Viata in cimitir

Neil Gaiman – The Graveyard Book
HarperCollins, 2008

Copiii crescuti în medii nefamiliare au facut întotdeauna un subiect excelent de roman.  Tarzan a fost educat de maimute, Mowgli a fost crescut de diverse salbaticiuni ale junglei, Valentine Michael Smith din Strain în tara straina al lui Heinlein a crescut printre martieni etc. Neil Gaiman vine sa completeze nisa cu un roman despre un copil crescut de fantome.
The Graveyard Book, ca si Coraline înaintea lui, e unul dintre romanele lui Gaiman adresate publicului tînar (amazon.com îl încadreaza la categoria de vîrsta între 9 si 12 ani). Citindu-l însa ajungi sa te întrebi ce înseamna de fapt o carte pentru copii. Întrebarea e cu atît mai pertinenta în contextul literaturii speculative unde, în cele mai multe cazuri, forma, personajele si continutul ideatic al romanelor – elemente care dau unei carti greutate -  sînt sacrificate în favoarea crearii de universuri, a actiunii si a ritmului cît mai alert. Acestea din urma sînt lucruri pe care le pricep si copiii, o stie oricine a fost destul de tînar cînd a aparut Star Wars, sau a citit o carte de Asimov. Astfel se perpetueaza iluzia, în primul rînd printre scriitori (din pacate), ca diferenta dintre o carte pentru copii si una adresata publicului adult consta în scene de sex, limbaj trivial sau scene detaliate de violenta. Astea sînt doar artificii a caror singura asociere cu statutul de adult tine de dogme morale contemporane, nu de capacitatea de a întelege si aprecia idei si estetica literaturii în sine. Un roman pueril e un roman care nu are nimic de spus sub nici un aspect relevant din punct de vedere literar, indiferent ca e cu sex si personaje care înjura ca la usa cortului, sau ca e cu scenarii victoriene si copii inocenti. Diferentierea poate fi utila cel mult pentru politica de marketing a editurilor. Judecînd fara a lua în considerare criteriile artificiale de diferentiere amintite, The Graveyard Book e o carte cît se poate de matura, strict literar vorbind. Nu e o carte pentru copii, ci o carte si pentru copii, asa cum sînt Micul Print, Vrajitorul din Oz, Calatoriile lui Gulliver. Sau romanele lui Terry Pratchett, dintre contemporani.  Sînt opere stratificate, care la un nivel de suprafata pot fi întelese si apreciate si de publicul tînar, însa sînt destul de profunde încît înaintarea în vîrsta sa îti permita sa sapi tot mai adînc si sa gasesti sensuri care îti erau inaccesibile înainte. Desigur, a scrie o carte cu care sa se identifice toate categoriile de vîrsta implica si anumite compromisuri stilistice si ideatice. Însa as prefera oricînd sa recitesc The Graveyard Book mai degraba decît majoritatea romanelor lui Asimov, de exemplu.
Observatiile de mai sus se datoreaza în mare parte si unui studiu de caz involuntar: am citit The Graveyard Book în paralel cu Ilium al lui Dan Simmons, iar comparatia a fost inevitabila si în detrimentul lui Simmons sub fiecare aspect. În mai putin de 300 de pagini, Gaiman creeaza fantome mai vii si mai credibile decît fiintele umane care duc în spate actiunea lui Simmons cale de vreo 800 de pagini. Ceea ce l-a facut pe Neil Gaiman un scriitor deosebit, înca de pe vremea cînd era un tînar în geaca de piele care scria benzi desenate, e stilul – original, estetic, fluid, amuzant si în acelasi timp simplu si nepretentios. Astea sînt constantele literaturii lui Gaiman.
Ceea ce particularizeaza The Graveyard Book în peisaj e premisa: romanul e varianta macabra a Cartilor Junglei de Kipling. Comparatia nu e întîmplatoare, autorul însusi recunoscîndu-si influentele din directia respectiva. Nobody Owens, sau Bod, sau Nimini, dupa cum îi spune Miss Lupescu, profesoara vîrcolac românca, ajunge întîmplator în cimitirul de la marginea orasului dupa ce (sau în timp ce) familia lui e masacrata de un criminal in serie. E adoptat de o familie de fantome, cu ceea ce ar putea fi un vampir (cuvîntul nu e pomenit pe parcursul cartii) pe post de tutore. Structural, romanul e alcatuit dintr-o serie de episoade care coincid cu capitolele si nu sînt neaparat legate printr-un fir al actiunii unitar. Cam ca un serial cu aceleasi personaje principale, dar aventuri diferite în fiecare episod. Desigur, la final Bod se face baiat mare si îsi razbuna familia. Marea critica adusa romanului e tocmai stilul expeditiv în care e tratat firul principal al actiunii, faptul ca personajele negative sînt abia schitate, apar la început si la sfîrsit – pentru a ucide, respectiv a fi pedepsite – si ca desi au o istorie complicata (sînt un fel de organizatie criminala antica si oculta) scriitorul nu se oboseste sa detalieze. Personal nu vad nimic deranjant în asta, The Graveyard Book are cu totul alte mize decît nascocirea de motivatii pentru unele personaje care oricum sînt acolo doar pentru a duce actiunea mai departe. Tocmai aura constanta de mister, faptul ca unele evenimente si personaje nu sînt puse într-un context clar, dau farmec cartii. Asadar povestea principala în sine nu e nimic nemaivazut, Gaiman o mentine la un nivel minimalist, atît cît sa functioneze. Borges încerca înca de mult sa convinga ca toate povestile sînt în esenta aceeasi poveste, ca totul e ciclic, repetitiv si deci bazat pe clisee. Depinde cum te folosesti de ele. În conditiile în care tot ce se putea spune a fost deja spus înainte, devine mai relevant cum o zici decît ce ai de zis. Asta e oricum unul dintre principiile de baza în literatura. Conteaza stilul si detaliile, iar astea sînt exact domeniile în care Gaiman exceleaza.
În final tin sa împartasesc una dintre secventele graitoare pentru ce are Graveyard Book de oferit, pentru felul în care exploateaza Gaiman premisele si ironia situatiei: Ajuns la vîrsta dilemelor, Bod îsi întreaba tutorele de ce nu are voie sa paraseasca cimitirul, primind raspunsul pe care fiecare copil l-a auzit la vremea lui, si anume ca lumea e plina de pericole, ca ar putea fi ucis. Iar Bod, care fusese crescut si copilarise alaturi de oameni morti, nu întelege care e problema. A fi mort nu pare un inconvenient. Vampirul Silas îi raspunde: „Esti viu. Ai potential infinit. Poti sa faci orice, sa creezi orice, sa visezi orice. Daca schimbi lumea, lumea se va schimba. Potential. Odata ce mori, s-a terminat cu toate astea. Ti-ai visat visele, ti-ai scris numele. Poti sa fii înmormantat aici ca noi, poti chiar sa umbli liber. Dar s-a terminat cu tot potentialul.”
Cartea a primit zilele trecute premiul Locus la categoria roman pentru tineret si e unul dintre candidatii seriosi pentru premiile Hugo de la toamna, principalul concurent fiind Anathem, romanul lui Neal Stephenson, în fata caruia cel mai probabil va pierde, Anathem fiind o lucrare mult mai ambitioasa, desi nu la fel de bine scrisa.