Spre o alternativă autohtonă a „Dozois”-ului

Michael Haulică, Horia Nicola Ursu (editori) – Millenium: Fantasy & Science Fiction
Editura Millenium Press, 2009

Din start trebuie precizat că antologia îngrijită de Michael Haulică şi Horia Nicola Ursu nu are pretenţia de a fi un „The Year’s Best of…”, un „The Best of the Best of…”! Nu se ascunde în spatele unui titulaturi pompoase. E în mod declarat o antologie care „intenţionează să le ofere cititorilor o altă faţetă a creaţiei scriitorilor ale căror opere de mai mare amploare au văzut sau urmează să vadă lumina tiparului la Millenium Press”. Scopul secund: a demonstra (dacă mai era cazul) „că proza scurtă mai are încă de spus un cuvînt în literatura science fiction”(1).1.

Antologia debutează cu „Cerul îngheţat” („Frozen Sky”) a lui Jeff Carlson. Un SF în adevăratul sens al cuvîntului. Acţiunea este plasată în 2114, pe Europa, una dintre cele patru luni galileene ale lui Jupiter. Oameni şi roboţi fabrică deuteriu din apa îngheţată bocnă (lîngă ecuator temperatura medie e de -160° C). Atît deuteriul, cît şi apa potabilă sînt expediate în pachete (utilizîndu-se efectul de praştie datorat gravitaţiei mari a lui Jupiter) şi sînt utilizate de coloniştii de pe Lună, Marte, marii asteroizi etc. Problemele (căci în spiritul literaturii SF noi, dinamice, trebuia să fie cel puţin una!) sînt vieţuitoarele de sub gheaţa groasă, hieroglifele din canale, implicit posibilitatea ca extracţiile miniere să fie restricţionate.

Deşi amfibienii care (din prima pagină a povestirii!) fac „valuri cu muşchii lor, cu ideile lor” induc o undă de scepticism, textul în rest nu este corupt. De reţinut costumele de protecţie cu extensii interne nanotehnologice şi, în general, latura verosimilă a povestirii. Este punctată pînă şi iritarea ce survine claustrării astronauţilor în module de cîţiva metri cubi (unde „nu au loc destul nici să se dea cu capul de pereţi”). Remarcabil şi titlul, care nu-i o metaforă, ci reflectă o stare de fapt.

2.

„Crama lăutarilor” a lui Marian Coman nu este nici SF, nici fantasy, dar este foarte bine scrisă; un realism magic tangenţial literaturii de gen, o cramă, nişte lăutari, un eveniment inexplicabil (pentru oricine, chiar şi pentru autor).

3.

„Epidemia” este o poveste „bine spusă” de Sebastian A. Corn. Începe cu o neobişnuită vînătoare de balene, departe de clasicul şi cumintele „Moby Dick” şi continuă nespus de interesant. Inuiţii nu sînt simpli inuiţi, igluurile nu sînt igluuri obişnuite ci-s încălzite cu nişte „stupi” reglabili, pînă la un moment dat nici planeta pe care se desfăşoară acţiunea nu ştii de-i Pămîntul au ba, ceea ce-i bine tare de tot pentru un SF incitant! O societate formată din comunităţi mici, axată pe o judicioasă organizare a castelor (vînători, tălmaci, vraci şi căpetenii). Atrag atenţia „castorii”, „luxoforii”, „peştii-ac” şi frapează „carcasele de releu” (un soi de generatoare de cîmp empatic/informaţional) plus utilitarii „scribi” care iau în stăpînire simţurile vietăţilor (un fel de factotum, nanoboţi, mijloace de comunicare etc.). Personajele sînt bine construite. Bunăseara, căpetenia Jaţilor, vraciul Srebczak (care beneficiind de experienţa doctorului Chirculescu lucrează cu membrane sterile şi ştie că „dacă pacientul îşi vede vraciul neputincios, atunci boala o să-l ia mai iute.”), bolnăvioara Oona şi restul pe care vă las să le descoperiţi şi singuri. La fel veţi descoperi şi ce legătură există între impulsul de a cerceta şi explora, de a dobîndi certitudini ontologice şi boala ce a atins satul Jaţilor.

Atîta tot, dacă aş fi scris-o eu, i-aş fi zis „Molima” sau „Ciudata molimă”, titluri parcă mai potrivite patinei atît de reuşite a textului (nemaivorbind de cazurile de epizootie!).

4.

