7. SURSELE. LUCRĂRI DE REFERINŢĂ ROMÂNEŞTI

(Partea a II-a)

A doua lucrare fundamentală pentru F & S.F.-ul românesc de dinainte de 1980 se numeşte Aspecte ale mitului (Editura Univers – Bucureşti, 1978). Autorul său: celebrul Mircea Eliade, profesor – la data scrierii cărţii (1962) – la Universitatea din Michigan, SUA, şi unul dintre cei mai cunoscuţi (pe plan mondial) oameni de cultură români din toate timpurile.

Colectivul care s-a ocupat de acest adevărat eveniment cultural era compus dintr-un grup de specialişti pe care orice editură şi l-ar (fi) dori(t): Paul G. Dinopol (traducător), Vasile Nicolescu (prefaţă) şi Angela Cismaş (redactor de carte). Folosesc alternanţa de timpuri pentru că au trecut de-atunci peste 30 de ani şi pentru că dintre cei trei n-am cunoscut-o decît pe doamna Cismaş, alături de care am lucrat la editura RAO prin anii ‘94-’95. Era vorba de un profesionist desăvîrşit, de la care am învăţat o mulţime de lucruri utile pentru meseria de redactor de carte. O meserie pe care la editura RAO am practicat-o într-un total anonimat, pentru că astea erau/sînt(?) regulile acolo: traducătorul poate fi oricît de prost, redactorul e musai a fi genial, dar mai ales să nu apară menţionat nicăieri în cuprinsul cărţii! Revenind, tirajul volumului lui Eliade a fost unul „modest”, conform canoanelor vremii: 10.130 de exemplare. Da, dar pentru o carte de non-ficţiune!!! Evident, comparaţia cu perioada în care trăim ar fi una inutilă. Ca şi precizarea faptului că traducerea s-a făcut după versiunea în limba franceză, ceea ce astăzi nu se mai practică. Dar aici intrăm în altă zonă de discuţie…

De ce cred eu însă că lucrarea lui Eliade a fost/este una dintre cele mai importante la momentul în care a apărut/acum – cel puţin pentru S.F.-ul din România? S-o luăm pe rînd…

1) Pentru prima dată, la nivel de critică literară, se trece de la basm (vezi şi coperta la „Estetica basmului” a lui G. Călinescu, din episodul trecut) la mit, ceea ce reprezintă un nivel calitativ superior.

2) Sumarul cărţii lui Mircea Eliade explică pe deplin rădăcinile şi succesul literaturii fantasy contemporane – în România, dar mai ales aiurea. Toată lumea este de acord că americanii îşi caută şi acum rădăcinile, de unde succesul în SUA al cărţilor fantasy, menit să acopere lipsa unei mitologii „oficiale” (ca să-i spunem aşa), echivalentă a basmelor şi – în general – a surselor folclorice similare, pe care în Europa le găsim de sute sau chiar de mii de ani. Adăugînd şi caracterul evazionist, de poveste, al acestui tip de creaţie literară care cere mult mai puţine cunoştinţe tehnice şi – hèlas! – o folosire destul de superficială a gîndirii abstracte, nu trebuie să ne mirăm de ce are atîta succes literatura fantasy în ziua de azi. Evident, există capodopere în domeniu, există reuşite literare remarcabile, dar nu trebuie să confundăm fantasy-ul cu science fiction-ul. Ar fi cea mai mare greşeală! În funcţie de gust, putem aprecia una sau alta dintre cele două tendinţe contemporane ale literaturii imaginarului – eventual, de pe poziţii de egalitate şi fără a da naştere la controverse de tipul „cine a fost mai întîi: oul sau găina?”, aceastea dovedindu-se (cred eu) inutile. Personal însă, prefer science fiction-ul…

3) După ce am parcurs (destul de anevoios) textul lui Mircea Eliade, am avut cîteva mici revelaţii de liceean abia pornit să facă primele teste empirice de literatură comparată… „Şi iată ce am descoperit” (asta ca să folosesc o formulare a prietenului Florin Pîtea): Vladimir Colin scrisese deja o epopee pe care eu aş numi-o de-a dreptul „abisală”, Legendele Ţării lui Vam (ediţia I apărută în 1974, deci înainte de traducerea în româneşte a cărţii lui Eliade, chiar dacă asta poate să nu însemne nimic, Vladimir Colin fiind un excelent traducător, aşadar cunoscător al limbilor străine în care fusese publicat eseul lui Eliade pînă la transpunerea sa în româneşte). La fel, cu 4 ani mai devreme, Sergiu Fărcăşan lua premiul EUROCON cu un roman uluitor, pre titlul său Vă caută un taur (Editura Eminescu, 1970) – după părerea mea, cel mai bun roman fantasy scris vreodată la noi. Cum şi Fărcăşan, cînd a „părăsit” România, s-a dus tot în Statele Unite, deci foarte aproape de Mircea Eliade, înclin să cred că auzise/cunoştea/citise cartea maestrului, ceea ce ar explica „ruptura” faţă de literatura SF neaoşă a timpului.

