte din grupul Quo Vadis? din Ploieşti, a publicat în JSF, a luat parte la conceperea Motocentaurilor pe acoperişul lumii… adică a fost un autor cunoscut printre nouăzecişti, chiar dacă nu a publicat prea mult.

Volumul publicat de Millennnium Press reprezintă, într-un fel, o reparaţie morală pentru un autor cu un talent aparte, dar care n-a ţinut prea mult să fie prezent în librării. Stoica – şi alţi membri ai grupului ploieştean – au întîrziat îndelung debutul editorial, iar un talent ieşit din comun, cum e Dănuţ Ivănescu, n-a debutat nici măcar acum. Din modestie, din perfecţionism exagerat, din convingerea că au spus deja ce-au avut de spus, autori care în perioada JSF ocupau principalele locuri în topul preferinţilor cititorilor au ajuns să nu mai fie cunoscţi de generaţia tînără. Pentru că – descoperim cu uimire – timpul trece fără să ne dăm seama, iar de la publicarea Motocentaurilor se fac în curînd cincisprezece ani…

Doru Stoica strînge acum – în cele din urmă – povestiri care se desfăşoară într-un mediu unitar, mediul rural pervertit de regimul comunist şi repervertit de simulacrul de capitalism în care trăim. Talentul său de povestitor găseşte subiecte demne de interes, găseşte farmec şi magie într-o lume aparent banală.

Volumul a fost conceput într-un mod unitar şi debutează cu o minunată poveste de dragoste („Între bariere”), o poveste despre iubirea imposibilă dintre un ţăran navetist şi… o îngeră. La Doru Stoica nu contează atît personajele (deşi imaginează personaje impresionante), cît lumea în care acţionează acestea. Lumea muncitorilor industriali, care de fapt sînt doar nişte ţărani care şi-au schimbat locul de muncă, este surprinsă magistral, iar trenurile cu navetişti, care se revarsă ca nişte maree prin cîmpie, dinspre sat spre oraş şi de la oraş la sat, devin instrumente ale destinului, devin lăcaşuri ale unei vieţi care nu e nici industrială, nici rurală.

Cartea se încheie cu o altă minunată poveste de dragoste („La cercuri”), de data asta o poveste din lumea virtuală, o poveste la fel de impresionantă…

Iar între cele două poveşti avem parte de descrierea modului în care lumea rurală din comunism se transformă încet – pentru că, vorba lui Marin Preda, în cîmpie timpul are alt ritm – într-o lume a formelor fără fond (doar trăim în România…), în care apar muncitori chinezi, în care sătenii îşi fac un internet al lor (care funcţionează pe principiul comunicării între ţărani), în care şoferul cursei locale devine un personaj politic dictatorial… Adică într-o lume bizară, o lume a unui realism magic care nu-i cu nimic inferioară celei concepute de Marquez…

Doru Stoica are un simţ al observaţiei ieşit din comun şi a reuşit să surprindă comportamente, ticuri verbale şi de mentalitate care caracterizează locuitorii zonei rurale. Dar toate acestea n-ar fi contat prea mult dacă nu le-ar fi folosit – cu ajutorul talentului său de invidiat – pentru a crea o lume aparte, plină de-un farmec straniu, o lume tragică totuşi, în ciuda faptului că de multe ori ne amuză…