Printr-o mişcare mai puţin obişnuită în lumea literelor, „Da Vinci înălţîndu-se” („Da Vinci Rising”) este o nuvelă construită dintr-un roman! Ea cuprinde secţiuni din romanul „Catedrala memoriei” („The Memory Cathedral”, Premiul Aurealias, 1996) la care Jack Dann – ştiindu-i potenţialul – a mai adăugat 5.000 de cuvinte. O mutare a mizei deosebit de inteligentă, avînd în vedere că nuvela a luat în ‘97 Premiul Nebula.

Acest „historical fiction” se bazează pe asumpţia fantastică potrivit căreia tînărul Leonardo da Vinci ar fi realizat aparatul său de zbor şi chiar l-ar fi probat (personal!!!) lansîndu-l de pe o culme din Vinci. Aviz celor care doresc numai fazere, roboţi, călătorii şi tărîmuri fantastice, e o retroficţiune ştiinţifică: construirea în jurul anului 1470 a unui aparat de zbor mai greu decît aerul.

Totul gravitează în jurul unor asemenea „spectacole aviatice” publice sau private (între spectatori numărîndu-se Niccolo Machiaveli, Pico Della Mirandola, Sandro Botticelli, Bartolomeo Scala, Lorenzo şi Giuliano de Medici etc.), complementar sînt prezentate tablouri fictive (în stilul pînzelor întunecate ale lui Hieronymus Bosch) şi iluzorii dileme morale ce-l încearcă pe viitorul mare maestru (Leonardo da Vinci era totuşi un om al timpului său… În calitate de inventator de maşini de război şi-a oferit cu seninătate serviciile sale sultanului Mohamed al II-lea! (2) )

Crearea unei atmosfere tipice Renaşterii nu vine din inventarierea obiectelor, caselor, personalităţilor, străzilor, naţionalităţilor ce frecventează o zonă comercială etc. Acest lucru îl ştie şi Jack Dann (sau nu?), doar nu e un începător; problema e că s-a ataşat prea mult de datele obţinute în documentarea pentru „Catedrala memoriei”! Nu toate datele strînse în documentarea pentru un text ficţional pot fi şi inserate! Prea multe detalii despre încăperile casei din Vinci (actualmente muzeu), despre ţinutul Vinci şi chiar prea multe citate din manuscrisele leonardeşti (toate pasajele remarcabile despre zbor Leonardo nu le-a scris într-o lună – două, ele sînt rezultatul strădaniilor sale de ani de zile!…).

Informaţia bulucită, aglomerată în text e la limită, încă două-trei pagini de consemnări istorice şi ar fi stricat orice fărîmă de echilibru!

În fine, ca ultime observaţii, un viciu ce apare frecvent în transbordarea datelor reale în construcţia epică: Leonardo nu „a umplut (el însuşi) trei albume de schiţe şi notiţe oglindite”, ci au fost strînse astfel de legatarii săi, mă îndoiesc că fermierii de-atunci se ocupau cu „sericicultura”, ci pur şi simplu cu creşterea viermilor de mătase, iar în ceea ce priveşte ochelarii (prezenţa lor nu cred că se constituie într-un element voit de science fiction!) au apărut abia în secolul XVII !

5.

„Îngeri, ieşiţi din morminte” este o povestire cu nerv, bine scrisă de Dan Doboş. Ecranizabilă! Mi-a adus aminte de „Protezozaurii” lui Gheorghe Păun, numai că acolo lupta are un sens contrar. Acolo speranţa constă în trecerea la o categorie mai „grea” de implanturi, aici personajele principale (o grupare anarhică, aşa cum şade bine unui pui de distopie) se zbat să iasă de sub imperiul unei „îmbunătăţiri” generalizate, standard.

6.

„Cînd sysadminii conduceau Pămîntul” (When Sysadmins Ruled the Earth), Cory Doctorow.

Chiar dacă are legat de coadă Premiul Locus 2006 pentru cea mai bună nuveletă, e o scriere obişnuită, fără prea mari pretenţii, intrînd cu brio în plutonul ficţiunilor pre & postapocaliptice.

Deşi receptată la noi ca excelentă pentru toţi sau măcar pentru cei care lucrează în domeniu, mai sensibili la jargonul: „router”, „download”, „patch-uri kernel”, „online”, „viermi”(3), „server” (mă întreb ce succes ar fi avut povestirea lui comună, dacă prinşi la înghesuială ar fi fost nişte specialişti în nanotehnologie…), părerea mea este că nu reuşeşte să urce palierul spre un SF memorabil. Asta e şi frumuseţea în literatură, părerile sînt împărţite, funcţie de gusturi, politici editoriale etc., timpul fiind singurul decident, judecătorul real al rezistenţei unei scrieri/cărţi. În plus, povestirea e descentrată, ruptă în două părţi inegale, „înăuntru” – „afară”. Măcar de-ar fi fost un E.mail-ator, un „The Postman” al sec. XXI.