4) În fine, iată şi cîteva citate semnificative din cartea lui Eliade, care pot explica pe deplin locul şi rolul literaturii F & S.F. în epoca noastră:

„Se ştie că povestirea epică şi romanul, ca şi celelalte genuri literare, prelungesc pe un alt plan şi în vederea altor scopuri naraţiunea mitologică. În ambele cazuri se urmăreşte a se povesti o istorie semnificativă, a se relata o serie de evenimente dramatice care au avut loc într-un trecut mai mult sau mai puţin fabulos. (…) Ceea ce trebuie subliniat e faptul că proza narativă, îndeosebi romanul, a luat, în societăţile moderne, locul ocupat de recitarea miturilor şi a basmelor în societăţile tradiţionale şi populare. Mai mult încă, se poate degaja structura «mitică» a anumitor romane moderne, se poate demonstra supravieţuirea literară a marilor teme şi a personajelor mitologice.(…) În această perspectivă, s-ar putea spune aşadar că pasiunea modernă pentru roman trădează dorinţa de a auzi cît mai multe «povestiri mitologice» desacralizate, sau numai camuflate sub forme «profane».” (pag. 178)

„(…) «Ieşirea din timp» realizată prin lectură – îndeosebi prin lectura romanelor – e ceea ce apropie cel mai mult funcţia literaturii de aceea a mitologiilor. Timpul pe care-l «trăim» citind un roman nu este, fără îndoială, acela pe care-l reintegrăm, într-o societate tradiţională, ascultînd un mit. Dar şi într-un caz, şi într-altul, «ieşim» din timpul istoric şi personal şi ne cufundăm într-un timp fabulos, transistoric.” (pag. 179)

„Surprindem în literatură, într-un mod mai viguros decît în celelalte arte, o revoltă împotriva timpului istoric, dorinţa de a ajunge la alte ritmuri temporale decît cele în care sîntem siliţi să trăim şi să muncim. Ne întrebăm dacă această dorinţă de a transcende propriul nostru timp, personal şi istoric, şi de a ne cufunda într-un timp «străin», fie el extatic sau imaginar, va fi vreodată extirpată. Cît timp dăinuieşte această dorinţă, putem spune că omul modern mai păstrează, încă, măcar anumite rămăşiţe ale unei «comportări mitologice». (…)

După cum trebuia să ne aşteptăm, avem de-a face cu aceeaşi luptă împotriva Timpului, cu aceeaşi speranţă de a ne scutura povara «Timpului mort», a Timpului care striveşte şi ucide.” (pag. 180)

Spunea cineva că science fiction-ul şi fantasy-ul nu sînt fenomene de mitologie a secolului XX (mă rog, acum XXI)? Că nu au un caracter evazionist? Că povestirea se citeşte la fel de mult ca şi romanul? După cum se vede, Mircea Eliade ştia răspunsul corect la aceste întrebări încă din 1962…

&

Să ajungem acum la al treilea titlu de referinţă din anii de care ne ocupăm în acest episod… Este vorba de celebra lucrare de doctorat a lui Florin Manolescu Literatura S.F. (Editura Univers, 1980).

N-am să insist cu prezentarea ei, pentru că este destul de accesibilă faţă de eseul lui Eliade. Vă recomand prefaţa autorului şi bibliografiile, adevărate comori pentru cunoscători, şi nu numai. Altceva vreau să vă povestesc…

Pentru mine, apariţia acestui volum a fost – la vremea respectivă – un adevărat şoc. Să încerc să mă explic puţin… De-a lungul anilor, aşa cum am vrut să vă arăt în episodul precedent, apăruseră unele lucrări de istorie şi critică literară, dar – exceptînd probabil eseul lui Ion Hobana despre filmul S.F. (asupra căruia voi reveni mai pe larg într-un alt episod), precum şi cartea oarecum colaterală a lui Silvian Iosifescu dedicată „literaturii de frontieră” – nici o operă de sinteză referitoare strict la domeniul literaturii science fiction. Se publicaseră destule articole, e drept, în volume sau reviste (aşa cum aveam să aflu chiar din cartea lui Manolescu la capitolul XIII, Bibliografie specială), însă nimic închegat, menit să ofere o imagine de ansamblu asupra fenomenului în sine. Aveam o multitudine de nelămuriri despre ceea ce citisem de-a lungul anilor chiar în româneşte şi nimeni nu fusese în stare să-mi ofere răspunsuri. Pînă atunci…

Apoi, într-o zi din vara anului 1980, intrînd în sediul librăriei Editurii Univers de lîngă Piaţa Sfîntu Gheorghe, am zărit un tom groscior, cu o copertă sobră, de-a dreptul ciudată, avînd în vedere că adăpostea un desen realizat pe computer (!), lucru nemaivăzut la vremea aceea pe plaiuri mioritice. Două lucruri m-au izbit atunci, în afara graficii: 1) numele editurii, una dintre cele mai „scorţoase”, dacă putem spune aşa, din branşă – dar care, prin Colecţia „Romanelor ştiinţifico-fantastice” inaugurată în 1975 cu superbul Seniorii războiului al lui Gerard Klein, arătase că are bani, gust şi mai ales „voie” pentru acte de cultură, şi 2) titlul scurt şi la obiect, de-a dreptul agresiv prin sigla „S.F.” scrisă cu litere de-o şchioapă, care atrăgea privirea ca un magnet. Despre autor habar n-aveam cine e şi nici mai tîrziu n-am avut ocazia să-l cunosc îndeaproape, deşi am vorbit de cîteva ori la telefon cu domnia sa, pe motive de colaborare pentru radio, care însă nu s-a materializat din motive independente de voinţa noastră.

Atunci însă, în momentele magice în care – după ce-am achitat cartea (10 lei mari şi laţi!) – mergeam pe stradă citind cu frenezie o pagină după alta, mi-am dat seama pe ce „comoară” pusesem mîna. Şi am descoperit chipul real al genului science fiction, ce avea să mă îndrume după nişte ani, încet, dar sigur, spre statutul de traducător. Despre asta însă, cu alt prilej…

(VA URMA)