8. SURSELE. LUCRĂRI DE REFERINŢĂ ROMÂNEŞTI (Partea a III-a)

După 1980, în România lucrurile încep să meargă tot mai rău, inclusiv în domeniul editorial. Cenzura se înteţeşte, se publică numai lucrări cuminţi din punct de vedere ideologic, iar calitatea tiparului şi a materialelor tipografice devine de-a dreptul înfiorătoare. Cînd Mike Haulică a primit fotografiile destinate să ilustreze acest episod, mi-a făcut observaţia că pozele sînt mult mai şterse de data asta. Nu e de mirare: în perioada respectivă multe cărţi aveau drept material de copertă carton de pastă de dinţi (!) sau carton de tip sugativă (!), care se „uza” foarte repede, dînd un aspect albicios foarte urît, după cum puteţi observa mai jos la volumele lui Horia Aramă. Hîrtia poroasă, proastă, obţinută din recuperări, deseori de culoare roz, vernil sau bleu, ca şi cerneala neuniformă, de cele mai multe ori ştearsă, devin coşmarul oricărui cititor al vremii. Nu mai vorbesc de urîţenia şi lipsa de conţinut a ilustraţiilor majorităţii copertelor, care fac deseori să treacă neobservate cărţi altminteri foarte interesante sau măcar meritorii. Situaţia nu ocoleşte nici SF-ul, iar în domeniul lucrărilor de referinţă cu atît mai mult.

Să vedem însă ce ne oferă anii ‘80 în domeniul de care ne ocupăm în acest episod… Două lucrări sînt, după opinia mea, extrem de importante pentru orice amator de SF/fantastic (fantasy-ul, la vremea aceea, era ca şi necunoscut sau – oricum – nu figura sub acest nume!). Este vorba de dipticul lui ION HOBANA Science fiction. Autori, cărţi, idei (Vol.1, Ed. Eminescu 1983)/Literatura de anticipaţie. Autori, cărţi, idei (Vol.2, Ed. Eminescu, 1986) (vezi foto coperte în episodul 6 al serialului nostru) şi de monumentala istorie a utopiei în trei volume, semnată de HORIA ARAMĂ: Colecţionarul de insule (1981), Insulele fericite (1986) şi O insulă în spaţiu (1991) – toate apărute la Ed. Cartea românească. Să le luăm pe rînd…

În cazul lucrării lui Ion Hobana se poate vedea deja cenzura în acţiune. Termenul de „science fiction” devine unul prohibit în România, fiind înlocuit cu acela de „literatură de anticipaţie”, care convieţuieşte cu deja existentul echivalent rusesc al expresiei „naucinaia fantastika” – tradus cu „literatură ştiinţifico-fantastică”. Mai mult, totul este dus la extrem după ce Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist – prin semnătura primului său secretar, Pantelimon Găvănescu – hotărăşte că genul se va numi „literatură de anticipaţie tehnico-ştiinţifică”, denumire sub care se va regăsi începînd cu 1981 în toate documentele oficiale ale regimului, cel puţin în ceea ce priveşte activitatea tineretului. Despre documentul cu pricina voi mai vorbi, întrucît în 1983 el avea să-mi salveze pur şi simplu existenţa – sau să zicem măcar viitorul – după celebra Consfătuire a cenaclurilor de anticipaţie tehnico-ştiinţifică din 28-30 octombrie 1983, organizată la Bucureşti de subsemnatul împreună cu colegii de la cenaclul Modul 13 SF al Uzinelor 23 August şi interzisă de comunişti în seara de dinaintea începerii lucrărilor. Despre acest subiect însă cu alt prilej…

Să revenim la lucrarea lui Ion Hobana… În 1968, autorul realizase pentru Ed. Tineretului o antologie de articole critice comentate, sub titlul Viitorul? Atenţie! (vezi coperta în episodul 6), lucrare în care publicase contribuţii ale unor nume sonore din SF-ul mondial, dacă ar fi să ne gîndim numai la Kingsley Amis, Isaac Asimov, Roger Caillois, Stanislaw Lem sau Pierre Versins. Se pare că ideea şi modalitatea i-au plăcut foarte mult pentru că cele două volume din Literatura SF… au cam aceeaşi structură şi un cuprins extrem de variat, referindu-se în special la anticipaţia clasică – domeniu atît de drag principalului nostru istoric literar într-ale SF-ului. Iată, de exemplu, o serie de titluri din cuprinsul celor două volume: A calcula şi a prevesti imposibilul (despre greşelile ştiinţifice din operele lui Jules Verne); Maşina timpului: 1888-1895. Metamorfoze şi semnificaţii; Îngeri… sau monştri? (despre imaginea extratereştrilor în SF); De la Sherlock Holmes la Edward Challenger; Temă cu variaţiuni (despre tema invizibilităţii în science fiction-ul clasic); Sub zodia mistificării şi a speranţei (despre Edgar Alan Poe); Călătoria lui Jules Verne prin imposibil; Oameni ca zeii; Literatură şi film; Numele genului etc. la care se adaugă noi contribuţii la istoria mai puţin cunoscută a SF-ului românesc, pe calea deschisă de volumul Vîrsta de aur a anticipaţiei româneşti (1969). Prin urmare două volume solide, meticuloase şi bine documentate, aşa cum ne-a obişnuit Ion Hobana de-a lungul întregii sale cariere scriitoriceşti.