7.

„Gesta Kaenorum” de Dănuţ Ivănescu. O poveste plină de poveşti (unele creionate perfect în doar cîteva rînduri) şi elemente de mitologie. Foarte bine ar putea avea ca subtitlu lămuritor „Capcanele pe care viaţa i le-a întins vlahului Petru”. O Europă străbătută de la un capăt la altul de călugărul învăţat (dacă ar fi fost roman cu siguranţă ar fi călcat şi Lumea Nouă, abia descoperită de vikingii lui Ingolf din Fiorduri) şi o dorinţă bolnăvicioasă de cunoaştere. Parafrazîndu-l pe autor, dacă sînteţi interesaţi de literatură „mai mult decît (sînt) lupii de spanac” şi dacă vă plac istorisirile cu oameni ai bisericii preocupaţi de cercetarea tainicelor manuscrise anluminate (introduşi în scenă de Umberto Eco), „Gesta Kaenorum” va fi o lectură agreabilă. Imagini şi cuvinte întoarse măiestrit în perioada iconoclastă. Dacă nu, un unguent „din frunze de coada zmeului şi colţii babei, flori de barba ursului şi ficat de broască rîioasă” poate va rezolva această hibă!

Deosebit fragmentul propriu-zis de „Fapte ale kaenasilor”, căruia, personal, i-aş fi dorit o mai mare întindere.

Limbajul nu este însă întru totul reglat pentru un început de secol IX. Chiar dacă personajul imaginat este poliglot (jonglînd cu araba, latina, greaca etc.), prea se lovesc latineştile „absurd”, „ambiguu”, „esenţă a Universului” de greceştile „sofisme”, „panteon al sfinţilor creştini” pupate deja cu franţuzitele „meschin”, „compromis”, „catrafuse” etc. O lecţie de scoborîre a povestitorului în trecut este cronica lui Silviu Angelescu „Calpuzanii”.

8.

„Eu te-am iubit, Paraschivo”, de proaspătul membru al USR, Liviu Radu.

Un meci între Unirea şi Real Berceni. Fotbal în (deja) buna tradiţie românească: răcnete, huiduieli, inepţii obscene strigate adversarilor, arbitru încolţit de jucători, jucători avertizaţi cu cartonaşe galbene… Acordarea unui penalti oaspeţilor, eliminarea unui tuşier şi-un glonte-n capul arbitrului de centru dă drumul la adevărata şi inteligenta miză a povestirii, jocurile de culise.

„Interlopii au fugit în România” nu este vreo greşeală de redactare! România are capitala la Braşov, meciul se desfăşoară într-un paradis fiscal, Republica Autonomă Fotbalistică Bucureşti. Aici baştanii locuiesc într-un cartier rezidenţial înconjurat de un Zid, iar miliţiile suporterilor întreţin liniştea şi ordinea în republică. În timpul Războiului Petardelor au oprit jafurile, incendiile, crimele, violurile, distrugerile de bunuri şi au ajuns la putere. Legiunea Granata, Armata Ultra şi Miliţia dinamovistă, toate trei la un loc reprezintă „o grupare mai cinstită şi mai bine intenţionată decît politicienii români şi decît poliţia controlată de aceştia”.

Ce turnură vor lua evenimentele generate de incidentul de pe stadion, vă las să vedeţi şi singuri.

În plus, povestirea este şi un prilej de meditaţie pentru microbişti. Devotamentul suporterilor nu este faţă de club, ci faţă de ideea de club. Din acest punct de vedere, devotamentul lor e mai stabil şi mai încrîncenat decît cel al jucătorilor clubului respectiv, de obicei părtaşi la afacerile patronilor.

9.

„Un loc mai bun” („A Better Place”) de Richard Paul Russo. O povestire americănească în cel mai prost sens al cuvîntului. Un epigonic Raymond Chandler tras în SF (apare o Zonă Demilitarizată – DMZ, conectori spinali rivalizînd cu drogurile şi cu afrodiziacele, intermediari cu dopuri spinale şi… cam atît). Prin inflaţia de verbe de mişcare, detectivul de la omucideri Carlucci încearcă să ancheteaze o crimă. Ca într-un scenariu ratat se succed decoruri şi personaje hollywoodiene… Aţi ghicit, nu lipsesc nici efectele pirotehnice! Clişeul merge pînă într-acolo încît succesul îndoielnic al unei operaţiuni va fi confiscat de directorul poliţiei!… Nu lipsesc nici pasajele încărcate cu morală de uzură din final! Aşa cum un individ undeva la peste 90 de kilograme şi un metru şi optzeci şi doi de centimetri nu are cum să aibă „o constituţie uşor bondoacă”(4), nici exerciţiul lui R.P.Russo nu prea are ce căuta în această antologie, merita cu prisosinţă „Un loc mai rău”.