Lucrarea de referinţă care m-a impresionat însă cel mai mult în anii ‘80, după cele menţionate deja, a fost trilogia dedicată utopiei de către Horia Aramă. Despre autor n-am să vă spun mare lucru – doar că l-am cunoscut personal şi că era un om de mare cultură şi de o şi mai mare modestie, un scriitor de excepţie (premiat şi publicat în Japonia) care – după 1989 – s-a ocupat de reviste ştiinţifice destinate copiilor şi adolescenţilor, într-un gest de superbă dedicare faţă de viitorul acestei naţii – gest care acum, să fim cinstiţi, nu prea se mai practică. Şi pentru că tot am ajuns aici, vă atrag atenţia că în revista „Nautilus” există o excelentă rubrică de Dicţionar SF, semnată de scriitorul Aurel Cărăşel şi pe care vă sfătuiesc s-o consultaţi cu toată încrederea, pentru că de acolo puteţi afla cam tot ce se poate despre diverşi autori români şi străini. Sigur că sînt şi multe spoilere privind conţinutul unor opere, însă pe vremea asta de criză eu cred este chiar bine, măcar ştiţi în avans dacă merită să daţi banii pe o carte sau nu!

Revenind, mi-e foarte greu să vă prezint Colecţionarul de insule, Insulele fericite şi O insulă în spaţiu ca încadrabile într-o categorie specifică a criticii sau istoriei literare. Cele trei cărţi nu sînt o istorie propriu-zisă a utopiei, nu sînt eseuri, nu sînt culegeri de aforisme evocate de utopiile citite, nu sînt însemnări de lectură, nici jurnal personal sau studii de caz ori de autor. Şi totuşi… sînt toate acestea, la un loc!!! Impresia de mozaic, de structură fractală care se autosusţine şi se completează pe parcurs este atît de puternică, încît lectura celor trei volume este o adevărată aventură şi produce o plăcere intelectuală deosebită. Scriitor – înainte de a fi critic, eseist – înainte de a fi istoric literar, Horia Aramă reuşeşte în trilogia sa una dintre cele mai interesante cărţi din istoria imaginarului românesc. Iată un scurt fragment – edificator, spun eu – din Colecţionarul de insule:

„Regrete după lectura Bibliotecii lui Fotios:

Dacă India lui Ctesias din Caidos nu s-ar fi pierdut, utopistul ar fi putut relata prietenilor săi despre fîntîna care, în fiecare an, se umple de la sine cu aur.

Dacă romanul lui Antonius Diogene Minunile de necrezut de dincolo de Thule nu ar fi dispărut, am fi putut afla din paginile lui despre neamul cimmerienilor, despre ibericii nictalopi, despre Astraios, prieten al bătrînului Zamolxis.

Dacă Ţara meropelor a lui Teopomp din Chios nu ar fi pierit fără urmă, am fi putut urmări descrierea oraşelor Eusebios şi Machimos, primul – o cetate a păcii, al doilea – una a războiului într-o lume care mai credea în dihotomii.

Ce nu am fi putut cunoaşte din opera pierdută a celorlalţi patru sute cincizeci de autori amintiţi de Fotios şi din ale căror scrieri nu s-a păstrat nimic substanţial? Dar din cele o mie o sută cincisprezece lucrări dispărute pe care le citează în antologiile sale Stobaeus din Macedonia? Athenaios transcrie în Ospăţul înţelepţilor numele a peste cinci sute de autori care nu figurează în alte surse.

Nimic de mirare. După unii autori, din cărţile Antichităţii mai multe au fost distruse decît s-au păstrat.

Să facem socoteala:

Ptolemeu I Soter ar fi înzestrat biblioteca din Alexandria cu cinci sute de mii de lucrări, iar urmaşii săi ar fi ridicat cifra pînă către un milion. O parte a bibliotecii a fost distrusă de romani, restul a folosit, sub califul Omar, la încălzirea băilor publice din oraş.

Biblioteca templului din Ierusalim ar fi avut două sute de mii de volume. Nu se ştie ce au devenit cărţile. Ştim doar că pe temelia templului se înalţă moscheea consacrată aceluiaşi Omar.

Nici Atena nu a fost scutită de ruguri. Cărţile lui Protagoras au fost arse în piaţă încă în 411 î.e.n. Augustus arde la Roma două mii de lucrări, urmat cu sîrg de Tiberius, Domitian şi alţii. Migraţiile au dus opera mai departe, iar ceea ce a scăpat viiturilor asiatice a stîrnit mînia fanaticilor credinţei.

Cu astfel de antecedente, pare natural că destui oameni politici de seamă au ţinut să perpetueze tradiţia şi, asemeni unor Torquemada ai cărţilor, să epureze prin foc inteligenţa planetei.

Pentru a desăvîrşi opera, mai trebuie ars şi romanul lui Ray Bradbury 451 Fahrenheit.” (pp. 80-81)

&

După 1989, cenzura politică a fost înlocuită cu cea economică – la fel de necruţătoare, dar care lăsa măcar speranţa că, odată rezolvată problema financiară, orice proiect putea deveni realitate.

Este ceea ce s-a întîmplat şi cu lucrarea Anticipaţia românescă (Ed. Dacia, 1994) de MIRCEA OPRIŢĂ.

Editată cu ocazia EUROCON-ului de la Timişoara din acelaşi an, într-un tiraj limitat de 100 de exemplare numerotate şi semnate de autor (eu am exemplarul cu numărul 65, cu tot cu dedicaţia autorului!), cartea menţionată este prima istorie critică a SF-ului autohton de la începuturi (fixate de Mircea Opriţă în 1873, cu nuvela lui Al. N. Dariu Finis Rumaniae) şi pînă la începutul anilor ‘90. O a doua ediţie (substanţial revăzută şi adăugită) avea să apară în 2003, la Ed. Viitorul românesc, de astă dată într-un tiraj ceva mai apropiat de nevoile pieţei.

Adăugînd încă un deceniu de studiu la evoluţia SF-ului românesc, Mircea Opriţă reuşeşte să facă o radiografie aproape completă a evoluţiei genului în ţara noastră, pe parcursul a aproape 150 de ani de manifestare mai mult sau mai puţin activă a acestuia, incluzînd aici şi fenomene precum „noul val” optzecist sau grupul de susţinători ai cyberpunk-ului de sorginte românească, adunaţi în jurul săptămînalui Jurnalul S.F., pînă la dispariţia acestuia. Sobră, fără a fi doctă, foarte bine documentată prin lecturarea atentă a fiecăreia dintre operele menţionate, pe alocuri polemică sau uşor ironică, dar întotdeauna la obiect în aprecieri, Anticipaţia românescă este o carte de referinţă absolut necesară oricărui iubitor de SF de la noi.

V-aş mai recomanda din creaţia aceluiaşi autor: H.G.Wells – utopia modernă (Ed. Albatros, 1983) – prima monografie românească dedicată marelui scriitor englez (vezi imaginea copertei în episodul din Nautilus 20 – sept. 2009), Discursul utopic (eseu critic, 2000) şi Istoria anticipaţiei româneşti (2007), ca şi Cronici de familie (SF-ul românesc după anul 2000) (Ed. Casa cărţii de ştiinţă – Cluj, 2008) – ultimul volum cuprinzînd cronici literare dedicate atît scriitorilor cît şi celorlalţi colegi „de suferinţă” într-ale comentatului producţiei science fiction autohtone, cum ar fi Voicu Bugariu, György Györfy-Deák, Ion Hobana, Mircea Naidin, Laurenţiu Nistorescu sau Cornel Robu.

Cu multe dintre aceste nume ne vom întîlni în episodul viitor al serialului „Viitorul, aşa cum a fost”, cînd vom încheia trecerea în revistă a lucrărilor de referinţă datorate autorilor români.

Pînă atunci, vă las să meditaţi la cele spuse de Mircea Opriţă în prefaţa la volumul Cronici de familie:

„(…) Aş putea trage concluzia că SF-ul actual încearcă în mai mare măsură decît o făceau autorii din alte generaţii formula unei rafinate sinteze stilistice, secretul constînd în dozajul inspirat al unor ingrediente acceptate odinioară separat unele de altele. E o alchimie din analiza căreia studiul detaliat al momentului actual din SF ar avea iarăşi de cîştigat.

Toate acestea sînt, însă, operaţii rămase în seama viitorului.”

Ne reîntîlnim după Tîrgul de carte „Gaudeamus”!

(VA URMA)