10.

Volumul este încheiat de „Întrebări pentru un soldat” („Questions for a Soldier”) puse de bibliotecarul în funcţiune, PR FCA John Scalzi. O povestire/scenetă uşurică despre extincţii, războaie şi armistiţii. O greşeală tehnică scade mult din valoarea scrierii: umorul e prea fin (în genul „One Man Show”), limbajul prea curăţel, prea elevat pentru un căpitan ocupat pînă nu demult cu măcelărirea extratereştrilor. Limbajul („politică machiavelică” (5), „motivaţie politică”, sentinţe pedante gen: „Singurul avantaj real pe care-l au oamenii, la o analiză sumară (sic!) este răutatea de un nivel mai ridicat.”) îi poate fi justificat doar prin provenienţa din staff-ul unui stat major. Neexistînd povestitor (repet, e pusă în tipar de scenetă), în gura lui sînt puse şi explicaţiile ştiinţifice. E prea mult!

Nota zece în schimb pentru tupeul de a prezenta viermi în genul celor ai lui Frank Herbert, fără mirodenie de astă dată, numai buni de ucis!

CONCLUZII

În primul rînd trebuie remarcat faptul că diversitatea textelor antologate (de la realism magic la cupaj poliţist-SF) conferă volumului prospeţime şi atractivitate. Lipsa unei tematici constrîngătoare, eterogenitatea (fiecare cititor va găsi ceva pe gustul lui) se constituie în plusuri calitative. Al doilea lucru care atrage atenţia este că povestirile şi nuvelele scrise în ţară sînt mai bune decît cele de afară. Afară se scrie mult la normă (trebuie să scrii şi să vinzi mult ca să trăieşti), aici nu! Scriitorii scriu de plăcere (avînd alte mijloace de subzistenţă). Şi cu cît sînt mai exigenţi cu ei înşişi, cu atît textul e mai bun!

Fără îndoială, poate merge umăr la umăr cu „The Year’s Best Science Fiction” vol.IV de la Ed. Nemira, o antologie cu multe galoane şi mari pretenţii, în fapt, o antologie printre atîtea altele, cu povestiri bune şi mai puţin bune…

*

Cred că e momentul apariţiei unei antologii puternice, la vreo 600 de pagini cu un preţ pînă în 50 lei (implicit tiraj mare), cu 2/3 autori români şi 1/3 străini, al cărei cuprins să fie dictat în exclusivitate de valoarea prozelor. Acest lucru l-ar putea face Nemira, Millenium Press, Tritonic sau oricare altă editură ce are logistica necesară.

Într-un interviu acordat revistei „Observator cultural” (6), Marian Truţă, membru al Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy, a făcut cunoscută intenţia societăţii de a publica o antologie care va cuprinde numai autori români. Deşi crede că nu are prea mare importanţă (sic!), „sumarul final va cuprinde probabil mai mulţi autori membri SRSFF”, „important, prin această antologie, este să dovedim că în România se poate scrie SF de calitate.”, de acest lucru, îndeaproape, se pare că se vor ocupa Dănuţ Ungureanu şi Mihai Dan-Pavelescu. Editura Nemira a planificat pentru 2010 editarea unei antologii numai cu autori români, iar Millenium Press declară că îşi va continua proiectul, cu două apariţii anuale.

Tuturor le doresc mult succes (şi, de ce nu, o CONLUCRARE) în drumul spre o reală alternativă autohtonă la antologia Dozois!

NOTE:

(1) „Cuvînt înainte. O specie ameninţată?”, Horia Nicola Ursu în „Millenium: Fantasy & Science Fiction”, Ed. Millenium Press, 2009;

(2) Conform monumentalei monografii „Leonardo da Vinci”, Frank Zöllner, TASCHEN, 2003;

(3) printre puţinii termeni din sfera IT-ului traduşi la noi… Bine măcar că francezii (şi mulţi alţii) încearcă să-şi protejeze/respecte limba şi au în loc de „byte”, „octet”, în loc de „mouse”, „souris” etc.

(4) pg.275, lucrarea recenzată;

(5)nu există „niveluri de politică machiavelică”, „politica machiavelică” nu se pretează la „niveluri”, nu e în trepte, e machiavelică şi-atît!

(6) Nr. 487/13 august 2009, interviu realizat de Michael Haulică.